Alchimie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Alchimistul de Pietro Longhi
Alchimistul de Pietro Longhi

Alchimia este o formă de cunoaştere protoştiinţifică, specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoaşterii umane (antichitate şi ev mediu) şi care a avut trei mari obiective:

  • transmutaţia[1] metalelor în aur şi argint
  • crearea unui panaceu, un remediu care ar trebui să tămăduiasca toate bolile şi să prelungească viaţa la infinit
  • obţinerea înţelepciunii supreme; substanţa magică ar fi fost piatra filozofală (o licoare sau o pulbere)

De aici reiese că alchimia nu era doar o formă de investigare a naturii, ci şi o disciplină filozofică şi spirituală. Noţiuni din chimie, metalurgie, fizică, medicină (ştiinţe aflate în fază incipientă) se combină cu cele din astrologie, religie, spiritualism, misticism, semiotică şi artă.


În epoca actuală, alchimia prezintă interes doar pentru istoria ştiinţei, pentru dimensiunile ei mistice, ezoterice şi pentru artă, ca generatoare de motive şi subiecte.

Cuprins

[modifică] Etimologie

Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al şi cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , alipi, a impreuna.

Alţi autori consideră şi expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană[2], mai ales că egiptenii îşi numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În sfârşit, să amintim şi kim-iya, termen chinez care înseamnă licoare pentru a face aur.


[modifică] Laboratorul alchimistului

[modifică] Uneltele

Alambic
Alambic





[modifică] Magnum opus[3]

Jan van der Straet - Laboratorul alchimistului (1551)
Jan van der Straet - Laboratorul alchimistului (1551)

Acel Opus alchemicum pentru obţinerea pietrei filozofale cuprindea şapte[4] proceduri împărţite în:

Cele trei stadii fundamentale:

  • nigredo- acţiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând in putrefacţie
  • albedo- acţiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează
  • rubedo- acţiune asupra roşului, stadiul final

[modifică] Istorie

Alchimia a fost practicată atât de străvechile civilizaţii orientale - Mesopotamia, Egiptul antic, Persia, India, China, Islamul - cât şi de cele occidentale - Grecia antică, Imperiul Roman, atinge apogeul în cadrul Europei medievale, având ecouri şi în epoca modernă. Aşadar, alchimia are o istorie de peste două milenii.

Istoria alchimiei e un câmp roditor de speculaţii. De multe ori limbajul ermetic al alchimiştilor era greu de descifrat iar activitatea lor se desfăşura în condiţii conspirative. S-au făcut legături între alchimie şi societăţi secrete[5], magie, vrăjitorie.

[modifică] China

Alchimia chineză era raportată la taoism. Şi alchimiştii chinezi au încercat obţinerea pietrei filozofale, a elixirului tinereţii.


În 142 î. Hr apare Ts`an T`ung Ch`i scrisă de Wei Po-Yang, ca un comentariu la Cartea transformărilor a lui Ching. În primul rând e prezentat sistemul taoist:

  • existenţa a cinci elemente de bază: apă, foc, lemn, aer, pământ
  • existenţa a două contrarii:
    • yin- principiul activ, masculin, întruchipat de Lună
    • yang- principiul pasiv, feminin, întruchipat de Soare

Bineînţeles, nu lipsesc elementele magice, cosmologice, facând greu interpretabilă această lucrare.

În secolul IV, alchimia chineză l-a avut ca reprezentant pe Ko Hung (zis şi Pao-p`u-tzu). Nici acesta nu se abate de la taoism dar, în afară de obţinerea nemuririi, se ocupă şi de medicină.

[modifică] India

Vechii indieni aveau o ştiinţă asemănătoare alchimiei numită rasayana. Şi ei încercau să găsească acele licori ce ar învinge nemurirea. Totuşi, aflaţi în etapa pre-yogină, pre-tantrică, apelau mai mult la vegetarianism decât la metalurgia anorganicului.

Nagarjuna[6] (figură legendară) poate fi considerat părintele alchimiei indiene. Este autorul unor texte ca:

  • Kaksaputa Tantra- tratat de magie
  • Rasendramangalam- despre mercur
  • Susruta Samhita

Kanada (a trăit în jurul lui Goa) scrie; Vaishashik Darshana. Aici apar şi unele elemente ştiinţifice: teoria atomică[7] apare cu un secol înaintea lui Democrit.

[modifică] Egipt

Alchimiştii Europei occidentale de mai târziu susţin că arta lor provine din Egipt.

Centrul cunoştinţelor alchimiste era cetatea Alexandria, mai ales prin celebra bibliotecă din Alexandria. În urma incendierii acesteia (391), nu ne-a mai rămas niciun document original. Din acest motiv, alchimia egipteană ne este cunoscută numai prin intermediul marilor filozofi greci, ca apoi să supravieţuiască prin scrierile islamice.

Conform legendei, fondatorul alchimiei egiptene a fost Thot (numit şi Hermes-Thot); la greci devine Hermes Trismegistul. Se pare că zeul ar fi scris 42 de cărţi ce acopereau toate domeniile cunoaşterii, printre care şi alchimia. Simbolul lui Hermes era caduceul[8], care devine unul din principalele simboluri alchimiste. Tabla de smarald ("Tabula Smaragdina") a lui Hermes-Trismegistul, cunoscută numai prin traduceri greceşti şi arabe, este considerată baza pentru filozofia şi practica alchimistă. Aici se află celebra formulă care sugerează legătura dintre hermetism şi alchimie:

"Toate cele de sus sunt asemeni cu toate cele de jos, pentru ca să se săvârşească miracolul Unităţii."

[modifică] Grecia

În istoria Greciei alexandrine[9], alchimia a cunoscut trei faze evolutive:

  • 3. Alchimia religioasă: Această fază se diferenţiază mult de cele precedente.

Speculaţiile filozofice se încheagă într-o religie esoterică cu ritual misterios, limbaj specific. În etapa elenistică se dezvoltă o literatură filozofico-soteriologico-religioasă (literatură eermetică), având ca suport doctrinal neoplatonismul, neopitagorismul.

[modifică] Roma

Alchimia romană a preluat în linii mari pe cea greacă şi egipteană cu al lor ermetism.[10]

Pentru perioada de sfârşit a Imperiului, să menţionăm numele Sfântului Augustin. Prin gândirea sa dogmatică, acesta se opune cercetării şi experimentului, astfel că alchimia pierde valenţa empirică şi o accentuează pe cea mistică. In cartea a X-a , cap. 35 (Despre curiozitate) din ale sale Confesiuni, citim:

"[Curiozitatea] pretinde că poate să pătrundă cele mai ascunse secrete ale naturii, a căror cunoaştere nu are nici un rost şi care fac necesare strădaniile perverse ale magiei."[11]

[modifică] Islamul

Geber, părintele chimiei
Geber, părintele chimiei

După distrugerea Bibliotecii din Alexandria, centrul culturii greci, atenţia e focalizată către evoluţia alchimiei în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de alchimia greacă, cea islamică este mai bine cunoscută. Mai mult, de la islamici au ajuns la noi, sub formă de traduceri, şi textele antice greceşti.

Abu Bakr Muhammad ibn Zakariya al-Razi (în latină Rasis sau Rhazes), precum şi alţi alchimişti, aduc o contribuţie fundamentală în ceea ce priveşte: tehnica distilării, descoperirea acidului clorhidric, acidului sulfuric, acidului azotic, sodiului, potasiului.

Din arabă ne-au rămas mulţi termeni, care s-au păstrat şi astăzi (chiar şi în limbile de mare circulaţie):

Să semnalăm şi descoperirea apei regale, amestec de acid azotic şi acid clorhidric care poate dizolva şi metalul nobil aur, descoperire care a înflăcărat imaginaţia alchimiştilor de mai târziu.

Jabir ibn Hayyan (Geber(us) în latină)(721-815)[12] - alchimist ermetic născut la începutul secolului al VIII-lea căruia i se atribuie descoperirea acidului clorhidric şi acidului azotic - analizează elementele după patru calităţi de bază:

  • interne: cald, frig
  • externe: uscat, umed

Lucrări (în traducere latină)

  • De investigatione perfectionis metallorum
  • De inventione veritatis seu perfectionis metallorum
  • De fornacibus construendis
Hermes Trismegistul
Hermes Trismegistul

[modifică] Europa occidentală

[modifică] Evul Mediu

Occidentul ia contact cu tradiţia alchimistă greacă prin intermediul arabilor. Acest lucru se întâmplă pentru prima dată în Spania. Avem operele lui Gerberto de Aurillac, ce mai târziu va deveni Papa Silvestru al II-lea. În secolul al XII-lea, Gerardo da Cremona, important traducător de opere arabe care l-a interpretat pe Averroes, a tradus Almagesta şi probabil şi pe Rhazes şi Geber. Tot în perioda secolului al XII-lea, Artephius a scris Arta de a prelungi viaţa omenească


În 1144 asistăm la apariţia clară a alchimiei în Europa: Roberto de Chester traduce din arabă Liber de compositione alchimiae, o lucrare cu largi conotaţii mistice, iniţiatice, ezoterice.

Toma de Aquino (1225-1274) scrie lucrări cu caracter alchimist privind producerea aurului şi argintului.

Roger Bacon (1214-1294) (călugăr franciscan) este considerat primul adevărat alchimist al Europei medievale[13]. Opere:

  • Breve Breviarium
  • Tractatus trium verborum
  • Speculum alchimiae

precum şi late scrieri care i s-au atribuit. Toate aceste lucrări au fost intens folosite de alchimiştii secolelor XV-XIX.

La sfârşitul secolului al XIII-lea, alchimia se dezvoltă într-un sistem structurat, graţie operei Rosarium Philosophorum[14] a lui Arnaldo da Villanova (cca. [[1240]-1312]) şi mai ales cu Raimondo Lullo (1235-1315), devenit legendar prin îndemânarea sa alchimică.

Albertus Magnus (1195-1280) renunţă la viaţa lumească şi se retrage în mănăstire unde studiază alchimia şi se dedică speculaţiilor filozofice ale acesteia. Printre lucrările sale să enumerăm:

  • De miriabilibus mundi
  • Liber de alchemia (o adevărată reelaborare a alchimiei arabe)

Discipolul său, Aquinas, menţionează, în lucrarea Thesaurus Alchimiae, "succesele" maestrului său în arta transmutaţiei.

În secolul al XIV-lea, alchimia înregistrează un recul datorat edictului Papei Ioan al XXII-lea, care interzicea practicile alchimiste, ceea ce a descurajat alchimiştii ce aparţineau de biserică. De asemenea Inchiziţia urmărea şi persecuta alchimiştii, considerându-i vrăjitori şi eretici.


Nicholas Flamel (1330-1419) menţine aprinsă flacăra alchimiei:

  • studii asupra pietrei filozofale
  • traducerea lucrării mitice Cartea lui Adam evreul (secretul producerii pietrei filozofale)

[modifică] Renaştere

Agrippa
Agrippa

În perioada Cinquecento, disciplinele ştiinţifice erau greu de delimitat. Interferenţă exista şi între ştiinţe şi reflexia speculativă, dar şi magica astrologică de altfel. Magia, medicina, alchimia, ştiinţele naturale, astronomia, astrologia formau un fel de simbioză.

Heinrich Cornelius Agrippa von Nettesheim (1486-1535) - medic, astrolog, filozof şi alchimist - se credea un magician capabil să evoce spiritele. Nu a avut o influenţă puternică, dar, ca şi Nicholas Flamel, a realizat lucrări (printre care De occulta philosophia) la care fac referire toţi alchimiştii următori.

Cel mai important exponent al perioadei renascentiste este Paracelsus (Theophrastus Bombastus von Hohenheim) (1493-1541), părintele iatrochimiei. Acesta dă o nouă direcţie alchimiei eliberând-o de ocultism şi se îndreaptă spre experiment şi observaţie ştiinţifică, mai ales pentru a înţelege corpul uman. Respinge tradiţiile magice şi gnostice, îndreptându-se spre filozofia ermetică, neoplatonică şi pitagoreică. Susţine că alchimia ar trebui să producă elemente compuse utile pentru omenire. Conform teoriei sale iatrochimice, corpul uman ar fi un sistem chimic în care elementele de bază - sulf, mercur, sare - joacă un rol primordial. Consideră ca boala este cauzată de dezechilibrul dintre aceste principii chimice şi nu al umorilor, cum considerau galenicii. Deci remediul ar trebui să fie de natura minerală şi nu organică.

John Dee
John Dee

Savantul englez John Dee (1527-1609), care a fost şi consilierul ştiinţific al Elisabetei I, şi-a dedicat o mare parte a vieţii alchimiei şi filozofiei ermetice.

[modifică] Epoca modernă

In epoca modernă, alchima devine marginalizată. Ştiinţa reclamă tot mai mult necesitatea experimentului, ca singurul mod de a verifica adevărul.

Robert Boyle (1627-1691) dă un nou avânt metodei ştiinţifice experimentale. În cercetările sale din domeniul chimiei afirmă clar inutilitatea căutării pietrei filozofale.

Şi Isaac Newton a studiat multe pagini de literatură alchimică şi a experimentat în laboratorul său operaţii descrise aici. Newton spera că astel va lămuri structura microuniversului, pe care să o coreleze cu cea a sistemului cosmologic.

Chimia organica dă şi ea o puternică lovitură iatrochimiei lui Paracelsus şi speranţei de a găsi elixirul tinereţii, arătând toxicitatea substanţelor cu care lucrau alchimiştii.

Cu timpul Ars Magna (ca şi alte discipline ezoterice ca: astrologia, cabala) a fost ostracizată, exclusă chiar, din studiile universitare, atribuindu-i-se epitetul de superstiţie. A mai rămas doar la nivel popular, unde credulitatea îi mai dădea o oarecare influenţă.

[modifică] Intepretări şi revalorificări

[modifică] Protochimie

Dezvoltarea fizicii, chimiei şi biologiei contemporane a dus la marginalizarea alchimiei. Totuşi pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva ştiinţei care reducea totul la procese pur fizice, se simte o revigorare a interesului pentru domeniul ocult. Tot mai multe cercuri şi societăţi mistice sau teozofice au reluat experimentele alchimice.

  • William Alexander Ayton (membru al societăţii secrete Order of the Golden Dawn - "Ordinul Zorilor de Aur") a fost unul dintre primii moderni care a reconsiderat textele alchimiste
  • Descoperirea, în secolul XX, a fenomenului radioactivităţii şi experimentul lui Ernest Rutherford privind transmutaţia atomică, toate acestea au dus la reconsiderarea acelei "transmutaţii" alchimice
  • Cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, psihoterapeutul Archibald Cockren deschide la Londra un laborator alchimist. Acesta nu încerca să gasească piatra filozofală, ci noi medicamente. Din păcate, şi el şi laboratorul au fost nimicite de un bombardament.
  • Tot remedii încerca să obţină şi francezul Armand Barbault în 1948, reconsiderând lucrarea Mutus Liber scrisă în 1677 şi publicată de La Rochelle.
  • În 1960, Albert Riedel (cel mai de seamă "neo-alchimist" al secolului XX) editează un fel de "Manual de alchimie". În Salt Lake City fondează un centru de cercetare numit "Paracelsus" şi susţine cursuri de alchimie practică.

Deşi de multe ori nu au fost încununate cu succes, eforturile alchimiştilor au condus la numeroase descoperiri ştiinţifice de care beneficiem şi astăzi.

[modifică] Simboluri

Simboluri alchimiste pe o carte din sec. al XVII-lea
Simboluri alchimiste pe o carte din sec. al XVII-lea


Fiind un demers multidisciplinar, ce implica o adâncă abstractizare, dar şi plin de mistere, alchimia face apel la o sumedenie de simboluri. Simbolurile erau utilizate şi pentru a permite o comunicare între alchimişti.

Grupe de simboluri:


  • Tria prima:
  • Cele patru elemente de bază:

[modifică] Valenţe filozofico-spirituale


Alchimia nu este doar o formă primitivă a chimiei moderne. Marea Operă are şi o puternică valenţă mistică.

Astfel, extragerea aurului, cel mai nobil metal, se efectua împotriva forţelor întunecate şi haotice ale naturii şi necesita stăpânirea tendinţelor obscure şi iraţionale ale sufletului. Opera alchimică nu constă numai în operaţii de laborator. Alchimistul trebuie să aibă anumite virtuţi şi calităţi: să fie sănătos, răbdător, modest, pur. El trebuie să aibă mintea în consonanţă cu opera.


În Dictionnaire hermétique (1645), William Salmon defineşte cuvântul "Filozofie" astfel: "Nume care se dă ştiinţei sau artei care ne învaţă să facem piatra filozofală". Alchimiştii se considerau filozofi având ca scop Marea Operă - obţinerea pietrei filozofale.

[modifică] Alchimia în artă

Faust creând HomunculusGravură de epocă
Faust creând Homunculus
Gravură de epocă

[modifică] În literatură

Opere literare cu teme alchimiste:

[modifică] Semnificaţii psihologice

Şi psihanaliştii secolului al XX-lea au studiat simbolurile şi temele alchimiste.

Carl Gustav Jung a examinat simbolistica alchimistă şi a considerat lucrările alchimiştilor ca fiind o continuă căutare spirituală pentru inţelegerea Universului, dar şi a propriei individualităţi, personalităţi interioare. Lucrări:

  • 1944: Psihologia şi alchimia
  • 1948: Beiträge zur Symbolic des Selbst
  • 1956: Mysterium Conjunctionis

[modifică] Alte imagini

Alchimistul
de Sir William Fettes Douglas

Alchimistul
de Carl Spitzweg

Alchimistul
de Adriaen van Ostade

Alchimistul în căutarea pietrei filozofale

Alchimistul polonez Sedziwoj

Transmutarea metalelor inferioare în aur

A cincea esenţă

Laboratorul alchimistului
Hans Vredeman de Vries, 1595

Alegoria alchimiei

Laboratorul alchimistului
gravură

Aurora Consurgens

Alchimistul
pictură de Cornelis Pietersz

Imagini de pe mormântul lui Nicolas Flamel

Ouroboros

Salamandră în flăcări

Alchimistul de
Pieter Bruegel cel Bătrân

Reprezentare procese alchimice,
publicată în Altona, 1785

Simboluri mistice

[modifică] Note

  1. ^ Transmutaţia este posibilă în fizica modernă dar are alt înţeles; vezi articolele reactor nuclear, fisiune nucleară
  2. ^ vezi arta antică
  3. ^ vezi DictionaryReference.com
  4. ^ obsesia pentru numere magice, ca şapte, vezi şi articolul pătrat magic
  5. ^ exemplu Rosacroce
  6. ^ vezi articolele budism, linie temporală a filozofilor orientali
  7. ^ vezi articolul atom
  8. ^ vezi şi articolul Bastonul lui Esculap
  9. ^ vezi Grecia antică
  10. ^ Lindsay, Jack (1970). The Origins of Alchemy in Graeco-Roman Egypt. London: Muller. ISBN 0-389-01006-5.
  11. ^ Vezi AbbayeSaintBenoit.com
  12. ^ mai există un alchimist european în secolul al XIV-lea numit tot Geber ! Acesta mai e numit şi Pseudo-Geber
  13. ^ În afară de alchimie, a mai studiat şi optica şi lingvistica
  14. ^ vezi AlchemyWebsite.com

[modifică] Bibliografie

  • Jung, Carl Gustav, Psychologie und Alchemie
  • Jung, Carl Gustav, Beiträge zur Symbolik des Selbst
  • Jung, Carl Gustav, Studien über alchemistische Vorstellungen
  • Titus Burckhardt, Alchimia, Editura Humanitas, 1998 (versiunea franceză apărută la Arché, Milan, 1974)
  • Rabega, M. ; Rabega, C. - Chimia în slujba omului, Editura Ion Creangă, Bucureşti
  • Gettgins, Fred - Encyclopedia of the Occult, London, Rider, 1986

[modifică] Vezi şi

[modifică] Legături externe

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate de Alchimie

Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Alchimie"
Unelte personale