Mocan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mocanii sunt comunităţi pastorale autohtone de oieri români similare în multe privinţe cu aromânii (în special cu ramura 'rămânilor fărşeroţi' şi cea a 'grămuştenilor' cu care de altfel au coabitat în stâne ^[1] situate mai ales în două regiuni distincte din sudul Transilvaniei, dar şi în alte arii ale acestei provincii. Mocanii au fost, până de curând, asociaţi cu transhumanţa, care îmbrăca uneori forme extreme, deşi nu putem vorbi în cazul lor de un nomadism propriu-zis.

[modifică] Ramurile mocanilor şi situarea lor geografică

Cele două mari comunităţi distincte de mocani se situează în Transilvania: prima în Mărginimea Sibiului (la vest de oraşul Sibiu) iar cea de-a doua la est de Braşov în zona Săcelelor nu departe de curbura Carpaţilor. Atat mocanii mărgineni cât şi cei săceleni au fost denumiţi în trecut "ungureni" atunci cand aceştia se aflau în tranzit sau s-au stabilit pe teritoriul Vechiului Regat.

Mărginimea Sibiului

[modifică] Mărginimea Sibiului

Mocanii din zona Mărginimii Sibiului poartă şi denumirea alternativă de 'ţuţuieni' respectiv 'mărgineni'. Saşii germani din Sibiu i-au denumit 'Gebirgswallachen' ('valahi de munte') sau 'Die Tzutzuianen'.

Într-o acceptiune mai larga, Marginimea Sibiului reprezinta o entitate geografica, istorica si etnografica cuprinznd salba de sate romnesti asezate la poalele Muntilor Sibiului. Limita de rasarit este satul Boita, asezat pe malul drept al Oltului, la intrarea în defileul cu acelasi nume, iar limita de vest este comuna Jina, avnd drept hotar rul Sebes. Aparţin Marginimii Sibiului localitatile Boita, Sadu, Râul Sadului, Talmaciu, Talmacel, Răşinari, Poplaca, Gura Rului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Saliste, Gales, Tilisca, Rod, Poiana Sibiului si Jina. Într-o accepţiune mai restrânsă, Mărginimea Sibiului este teritoriul din fostul Ducat al Amlaşului, având drept nucleu satele din jurul cetatii Salgo, dintre care cel mai reprezentativ era Săliştea (Magna Villa Valachicalis), fost sediul scaunului cu acelasi nume. Unele dintre ele (Saliste, Rasinari, Vale, Poiana Sibiului) au practicat oieritul transhumant, păstorii margineni conducând turmele de oi la Dunăre, în Dobrogea, până în Caucaz şi Peninsula Balcanică. Tipice mărginenilor sunt asa-zisele "drepturi din batrâni", bazate pe jus valahicum, specific organizarilor prestatale româneşti. Au mostenit deprinderi militare de pe vremea când locuitorii acestor sate îndeplineau atributii de paza a hotarelor si trecatorilor în sec. XVIII prin constituirea de catre Maria Tereza a Regimentului I de granita românesc, cu sediul la Orlat.^[2]

[modifică] Mocanii săceleni şi cei din zona adiacentă: moroieni, colibaşi, bârseni

Mocanii din zona Braşov-Săcele (mai precis cei din aşa numitele 'şapte sate') sunt consideraţi a fi 'adevăraţii' mocani. Prin traditie, ei au practicat transhumanta cu turme imense de oi, iar in secolul al XIX-lea, mai ales după Tratatul de la Adrianopole care le-a îngrădit mişcarea, au fost şi "cărăuşi" conducând garnituri sau "caravane" de mărfuri pe mari distanţe, aidoma aromânilor cărvănari. ^[3] Ei nu sunt cunoscuţi sub un alt nume, deşi ocazional ei sunt denumiţi şi mocani bârseni, cu toate că apartenenţa Săcelelor ca atare la Ţara Bârsei, entitate politico-geografică medievală germană cunoscută sub numele de Burzenland, este disputată.

Alte comunităţi pastorale limitrofe mocanilor săceleni sunt 'moroienii' din culoarul Rucăr-Bran, la hotarul dintre Transilvania şi Muntenia (Valahia). Aceştia din urmă se mai numesc şi 'colibaşi' sau "colibaşi brăneni", deşi nu este clar dacă cele două comunităţi, a căror denumire, azi, a căzut practic în desuetudine, sunt una şi aceeaşi. Şi aceştia practicau până de curând transhumanţa, colibaşilor fiindul-le specifică un fel de "transhumanta locala de subzistenta" într-un mod dezorganziat, oportunist. De la aceştia provine denumirea unor diverse localităţi din Muntenia care se numesc azi Colibaşi.

Colibaşii sunt concentraţi în jurul pasului Bran (din jud. Făgăraş), întrun tinut de circa 80 km pătraţi. Colibaşii brãneni continuă o viaţă nomadă veritabilă. Au şi locuinţe permanente, dar se deplasează cu turmele dintr-un loc în altul, dintr-o ţară în alta. Locuitorii de sub cetate, intră în contact, chiar dacă rar, cu populaţia mai civilizată din regiune şi oraşe. Cei ce se află mai sus de cetate, într'o izolare totală, sălăşluiesc numai cu turmele şi, din cauza răsfirării, au contacte rare până şi unii cu alţii. Şcoala şi educarea poporului le sunt noţiuni necunoscute, însă e o populaţie paşnică. Aceşti locuitori munteni, cu onestitatea lor tipică, sunt victima unei preoţimi pătrunse de egoism. Aceasta îi menţine dinadins la nivel infantil de înapoiere ca să-i poată extorca/şantaja mai uşor. Ocupaţiile le sunt aproape fără excepţie creşterea animalelor şi contrabanda. De puţin timp încoace începură să aibă oarece dispoziţie şi pentru agricultură, în măsura în care însămânţează porumb ici-colo, prin grădinile lor împrejmuite cu garduri. Înainte de 1848 căutau să se arate săraci, întrucât, dacă inspectorii (fiscali) constatau spor (economic), le măreau birul. Între timp, de când n'au nevoie de tertipul cerşetoriei, încep să vădească mai multă îngrijire, în vestimentaţie şi la case. Portul se aseamănă mai curând cu cel al locuitorilor Valahiei. Femeile îşi leagă turban, se încalţă cu opinci şi poartă cojoc (bundiţă) lung(ă) cu nasturi. Atât femeile cât şi bărbaţii îşi taie părul puţin îngrijit în stil breton până deasupra sprâncenelor, ceea ce dă feţelor mohorît întunecate o mină stranie. Femeile şi bărbaţii umblă mereu călare pe cai bondoci de munte, nu prea ştiu ce e căruţa, cel mult folosesc cotiga cu două roţi - vehicul văzut arareori. Cauza - lipsa totală a drumurilor: nu prea caută să aiba contact cu oraşele. Întrucât se mulţumesc cu puţin, le ajunge ce pot exploata din oierit (lapte, carne, lână, piei, straie)

Grup de feciori mocani.

[modifică] Mocanii non-transhumanţi

Un al treilea grup distinct de mocani ocupă valea Arieşului între comuna Bistra (unde tradiţional începe Ţara Moţilor) şi până în josul văii în apropiere de Cheile Turzii. Aceste comunităţi de mocani sunt cunoscute sub numele de Mocănimea Văii Arieşului. 'Centrele' de odinoară ale acestei mocănimi sunt satele Lupşa respectiv Sălciua, unde, până de curând, aurul se exploata direct din apa râului, scursă prin site manevrate de localnici. Proximitatea acestor resurse şi relieful tipic fac ca aceşti mocani să fie mai degrabă crescători de vite decât oieri propriu zişi. Mocănimea văii Arieşului se extinde la nord pe cursurile râurilor afluente ale Arieşului, în special pe valea râului Poşaga (valea Poşăgii) cuprinzând zona din jurul comunei Mărişel, aflată pe teritoriul judeţului Cluj ^[4], loc tradiţional de întâlnire al mocanilor pe timpul verii.

Al patrulea grup de mocani e reprezentat de mocănimea Ampoi-Întregalde, situată, ca şi mocănimea Văii Arieşului, tot pe teritoriul de azi al judeţului Alba.

Mocanimea Muntilor Apuseni cuprinde satele din sud-estul Muntilor Apuseni, din bazinul mijlociu al Ariesului si Ampoiului. Zona este alcatuita din mai multe subzone : a Muntilor Trascau, a Albei si Ampoiului, situata pe cursul mijlociu al Vaii Ariesului, intre Baia de Aries la apus si Buru la rasarit, zona izolata care a pastrat elemente etnografice arhaice. Relieful circumscris de Mocanime este de deal-munte si ocupatiile specifice acestei zone sunt agricultura de ses, de deal si de munte-agricultura in terase, păstoritul, pomicultura. Portul popular din Mocanime este integral alb, sunt legati locului, spre deosebire de moţi care sunt «toti in drum», calatoresc pentru a-si vinde produsele de lemn. Tipice pentru aceasta zona etnografica sunt surile acoperite cu paie sau sindrila, monumentale prin inaltimea acoperisului sau grajdurile mari de barne acoperite cu paie. Casele sunt la fel foarte inalte, proportia intre inaltimea pretilor si cea a acoperisului fiind de 1 la 3. Uneori constructiile sunt ridicate pe socluri de lespezi de piatra. Satele Mocanimii Ampoiului sunt atestate ca fiind cele mai vechi din regiune

Autorul Ioan Rusu Abrudeanu "fixa" în 1928 limitele geografice ale teritoriului locuit de mocanii zonei colinare a Munţilor Apuseni după cum urmează:

Ei (mocanii n.n.) sunt resfirati pe teritoriul, care incepe de o parte dela Dealul Mare, langa Abrud, pe Valea Ampoiului in jos pana la Ampoiţa, apoi dela Detunata spre rasarit si sud pana la Cheile Rametului si Intregalde, iar de alta parte dela Lupşa pe Arieş in jos pana la Buru si muntele Bedeleului, ca si intreaga populatia de pe Valea Ierii pana la muntele Dobrin^[5]

A cincea 'mocănime' a fost semnalată de etnograful şi antropologul Nicolae Dunăre (vezi bibliografia) şi cuprinde câteva comune grupate în jurul aşezărilor Şieu-Monor în judeţul Bistriţa-Năsăud sub denumirea generică de mocănimea Şieu-Monor.

O a şasea mocănime s-ar afla -tot potrivit lui N. Dunăre- pe valea superioară a Mureşului, cuprinzând câteva comune situate în defileul Deda-Topliţa, ca Filea, Vătava, Morăreni etc. Aceştia se mai numesc şi "iţani". Satele păstoreşti de pe Valea Gurghiului cum ar fi Hodac, în munţii deasupra căruia s-au aflat, traditional, locuri special amenajate unde se tundeau oile mocanilor margineni, au ca port poplular tipic "straiele" şi pălăriile mocăneşti şi locuitorii lor pot fi descrisi deasemenea ca "mocani".

O carte poştală de la începutul secolului XX , cu ştampila poştală Bucureşci intitulată Mocani. În respectiva epocă, Mocanii, dârji păstrători ai datinilor etno-naţionale, erau priviţi cu admiraţie, fiind echivalentul românesc al gaucho-ului argentinian. Mai târziu, unii simpatizanţi ai Mişcării Legionare au preluat costumaţia acestora căutând să emuleze înfăţişarea, tipul naţional şi sobrietatea tipice acestor păstori carpatini

[modifică] "Mocanii" Ţării Vrancei şi ai Carpaţilor de curbură

În anumite sate de pe versanţii Munţilor Vrancei zonă numită şi "Ţinutul Vrancei" cum ar fi Răcoasa, Reghiu şi altele, unde există documentată încă din evul mediu timpuriu o puternică tradiţie pastorală şi de oierit, locuitorii sunt numiţi (şi se numesc ei înşişi) 'mocani'. Nu este clar dacă aceşti mocani vrânceni constituie o 'mocănime' propriu zisă. În caz afirmativ, ei ar forma cea de-a şaptea 'mocănime', situată la punctul de întâlnire dintre Transilvania, Moldova şi Muntenia. Etnograful vrâncean Ion Diaconu ^[6]e de părere că aceşti oieri vrânceni nu sunt mocani 'adevăraţi' ci păstori moldoveni medievali din Ţara Vrancei şi au primit acest nume doar prin asociere. Mocanii de aici nu practica transhumanta mutandu-se doar vara local, in Muntii Vrancei. Ţara Vrancei avea in evul mediu o identiate proprie, diferita de cea a Moldovei. Nu întâmplător, Balada Mioriţa are ca "personaje" un baci vrâncean, distinct de cei moldovean şi "ungurean".

Ţara Vrancei se bucura de o autonomie fata de Cetatea de Scaun a Sucevei, suzeranitate platita cu capatani de sare, miere de albine sau turme de oi. De altfel, Tinutul Vrancei a reintrat oficial intre hotarele Moldovei, cu autonomia amintita, la 10 martie 1482, dupa ce Stefan cel Mare a stabilit granita cu Tara Romaneasca pe raul Milcov, alipind Adjudul si partile dinspre răsărit.^[7]

Cu toate ca nu au fost ei însişi transhumanti, mocanii de aici locuiau în acele sate montane vrâncene care au fost parte integrantă ale aşa numitelor "drumuri ale oilor" medievale şi o zonă de confluenţe complexe.

Scrierile despre traseele transhumantei dau seama si amplitudinea imaginilor rechemate din trecut. Turmele transilvane de oi, de exemplu, in drumul lor spre Deltă sau Balta Brăilei, se scurgeau pe traseul Lepşa – Tulnici – Bârseşti – Valea Sării

Mai la nord, în Munţii Bacăului, există o altă zonă bine demarcată de mocani -azi moldoveni- dar care-şi trag originiile din mocani ardeleni "bârseni", zonă numită uneori "mocănimea Caşinului, ei fiind descrişi de Alexandru Vlahuţă^[8]

De pe larga tăietură a şuşiţii, o luăm pe la Câmpuri în sus, pe pârăul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele Tihăraielor, prin păduri brăcuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, şi ieşim, după două ceasuri de suiş, pe culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, la mânăstirea Caşin. De-aici începe lanţul frumoaselor sate de mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, până-n Trotuş

Alte sate care îşi trag originiile din mocani se pot întâlni în zona colinară la limita judeţelor Vaslui si Bacau cum ar fi Bărtăluş-Mocani, in timp ce locuitorii mocani ai localităţii bacauane Poiana Sărata de la poalele Muntelui Muşat, susţin că aşezarea lor ar reprezenta "singurul sat de mocani din tara", o evidentă exagerare care nu diminuează însă ataşamentul sincer al acestora până în ziua de azi faţă de identitatea "mocănească" care este cu atenţie perpetuată.^[9]

Poiana Sărată, azi băcăuana, este de fapt o aşezare populată de mocani transilvăneni care şi-au păstrat până azi graiul specific. Localitatea, deşi inclusă în 1949 Regiunii Bacău (şi mai apoi judeţului Bacău) este geografic situată in Transilvania, provincie căreia i-a apartinut istoric din totdeauna. Mocanii de aici, ţuţuieni sau mărgineni ardeleni la origine, au fost invitaţi de Împăratul austriac Francisc I de Austria (Franz I.) care s-a aflat pe tronul de la Viena între 1804 şi 1835, cu rolul de a înfiinta o asezare cu rol de garnizoană de frontiera in anul 1821 în apropierea pasului Oituz. Iniţial, autorităţile imperiale au preferat ca acest post de frontieră să fie colonizat de secui catolici, dar aceştia declinând propunerea, s-a recurs în cele din urmă la serviciile mocanilor, renumiţi pentru calităţile lor morale si dârzenia respectiv frugalitatea necesare unor asemenea complexe sarcini administrativ-militare. Mocanii "grăniceri" de aici şi-au păstrat însa legăturile cu mocanii sibieni, care, se opreau adesea la Poiana Sărata în transhumantele lor, în special cele care vizau Rusia sudică. Uneori, mai ales dupa 1885, grupe de mocani sibieni insoţiţi de mocani din Poiana Sărată transhumau impreună, uneori nemaiîntorcându-se din acele zone sudice ale Rusiei europene respectiv ale Crimeei unde -potrivit istoricului Ştefan Meteş- atraşi de climatul blând şi perspective finaciare prielnice, îşi întemeiau familii şi achiziţionau pământuri.^[10]. În 1918, Poiana Sărată a intrat cu restul Transilvaniei în componenţa României, parte a judeţului interbelic Trei Scaune. În anii 1940' după dictatul de la Viena, aşezarea a fost inclusă Ungariei, iar trupele de jandarmi hortyste, iritate de prezenţa acestui nucleu însemnat de români rebeli cu aptitudini militare tradiţionale în "Secuime" au comis o serie de atrocităţi împotriva acestora. Dupa revenirea Transilvaniei la România, aşezarea nu a mai fost inclusa în Trei Scaune respectiv Regiunea Autonomă Maghiară, ci a fost anexată regiunii Bacău.

Comunităţi de oieri cum ar fi cele din zona Întorsurii Buzăului din actualul judeţ Covasna, sau din Soveja şi Rucăreni (aceste două comune aflate în pasul Oituz la demarcaţia dintre Moldova şi Transilvania, Rucărenii, având ca locuitori o comunitate de păstori orininară din Rucării argeşean respectiv braşovean) sunt denumite (sau se denumesc ele însele) tot 'mocani' dar acest nume e de pe-acum căzut în desuetudine

În Moldova, dar şi în alte regiuni în special Dobrogea, satele de mocani sunt riguros delimitate de cele de cojani. Termenul de "cojan" (la care făcea referire adesea NIcolae Iorga), era de "locuitor originar din câmpie, fermier şi cultivator de viţă de vie", în contrast cu mocanii crescatori de animale. În timp ce "cojanul" era "podgorean", mocanul era "oier". Deşi cele doua comunitati au existat în imediată proximitate una cu alta, ele nu s-au amestecat, contactele dintre ele fiind strict de natură comercială şi mai putin sociale:

Satele din jurul Oneştilor ca Racauti, Bucium, Casin, Manastirea Casin sunt sate de mocani iar cele ce coboara spre Adjud formand comuna Stefan cel Mare si comuna Caiuti, sunt sate de tarani numiti cojani, iar mai jos de Caiuti urmeaza iarasi trei sate de mocani si anume: Balca, Borsani si Cotofanesti. Satul de răzeşi Caiuti, cu denumirea veche de posercani, are o vechime mare.^[11]

[modifică] Mocani, Moceani, Μότσιανοι

Un caz particular îl reprezintă satul Mociu ^[12], situat în zona deluroasă (impropriu numită) Câmpia Transilvaniei pe drumul care leagă Clujul de municipiul Reghin. Locuitorii din Mociu se numesc moceni sau moceani, iar zona are o puternică tradiţie pastorală, reflectată într-un folclor muzical specific similar până la identitate cu cel al saracacianilor. ^[13]. Coincidenţa face ca o ramură a aromânilor din sudul munţilor Pind să fie cunoscută sub numele de moceani sau mociani. Unii antropologi au sugerat că numele de 'mocean', respeciv 'mocan', ar fi o variantă a unui singur nume. Istoricul grec Asterios Koukoudhis îi încadra pe "moceani" sau "mociani' (pe greceşte Μότσιανοι) în ramura aromanilor grămuşteni care au originat din sudul munţilor Pind din zona Aspropotamos (Ασπροποτάμου)^[14] Autorul grec Ion Dragomis Alexis plasează originiile moceanilor în munţii la vest de Trikala în Tesalia^[15] de unde, unele grupe, s-au mutat la nord în jurul orăşelului Prototsani în Tracia de vest grecească unde pot fi întâlnite, auto-descriindu-se ca "eleni vlahofoni" (aromâni asimilaţi) până în ziua de azi.

[modifică] Mocanii şi aromânii: între fraternizare şi antagonism

Mocanii, păstori români transilvăneni, care, după cum am văzut mai sus ajungeau -de regulă- în decursul transhumanţei la sud de Dunăre, nu doar în Dobrogea propriu zisă, dar şi în Cadrilater sau în împrejurimile Varnei, iar uneori în Rodopi şi în Rumelia Orientală, i-au intâlnit adesea în peregrinările lor pe aromâni, mai ales ramura grămuşteană a acestora. Se pare că uneori au coabitat, iar grupuri de aromâni s-au întors alături de mocanii mărgineni şi s-au stabilit în Mărginimea Sibiului. Victor Păcală, în monografia pe care a dedicat-o marii comune mărginene a Răşinarilor, precizează că turmele mocanilor ajungeau până pe teritoriul de azi al Greciei. La rândul lor, aromânii şi-au lăsat amprenta lingvistică asupra graiului local al mocanilor din Răşinari. Teodor Capidan precizează ^[16] că la Răşinari, verbul 'a fi' se conjugă la persoana întâia singular sub forma 'mine/mini escu', aidoma fărşeroţilor, grămuştenilor şi probabil a saracacianilor şi în opoziţie cu forma locală transilvaneană 'io sunt'/'io-s'/'îs' respectiv 'io mi-s/mi-s' sau cea a aromânilor pindeni 'io hiu (fiu)'. Unii mocani vrânceni din Soveja folosesc încă acelaşi tip de conjugare, uşor alterată sub forma 'mini esc'. Un caz interesant îl reprezintă numele aşezării Lupşa din mocănimea Văii Arieşului. Atât în graiul local cât şi în aromâna sud-dunăreană, 'lupşă' înseamna 'lupoaică'. Se pare că aidoma aromânei, graiul local al mocanilor a păstrat acest termen comun protoromânei rămas de pe timpul când cele patru dialecte ale românei comune reprezentau una şi aceeaşi limbă.

În graiul comunei Lupşa, atipic pentru Transilvania, se foloseşte predominant perfectul simplu sau aorismul în locul perfectului compus, de altfel ca şi în aromâna sau în graiurile locale din Oltenia sau cele de la est de Olt în Vlaşca etc.

Gorj, 10 iulie 1926. Mocani şi aromâni pe muntele Larga în Carpaţii Meridionali

Când politicianul paşoptist român, mai târziu prim-ministru al României, Ion Ghica l-a întâlnit pe aromânul născut în comuna din Epirul (azi grecesc) Sirakou/Săracu, Ioan Coletti (în greceşte Koletis), care devenise primul prim-ministru al Greciei independente, l-a comparat pe acesta cu un 'mocan', după cum relatează Teodor Capidan (vezi bibliografie): 'Relatările cele mai interesante, însoţite de mărturisiri proprii şi câteva fraze aromâneşti spuse de Coletti, ni le dă Ghica în Scrieri, III, pp.99-106, ed.1914.

Ion Ghica l-a întâlnit pe Coletti la Paris, în saloanele d-nei Champy, în calitate de "Envoyé extraordinaire de Sa Majeste le roi des Grecs". După autor, "son Excellence le General Colleti era înalt, trupeş, frumos, îmbrăcat cu fustanelă, cu mintean şi cepchen alb, cusut cu găitanuri albastre". Ioan Ghica, intrând în vorbă cu Coletti şi aflând că este român, i-a spus "şi eu sburescu armâneşte" (şi eu vorbesc aromâneşte). Mai departe, Ghica adaugă "Coletti avea figura cea mai românească ce se poate vedea, ai fi zis că e un mocan de la Braşov. Se uita cu drag la mine când vorbeam româneşte şi, cu un suspin în glas, mi-a zis: părintsil'i anei sburăscu maşi armăneşte şi-mi pare ghine că tsin'i la miletea noastră; h'im simpatriotsi" (parintii mei vorebsc numai româneste şi-mi pare bine că ţii de neamul nostru; suntem compatrioţi).

Unii autori români, susţin teoria radicală -deşi dubioasă- că mocanii săceleni ar fi ei însişi de origine sud-dunăreană, ipoteză care are potenţialul exploziv de a redefini din temelii istoria unor comunităţi româneşti din Transilvania:

Mocanii saceleni provin din imigrarea de oieri sud-dunareni, macedoromani, de la 1392, consemnata de cronicarii Vasile si Radu Tempea de la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brasovului (cf. Istoria Bisericilor Ortodoxe Romane din Sacele Brasov de Stefan Casapu, vol. I, editata in 2000). Argumente in favoarea originii macedoromane a mocanilor saceleni aduc si cercetatorii N. Densusianu, Ov. Densusianu, T. Papahagi si Elena Moroianu. Cel mai puternic argument pentru originea sud-dunareana a mocanilor saceleni o reprezinta faptul ca acestia practicau o transhumanta descendenta (asezarile stabile sunt la munte, de unde se coboara la ses pentru pasunat). Respectand acest ritual secular, Gheorghe I. Median pleca cu turmele de oi pe care le detinea in Balta Brailei, unde, pe traseu, se oprea cateva zile in localitatea Bordei Verde de langa Braila, la varul sau primar Gala. Conform autorilor mai sus citati, Dobrogea era zona preferata a mocanilor saceleni in transhumanta lor, creandu-se la Medgidia, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, centrul mocanilor saceleni. O parte din ei s-au stabilit in localitatile Harsova, Vares, Caramurat (azi M. Kogalniceanu), construind o biserica ortodoxa in anii 1881-1882 si o scoala primara. In Dobrogea, tot mocanii saceleni au infiintat Manastirea Cocos^[17]

Mocani mărgineni din Săliştea Transilvaniei. Fostul prim-ministru al Greciei Ioanis Coletti, aromân din Siracu în munţii Pindului, purta o vestimentaţie similară, care mai apoi a fost preluată abuziv de greci drept "costumaţie tradiţională elino-grecească"

[modifică] Mocanii în Cadrilater, Bugeac şi Crimea

Deşi Cadrilaterul a devenit parte a Regatului României abia în 1913, mocanii -în special cei mărgineni- au colonizat unele teritorii ale acestei provincii disputate deja cu multe decenii în prealabil. Mocanii din Tilişca sibiana au înfiinţat localiatea Aidemir ^[18], aflată doar la 7 km. de Silistra deja prin 1860-1870. Aici, Eforia Şcoalelor româneşti a finanţat şcoli pentru copiii românilor mocani locali, în condiţiile in care acest teritoriu era administrat de Bulgaria ea însăşi sub suzeranitatea otomană. Aceste şcoli se aflau sub aceeaşi tutelă cu cele pentru aromânii din Grecia si Macedonia. Mai târziu, după alipirea Cadrilaterului la România, zeci de mii de aromâni, mai ales grămuşteni dar şi fărşeroţi şi pindeni, s-au alăturat mocanilor deja sedentarizaţi aici, fiind împropietăriţi cu terenuri agricole. Lor li s-au alăturat familii de cojani podgoreni din Vechiul Regat si chiar cateva sute de români "vlahi" de pe Valea Timocului.^[19] Aceste grupe eterogene de români, uneori cu stil de viaţă şi orizont diferit, aveau misiunea să apere hotarele fragile ale Cadrilaterului în condiţiile în care comitagii bulgari treceau adesea în România comiţând atrocităţi şi devastând aşezările mocaneşti respectiv aromâne. Aceste tensiuni permanente au repercutat asupra relaţiilor dintre gramosteni si mocani, asa incât unii grămuşteni au ajuns sa foloseasca expresia de "mocan" în sens peiorativ^[20]. Mocanii, pe de altă parte, aveau pretentia de a fi "autohtoni" ei avand deja rădăcini mai vechi in Cadrilater. Aceste vechi fricţiuni îşi găsesc expresia până în ziua de azi când o parte a aromânilor din România încă folosesc expresia defăimătoare "mucan" (mocan) spre a-i desemna colectiv pe toţi românii din România.

Prezenţa mocanilor la sud de Dunare a fost bine documentată mai ales de misunile diplomatice austriece, mocanii transilvaneni fiind la acea vreme supuşi austrieci:

Despre "emigranţi" ne vorbeşte Ion Ionescu de la Brad, descriind situaţia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în ţinuturile Balcic, Silistra, Turtucaia şi Rusciuc, unde aveau păşuni bogate pentru turmele lor şi ne dă şi numele a 4 mocani din ţinutul Balcic: Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Şchiopu. În ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc, raportează că, pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra şi Varna, păşunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 şi doar prin carantina Piua Pietrei, trec la sud de Dunăre:159689 de oi, 8661 de capre, 73589 de cai, 264 de măgari, însoţiţi de 1029 de ciobani şi de câinii lor. ^[21]

Extras din lucrarea lui Ştefan Meteş despre migraţiunile păstorilor transilvani

Colonizări de mocani au avut loc si in Bugeac si Crimea, mai ales din sate mărginene ca Rod. Gheorghe_Asachi i-a surprins pe acesti mocani la Chilia, pe la jumatatea secolului al XIX-lea, în timpul unor dispute violente cu piraţii sarazini care încercau să-i prade. ^[22] Alte grupe de mocani pionieri s-au stabilit in Crimeea, Kuban si chiar in nordul Caucazului.

[modifică] Arhivă vizuală mocani

• Pe muntele Larga, Gorj. În grupul acesta apar şi câţiva aromâni

• Un Mocan sau Mărginean din Poiana Sibiului şi un baciu aromân

• O băciţă din Novaci, Gorj şi un căşear aromân

• Sat din Mărginimea Sibului în perioada interbelică

• Costumaţie tradiţională a momârlanilor (asemănătoare cu cea a mocanilor mărgineni) din împrejurimile Petroşanilor

• Un momârlan sau 'jian' înainte de primul război mondial

• Mocanii buciumeni

• Mocani sălişteni în drum spre târg

[modifică] Surse bibliografice

Ion Ghelase, Mocanii: importanţa şi evoluţia lor social-economică în România [cu o prefaţă de Nicolae Iorga. - Bucureşti, 1937. - 128 pag.]

Tudor Mateescu, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, [Direcţia generală de statistică Bucureşti, 1988, 126 pag.]

D. Şandru, 'Mocanii în Dobrogea [Bucureşti, Editura Cugetarea 1946, 134 pag.]

D. Haşeganu, Mărginenii în viaţa economică a Transilvaniei, Braşov 1941

Mateescu, Tudor, Păstoritul mocanilor în zona maritimă Mangalia-Balcic (Le paturage des "Mocans" dans la zone maritime de Mangalia-Balcic). În: Revista de Istorie, 1996, 7, nr. 7-8, p. 555-567.

Mateescu, Tudor. Un mocan săcelean în Dobrogea înainte de 1877 - Radu Jalea (Radu Jalea - en Dobroudja avant 1877). In: REF, 1997, 42, nr. 5-6, p. 429-440.

Mateescu, Tudor. Ştiri noi despre prezenţa mocanilor în Dobrogea în timpul stăpânirii otomane, în “Revista Arhivelor”, XXIII (1971), nr. 3, p. 391 şi urm

Ghelase, Ion I., Mocanii pioneri ai comerţului în secolul al 18 şi al 19-lea. Bucureşti, Tip. Ion C. Văcărescu, 1934. - 15 pag. Revista Analele Economice şi Statistice, (1934), H. 7-9

Ghelase, Ion I., Mocanii bârsani. De la nomadismul pastoral la stabilitatea agricolă în Dobrogea. - Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1935, 19 pag.

I. Vlăduţiu, Noţiunea de “mocan” în păstoritul românesc, în Revista de Etnografie şi Folclor, IX, 1964, p. 143-158

C. Constantinescu-Mirceşti, Păstoritul transhumant şi implicaţiile lui în Transilvania şi Ţara Românească în secolele XVIII-XIX, Edit. Academiei, Bucureşti, 1976

E. Mateş, Păstorii ardeleni în Principatele Române, Arad, 1925, p. 187-188.

Ion Penişoară - Unele aspecte dialectale în entopica dobrogeană. Comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Onomastică, Cluj, 26-28 octombrie 1993

Tudoran, Victor, Datini şi obiceiuri ale mocanilor săceleni, Editura Asociaţiei Cultural - Sportive "Izvorul", Săcele, 2005

Dr. Nicolae Dunăre, Civilizaţia tradiţională românească în curbura carpatică nordică, Bucureşti, 1984

Butura, Valer, Străvechi mărturii de civilizaţie românească: Transilvania. Studiu etnografic, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică (Bucureşti, 1989). Descriere extrem de detaliată a mocănimilor din Transilvania.

Ivănescu, Gheorghe, Ciobanii meglenoromâni în sudul Transilvaniei, Oltenia şi Muntenia. Graiul românilor din imperiul româno-bulgar (în 'Buletinul institutului de filologie româna 'Al. Philipide', Nr. 9, Iaşi, 1942, pp. 161-179

Mihai Lazăr - Raport de cercetare asupra păstoritului; Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava

Petrila: ţinuturile stăpânite de momârlani

Familia Median şi mocanii din Săcele

George Bogdan - Singur, singurel - Revista Athenaeum.

Despre transhumanţã şi economie de piaţã în satul Tilişca (sudul Transilvaniei) - Constantin Marin - Centrul de Cercetãri Antropologice în Sociologie Românească, Volumul I, nr. 3/2003

Liviu Brezae - Povestea transhumanţei Monitorul de Alba 08/02/2007

[modifică] Vezi şi

• Aromâni

• Saracaciani

• Ienişii

[modifică] Referinţe