Heliocentrism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare
Sistem solar heliocentric

În astronomie, heliocentrismul este teoria că Soarele este centrul sistemului solar. Cuvântul provine din limba greacă (ήλιος Helios = soare şi κέντρον kentron = centru). În istorie, heliocentrismul s-a opus geocentrismului, teorie ce punea Pământul în centrul universului. Distincţia între Sistemul Solar şi Univers nu a devenit clară decât în perioada modernă, dar este importantă în ce priveşte controversa între cosmologie şi religie). Grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea î.e.n., a fost primul care a sugerat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui care stă fix. Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-lea, preotul, matematicianul şi astronomul Nicolaus Copernic a prezentat un model matematic complet al unui sistem heliocentric, mai târziu extins şi perfecţionat de Johannes Kepler.

Cuprins

[modifică] Dezvoltarea heliocentrismului

Pentru oricine priveşte cerul, pare clar că Pământul stă pe loc şi toate celelalte se rotesc în jurul acestuia o dată pe zi. Observând mişcările corpurilor cereşti o perioadă de timp mai îndelungată, acestea apar în toată complexitatea lor. Mişcarea soarelui este mai lentă într-o anume perioadă a anului; planetele au mişcări similare, dar uneori pare că ele se întorc din drum şi se mişcă în sens opus o vreme. Pe măsură ce aceste mişcări au fost mai bine înţelese, a fost nevoie de descrieri din ce în ce mai elaborate ale acestora, dintre care cea mai cunoscută o reprezintă sistemul ptolemeic, formulat în secolul al II-lea, şi care, deşi astăzi este considerat incorect, calculează poziţiile corecte ale planetelor cu un grad moderat de precizie, deşi cerinţa lui Ptolemeu ca toate epiciclurile să nu fie excentrice cauzează probleme inutile pentru mişcările lui Marte şi, mai ales, ale lui Mercur. Ptolemeu însuşi, în lucrarea sa Almagest arată că orice model pentru descrierea mişcării planetelor este doar o unealtă matematică, şi că, de vreme ce nu există o modalitate de a şti care este modelul adevărat, ar trebui folosit cel mai simplu model care calculează numerele corecte.

[modifică] Discuţii filozofice

Argumentele filozofice ale heliocentrismului implică afirmaţii generale că Soarele se află în centrul universului sau că unele planete, sau chiar toate, se rotesc în jurul Soarelui, cu argumente ce susţin aceste afirmaţii. Aceste idei pot fi găsite într-o serie de texte sanscrite, greceşti, arăbeşti şi latine. Puţine dintre aceste surse, însă, au dezvoltat tehnici de calcul al unor consecinţe observaţionale ale ideilor heliocentrice pe care le propuneau.

[modifică] India antică

Conform teosofilor, primele semne ale unei idei contraintuitive că Pământul se mişcă şi că Soarele este în centrul sistemului solar (de unde conceptul de heliocentrism) se găsesc în unele texte vedice scrise în India antică.[1] Yajnavalkya (secolele al IX-lea–al VIII-lea î.e.n.) credea că Soarele este centrul loka-urilor. În textul său astronomic Shatapatha Brahmana, el afirmă:

Colaboraţi la Wikicitat „Soarele stă pe loc pe vecie, în mijlocul zilei. [...] Pentru Soare, care este mereu în unul şi acelaşi loc, nu există răsărit sau apus."[2]”

Unii interpretează aceasta prin afirmaţia că Soarele este staţionar şi deci Pământul se mişcă în jurul lui,[1] dar alţii afirmă că termenii nu au un înţeles atât de clar.[3] Aceasta va fi elaborată într-un comentariu ulterior, Vishnu Purana (2.8) (c. secolul I î.e.n.).[2]

Yajnavalkya recunoaştea că Soarele este mult mai mare decât Pământul, ceea ce a influenţat această primă concepţie heliocentrică. Despre el se spune şi că a măsurat cu precizie distanţele relative de la Soare şi Lună la Pământ ca fiind de 108 ori diametrele lor, aproape de rezultatele moderne de 107,6 pentru Soare şi 110,6 pentru Lună.[4] El a descris un calendar solar precis în Shatapatha Brahmana.[4] Aitareya Brahmana (2.7) (secolele al IX-lea–al VIII-lea î.e.n.) afirmă şi că:

Colaboraţi la Wikicitat „Soarele nu răsare şi nu apune niciodată. Când oamenii cred că soarele apune, nu este aşa; ei se înşeală. El doar se schimbă când ajunge la sfârşitul zilei şi face noapte dedesubt şi zi pentru ce este pe partea cealaltă.[1][3] ”

[modifică] Grecia antică

În secolul al IV-lea î.e.n., Aristotel a scris că:

Colaboraţi la Wikicitat „În centru, spun ei ([pitagoreenii]), se află focul, şi Pământul este una dintre stele, făcând noapte şi zi prin mişcarea sa circulară în jurul centrului."”
—Aristotel, 'De Caelo, Cartea a doua, Capitolul 13
Calculele lui Aristarh din secolul al III-lea î.e.n. privind dimensiunile relative ale Pământului, Soarelui şi Lunii, dintr-o copie grecească din secolul al X-lea e.n.

Motivele pentru această plasare erau filosofice, bazate pe elementele clasice, şi nu ştiinţifică; focul era mai preţios decât pământul în opinia pitagoreenilor, şi din acest motiv, focul trebuie să ocupe un loc central. Totuşi, focul din centru nu este Soarele. Pitagoreenii credeau că Soarele se roteşte în jurul focului central împreună cu toate celelalte. Aristotel nu a primit acest argument şi a susţinut geocentrismul. Heraclides Ponticus (secolul al IV-lea î.e.n.) explica mişcarea diurnă aparentă a sferei celeste ca fiind rotaţia Pământului.

Primul care a prezentat argumente pentru un sistem heliocentric a fost, însă, Aristarh din Samos (270 î.e.n.). Ca şi Eratostene, Aristarh a calculat dimensiunea Pământului, şi a măsurat dimensiunea şi distanţa la care se află Luna şi Soarele, într-o lucrare care s-a păstrat. Din estimări, el a concluzionat că Soarele este de şase–şapte ori mai mare decât pământul, şi deci, de sute de ori mai voluminos. Scrierile sale despre sistemul heliocentric s-au pierdut, dar unele informaţii se cunosc din descrieri şi comentarii critice ale contemporanilor săi, cum ar fi Arhimede. Deşi textul original s-a pierdut, o referire din cartea lui Arhimede Psammit descrie o altă lucrare a lui Aristarh în care el a avansat o ipoteză alternativă a modelului heliocentric. Arhimede scria:

Colaboraţi la Wikicitat „Tu, Rege Gelon, ştii că 'universul' este numele dat de mulţi astronomi sferei cu centrul în centrul Pământului, şi cu raza egală cu linia dreaptă ce leagă centrul Soarelui de centrul Pământului. Aceasta este relatarea pe care ai auzit-o de la astronomi. Dar Aristarh a adus o carte ce constă din unele ipoteze, din care se pare că rezultă, drept consecinţă a presupunerilor făcute, că universul este de multe ori mai mare decât universul mai sus menţionat. Ipotezele lui sunt că stelele fixe şi soarele rământ nemişcate, şi că Pământul se roteşte în jurul Soarelui pe circumferinţa unui cerc, Soarele fiind în mijlocul orbitei, şi că sfera stelelor fixe, situate în jurul aceluiaşi centru ca şi Soarele, este atât de mare încât cercul pe care crede el că se roteşte Pământul este faţă de distanţa la care sunt stelele fixe la fel cum este distanţa până la centrul sferei faţă de suprafaţa sa.”

Aristarh credea, astfel, că stelele sunt foarte departe, şi vedea aceasta ca fiind motivul pentru carenu există o paralaxă vizibilă, adică o mişcare observată a stelelor una făţă de alta în timpul mişcării Pământului în jurul Soarelui. Stelele sunt de fapt mult mai departe decât distanţa presupusă în antichitate, motiv pentru care paralaxa stelară este detectabilă doar cu telescopul.

Arhimede spunea că Aristarh a făcut distanţa până la stele mai mare, sugerând că el răspundea obiecţiei naturale că heliocentrismul necesită oscilaţii paralactice stelare. Aparent, el era de acord cu aceasta, dar punea stelele atât de depărtate încât să facă mişcările paralactice nedetectabile. Astfel, heliocentrismul a deschis calea conştientizării faptului că universul era mai mare decât considerau geocentriştii.

Plutarh menţionează în trecere „adepţii lui Aristarh”, deci este posibil ca şi alţi astronomi din perioada clasică să fi adoptat heliocentrismul. Totuşi, singurul alt astronom din antichitate al cărui nume este cunoscut şi despre care se ştie că a susţinut modelul heliocentric al lui Aristarh a fost Seleucus din Seleucia, un astronom mesopotamian care a trăit cu un secol după Aristarh.

În Cartagina romană, Martianus Capella (secolul al V-lea e.n.) şi-a exprimat părerea că planetele Venus şi Mercur nu se rotesc în jurul Pământului, ci în jurul Soarelui.[5] Copernic l-a menţionat pe acesta ca o influenţă asupra muncii sale.[6]

[modifică] Orientul Mijlociu

Qutb al-Din, în secolul al XIII-lea, a luat în considerare heliocentrismul

Astronomul elenist Seleucus of Seleucia (n. 190 î.e.n.)[7] a adoptat sistemul heliocentric al lui Aristarh din Samos, şi, conform lui Plutarh, l-ar fi şi demonstrat. Demonstraţia propusă de el ar putea să fi avut legătură cu observaţiile fenomenului mareelor. Într-adevăr, Seleucus a teoretizat corect că mareele sunt cauzate de Lună, deşi el credea că interacţiunea era mediată de atmosfera Pământului. El a notat că mareele variază în timp şi intensitate în diverse locuri ale lumii.

În civilizaţia islamică medievală, datorită dominaţiei ştiinţifice a sistemului ptolemeic la începutul astronomiei islamice, majoritatea astronomilor musulmani a acceptat modelul geocentric.[8] Totuşi, mai mulţi învăţaţi musulmani ai vremii şi-au pus problema dacă Pământul se mişcă şi au încercat să explice cum ar fi posibil acest lucru.[9]

Alhacen (Ibn al-Haytham) a scris o critică dură a modelului lui Ptolemeu în Îndoieli asupra lui Ptolemeu (circa 1028), interpretată de unii ca o critică a geocentrismului ptolemeic,[10] deşi alţii admit doar că această critică privea unele detalii ale modelului lui Ptolemeu, şi nu teoria geocentrică.[11] Alhacen a propus însă, mai târziu, rotaţia Pământului în jurul axei în Modelul mişcărilor (c. 1038).[12] În 1030, al-Biruni a discutat teoriile astronomice indiene ale lui Aryabhata, Brahmagupta şi Varahamihira în lucrarea sa Indica. Al-Biruni era de acord cu rotaţia Pământului în jurul propriei axe, şi, deşi era iniţial neutru în raport cu modelele geocentric şi heliocentric,[13] a notat că heliocentrismul este o problemă filozofică, şi nu una matematică.[14] Abu Said al-Sijzi, un contemporan al lui al-Biruni, a sugerat posibila mişcare a Pământului în jurul Soarelui, teorie pe care Biruni nu a respins-o. Qutb al-Din (n. 1236), în lucrarea sa Limita realizărilor în ce priveşte cunoaşterea cerurilor, a discutat dacă heliocentrismul este o posibilitate.[15]

Nicolaus Cusanus, în secolul al XV-lea, s-a întrebat dacă există motive pentru a presupune că Pământul se roteşte în jurul Soarelui

[modifică] Europa medievală

Ideile heliocentrice erau cunoscute în Europa dinaintea lui Copernic. Exploratori şi negustori europeni întorşi din călătorii efectuate în Asia (cum ar fi negustorii veniţi pe Drumul mătăsii) au introdus în Occident tradiţiile heliocentrice indiene. Învăţaţii erau conştienţi şi de argumentele lui Aristarh şi Philolaus, precum şi de alţi gânditori care propuseseră unele vederi heliocentrice sau cvasi-heliocentrice, cum ar fi Hicetas, Heraclides Ponticus şi Martianus Capella.

Spre sfârşitul Evului Mediu, episcopul Nicole Oresme a discutat posibilitatea ca Pământul să se rotească în jurul propriei axe, iar Cardinalul Nicolaus Cusanus în lucrarea sa De Docta Ignorantia s-a întrebat dacă există vreun motiv pentru a presupune că Soarele sau orice alt punct este centrul universului. În paralel cu o definiţie mistică a lui Dumnezeu, Cusa a scris că „Astfel, constituţia lumii (machina mundi) îşi va quasi avea centrul oriunde şi circumferinţa nicăieri."[16]

[modifică] Astronomia matematică

În astronomia matematică, modelele computaţionale ale heliocentrismului implică sisteme de calcul matematic legate de un model heliocentric şi în care se pot calcula poziţiile planetelor. Primul sistem de calcul legat explicit de un model heliocentric a fost modelul copernican descris de Nicolaus Copernic, dar au existat înaintea lui şi alte sisteme de calcul ce ar fi putut implica o formă de heliocentricitate, şi anume modelul lui Aryabhata, care are parametri astronomici ce pot fi interpretaţi ca implicând o formă de heliocentricitate. Mai mulţi astronomi musulmani au dezvoltat sisteme de calcul cu parametri astronomici compatibili cu heliocentricitatea, după cum scria Biruni, dar conceptul de heliocentrism a fost considerat mai degrabă o problemă filosofică decât una matematică. Parametrii lor astronomici, însă, au fost mai târziu adaptaţi în modelul copernican într-un context heliocentric.

[modifică] India medievală

Aryabhata, secolul al V-lea, a dezvoltat un model computaţional planetar care a fost interpretat ca fiind heliocentric

Aryabhata (476–550), în lucrarea sa Aryabhatiya, a propus un sistem de calcul bazat pe un model planetar în care Pământul era considerat a se roti în jurul propriei axe şi perioadele planetelor erau date în raport cu Soarele. Unii au interpretat aceasta ca fiind un model heliocentric,[17][18][19] dar acest punct de vedere a fost puternic contrazis de alţii.[20][21][22] El a fost şi primul care a descoperit că planetele urmează orbite eliptice, pe care a calculat numeroase constante astronomice, cum ar fi perioadele planetelor, momentele eclipselor de Soare şi de Lună, şi mişcarea instantanee a Lunii (exprimată ca ecuaţie diferenţială).[4][23][9] Printre cei mai vechi adepţi ai modelului lui Aryabhata s-au numărat Varahamihira, Brahmagupta, şi Bhaskara II. Traducerile în limba arabă ale lucrării Aryabhatiya au fost disponibile începând cu secolul al VIII-lea, iar traducerile în limba latină au apărut după secolul al XIII-lea, înainte ca Copernic să scrie De revolutionibus orbium coelestium, deci este posibil ca lucrarea lui Aryabhata să fi avut o influenţă asupra ideilor lui Copernic.

Nilakantha Somayaji (1444-1544), în Aryabhatiyabhasya, un comentariu asupra lucrării Aryabhatiya, a dezvoltat un sistem de calcul pentru un sistem planetar parţial heliocentric, în care planetele se rotesc în jurul Soarelui, care la rândul său se roteşte în jurul Pământului, similar sistemului tychonic propus mai târziu de Tycho Brahe spre sfârşitul secolului al XVI-lea. Sistemul lui Nilakantha, însă, era mai eficient din punct de vedere matematic decât sistemul tychonic, deoarece lua, în mod corect, în calcul ecuaţia centrului şi mişcărilor latitudinale ale lui Mercur şi Venus. Majoritatea astronomilor din şcoala de astronomie şi matematică Kerala care i-au urmat au accepted modelul său planetar.[24][25]

[modifică] Orientul Mijlociu

În secolul al II-lea î.e.n., astronomul elenist Seleucus din Seleucia se pare că a demonstrat teoria heliocentrică.[26] Conform lui Bartel Leendert van der Waerden, Seleucus ar fi demonstrat teoria heliocentrică determinând constantele unui model geometric pentru teoria heliocentrică şi dezvoltând metode de calcul a poziţiilor planetelor utilizând modelul. El ar fi putut folosi instrumente trigonometrice disponibile la acea vreme, fiind contemporan cu Hiparh.[27]

În secolul al IX-lea, astronomul afgan Ja'far ibn Muhammad Abu Ma'shar al-Balkhi a dezvoltat un model planetar ce poate fi interpretat ca model heliocentric. Aceasta se datorează revoluţiilor orbitale ale planetelor date ca revoluţii heliocentrice şi nu ca revoluţii geocentrice. Lucrarea sa privind teoria planetelor nu s-a păstrat, dar datele sale astronomice au fost mai târziu înregistrate de al-Hashimi şi de Abū Rayhān al-Bīrūnī.[28]

Al-Biruni a discutat posibilitatea ca Pământul să se rotească în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui, dar în Canonul Masudic, a avansat principiul că Pământul este centrul universului şi că el nu are o mişcare proprie.[29] El a realizat că, dacă Pământul se roteşte în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui, aceasta ar fi consistentă cu parametrii săi astronomici,[30][31] dar el a considerat aceasta o problemă filozofică şi nu una matematică.[14]

Nasir al-Din al-Tusi (n. 1201) a rezolvat unele probleme semnificative din sistemul ptolemeic dezvoltând perechea Tusi ca alternativă la ecuantul problematic introdus de Ptolemeu.[32] 'Umar al-Katibi al-Qazwini (d. 1277), care a lucrat şi la observatorul Maragheh, în lucrarea sa Hikmat al-'Ain, a scris o pledoarie pentru un model heliocentric, dar mai târziu a abandonat ideea acestui model.[15] Ibn al-Shatir (n. 1304) a eliminat necesitatea unui ecuant, propunând un sistem ce era doar aproximativ geocentric, demonstrând trigonometric că Pământul nu este centrul exact al universului. Rectificarea sa a fost ulterior utilizată în modelul copernican, împreună cu perechea Tusi şi cu lema Urdi a lui Mo'ayyeduddin Urdi. Teoremele lor au jucat un rol important în modelul heliocentric copernican,[32] la care s-a ajuns prin inversarea direcţiei ultimului vector care leagă Pământul de Soare.[14] În versiunea publicată a lucrării sale, Copernic citează şi teoriile lui Albategni, Arzachel şi Averroes ca influenţe,[33] în timp ce lucrările lui Alhacen şi Biruni erau şi ele cunoscute în Europa la acea vreme.[10]

[modifică] Europa renascentistă

Nicolaus Copernicus, în secolul al XVI-lea, a descris primul sistem de calcul legat în mod explicit de un model heliocentric

În secolul al XVI-lea, lucrarea De revolutionibus a lui Nicolaus Copernic a prezentat o discuţie completă privind modelul heliocentric al universului în acelaşi fel în care Almagest a lui Ptolemeu prezentase modelul geocentric în secolul al II-lea. Copernic a discutat implicaţiile filozofice ale sistemului propus de el, l-a elaborat în toate detaliile geometrice, a dedus parametrii modelului său dintr-o serie de observaţii astronomice, şi a alcătuit tabele astronomice care permiteau calculul poziţiilor trecute şi viitoare ale stelelor şi planetelor. Făcând aceasta, Copernic a mutat heliocentrismul din zona speculaţiei filozofice în cea a astronomiei geometrice predictive. Această teorie a rezolvat problema mişcărilor retrograde ale planetelor, argumentând că o asemenea mişcare era doar una aparentă, şi nu una reală: este un efect de paralaxă, ca şi un obiect observat de cineva în trecere pe lângă el şi care pare să se mişte înapoi pe fundalul orizontului. Această problemă a fost rezolvată şi în sistemul tychonic, geocentric; acesta din urmă, însă, deşi elimina epiciclurile majore, păstra ca realitate fizică mişcările neregulate înainte şi înapoi ale planetelor, pe care Kepler le-a caracterizat drept un „covrig”.

Copernicus îl citează pe Aristarh într-un manuscris ne publicat din lucrarea De revolutionibus (care s-a păstrat), deci cunoştea cel puţin un susţinător anterior al tezei heliocentrice. Totuşi, în versiunea publicată, se limitează la a nota că în lucrările lui Cicero a găsit o descriere a teoriilor lui Hicetas şi că Plutarh îi furnizase o relatare a pitagoreenilor Heraclides Ponticus, Philolaus, şi Ecphantus. Aceşti autori propuseseră un Pământ în mişcare, dar care nu se rotea în jurul unui Soare central.

[modifică] Atitudinile religioase faţă de heliocentrismul copernican

În I Paralipomena 16:30 scrie că „El a întemeiat lumea, şi nu se va clătina”. În Ecclesiastul 1:5 scrie că „Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul lui ca să răsară iarăşi”.

Cartea lui Mormon, din secolul al XIX-lea atribuie o perspectivă heliocentrică unui profet neatestat din secolul al IV-lea e.n.

Galileo a apărat heliocentrismul, şi a susţinut că nu contravine textelor Scripturii. A adoptat poziţia lui Augustin în ce priveşte Scriptura: anume cea de a nu interpreta fiecare pasaj literal, când Scriptura în chestiune este o carte cu poezii şi cântece, şi nu o carte de instrucţiuni sau un tratat de istorie. Autorii Scripturii au scris din perspectiva lumii terestre, punct de vedere din care Soarele răsare şi apune. De fapt, rotaţia Pământului este cea care lasă impresia că Soarele se mişcă pe cer.

Una dintre puţinele informaţii disponibile despre păstrarea sistemului heliocentric al lui Aristarh provine dintr-un pasaj din dialogul lui Plutarh, Despre faţa care se vede în sfera lunii. Conform unuia dintre personajele lui Plutarh din dialog, filozoful Cleanthes susţinea că Aristarh ar trebui acuzat de impietate pentru „mişcarea fundamentelor lumii”.[34] De fapt, însă, heliocentrismul lui Aristarh pare a fi atras foarte puţină atenţie, religioasă sau de altă factură, până când Copernic l-a reînviat şi dezvoltat.[35]

Nicolaus Copernic a publicat formularea finală a sistemului în De Revolutionibus în 1543. Copernic a început să scrie această lucrare în 1506 şi a terminat-o în 1530, dar a publicat-o doar în anul morţii sale. Deşi avea o poziţie privilegiată în raport cu Biserica şi dedicase această carte Papei Paul al III-lea, forma publicată conţinea o prefaţă nesemnată de Osiander în care scria că sistemul este un dispozitiv pur matematic care nu trebuie să reprezinte realitatea. Poate din cauza acestei prefaţe, lucrarea lui Copernic a inspirat în următorii 60 de ani foarte puţine dezbateri privind chestiunea dacă este sau nu o erezie.

S-a sugerat printre dominicani la început că aceste informaţii ar trebui interzise, dar nimic nu s-a întâmplat pe moment. Unii protestanţi, însă, au exprimat opinii puternice în secolul al XVI-lea. Martin Luther a spus odată:

Colaboraţi la Wikicitat „Se vorbeşte de un nou astrolog care vrea să demonstreze că Pământul se mişcă şi se învârte, şi nu cerul, Soarele, Luna, ca şi cum cineva care trece într-o trăsură sau corabie ar putea crede că el stă pe loc şi că pământul şi copacii se mişcă. Dar aşa stau lucrurile în ziua de azi: când un om vrea să pară deştept trebuie . . . să inventeze ceva special, şi felul în care o face trebuie să fie cel mai bun! Nebunul vrea să întoarcă pe dos toată arta astronomiei. Totuşi, cum ne spune şi Sfânta Scriptură, la fel şi Ioşua a vrut ca Soarele să stea pe loc şi nu Pământul."”

Aceasta a apărut însă în contextul unei conversaţii personale şi nu al unei declaraţii de credinţă. Melanchthon, însă, s-a opus doctrinei timp de mai mulţi ani.

La câţiva ani după publicarea De Revolutionibus Jean Calvin a ţinut o predică în care a denunţat pe cei care „pervertesc cursul naturii” spunând că „soarele nu se mişcă şi că Pământul se roteşte”.[36] Pe de altă parte, Calvin nu este responsabil pentru un alt citat adesea atribuit lui:

Colaboraţi la Wikicitat „Cine se va aventura să pună autoritatea lui Copernic deasupra autorităţii Duhului Sfânt?"”

Aceasta nu se găseşte în niciuna din lucrările lui Calvin.[37][38][39] S-a sugerat[40] că citatul provine din lucrările teologului lutheran Abraham Calovius.

De-a lungul timpului, însă, Biserica Catolică a început să adopte o atitudine mai intransigentă în apărarea geocentrismului. Papa Urban al VIII-lea, care aprobase ideea ca Galileo să publice o lucrare despre cele două teorii ale lumii, a devenit ostil faţă de acesta. În timp, Biserica Catolică a devenit principalul oponent al heliocentrismului.

Sistemul favorizat de instituţiile religioase era cel al lui Ptolemeu, în care Pământul era centrul universului şi toate corpurile cereşti orbitează în jurul lui. Un compromis geocentric a venit dinspre systemul tychonic, în care Soarele se rotea în jurul Pământului, iar planetele se roteau în jurul Soarelui ca în modelul copernican. Astronomii iezuiţi din Roma au fost la început nereceptivi la modelul lui Tycho; cel mai important dintre ei, Clavius, a comentat că Tycho „derutează toată astronomia, pentru că el vrea ca Marte să fie inferior Soarelui”.[41] Dar, pe măsură ce controversa s-a dezvoltat, şi Biserica a adoptat o atitudine mai dură faţă de ideile lui Copernic după 1616, iezuiţii s-au apropiat de ideile lui Tycho; după 1633, acest sistem s-a răspândit mult. Galileo a fost pus sub arest la domiciliu în ultimii ani ai vieţii sale pentru susţinerea teoriei heliocentrice.

Teologul şi pastorul Thomas Schirrmacher, însă, a spus:

Colaboraţi la Wikicitat „Contrar legendei, Galileo şi sistemul copernican erau bine priviţi de înalţii clerici. Galileo a fost victima propriei sale aroganţe, invidiei colegilor, şi politicilor Papei Urban al VIII-lea. El nu a fost acuzat de criticarea Biblei, ci de nesupunere faţă de un decret papal."[42]”

[Image:Galileo.arp.300pix.jpg|thumb|right|În secolul al XVII-lea, Galileo Galilei s-a opus Bisericii Romano-Catolice susţinând ferm heliocentrismul]]

Cardinalul Robert Bellarmine a considerat că modelul lui Galileo are sens, ca ipoteză, din cauza simplităţii sale matematice, şi a spus:

Colaboraţi la Wikicitat „Dacă ar exista o dovadă reală că Soarele este centrul universului, că Pământul este pe a treia sa orbită, şi că Soarele nu se roteşte în jurul Pământului, ci Pământul în jurul Soarelui, atunci ar trebui să purcedem cu mare grijă la explicarea pasajelor Scripturii care par a susţine contrariul, şi mai degrabă ar trebui să spunem că nu le-am înţeles decât să declarăm o părere ca fiind falsă chiar şi după ce s-a demonstrat că e adevărată. Dar nu cred că există o astfel de dovadă, de vreme ce nu mi s-a arătat niciuna."”
—Koestler (1959), p. 447–448

Astfel, el a susţinut o interzicere a răspândirii acestei idei ca altceva decât o simplă ipoteză. În 1616 i-a transmis lui Galileo ordinul papal de a nu „apăra sau susţine” ideea heliocentrismului. În discuţiile ce au condus la interdicţie, el a fost un moderat, partea dominicană dorind să interzică răspândirea heliocentrismului în orice formă. Procesul lui Galileo pentru erezie, din 1633, a implicat realizarea unei distincţii între ideile de „învăţătură” şi „a susţine şi apăra”.

Opoziţia oficială a Bisericii faţă de heliocentrism nu a implicat opoziţia faţă de astronomie; de fapt, Biserica avea nevoie de date din observaţii pentru a-şi păstra calendarul. În ajutorul acestui efort, Biserica a permis folosirea catedralelor ca observatoare solare; acestea erau transformate în ceasuri solare inverse, unde imaginea Soarelui era proiectată dintr-o gaură de pe o fereastră pe o linie.

O copie adnotată a lucrării Philosophiae Naturalis Principia Mathematica de Isaac Newton a fost publicată în 1742 de preoţii franciscani Le Seur şi Jacquier, doi matematicieni catolici, cu o prefaţă în care se afirma că lucrarea autorului se baza pe heliocentrism şi nu putea fi explicată fără această teorie. Papa Benedict al XIV-lea a suspendat interdicţia asupra lucrărilor heliocentrice la 16 aprilie 1757, pe baza lucrării lui Isaac Newton. Papa Pius al VII-lea a aprobat în 1822 un decret al Sacrei Congregaţii a Inchiziţiei de a permite tipărirea cărţilor heliocentriste la Roma.

[modifică] Heliocentrismul şi ştiinţa modernă

Ideea că teoria heliocentrică era şi ea greşită în sensul ei strict a fost dezvoltată în paşi. Faptul că Soarele nu este centrul universului, ci una din nenumăratele stele, a fost susţinută puternic de Giordano Bruno; Galileo a afirmat aceeaşi idee, dar a spus foarte puţin în această privinţă, poate din teama de a nu supăra feţele bisericeşti. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, statutul Soarelui ca stea printre multe altele a devenit din ce în ce mai evident. Până în secolul al XX-lea, chiar şi înainte de a se descoperi faptul că există multe galaxii, aceasta nu a mai fost o problemă.

Chiar dacă discuţia se limitează la sistemul solar, Soarele nu este în centrul geometric al orbitei niciunei planete, ci într-unul dintre focarele orbitelor lor eliptice. Mai mult, dacă se consideră că masa unei planete nu poate fi neglijată în raport cu masa Soarelui, centrul de gravitaţie al sistemului solar este diferit de centrul Soarelui. (masele planetelor, dintre care cea mai masivă este Jupiter, reprezintă 0,14% din masa Soarelui.) Deci, un astronom ipotetic de pe o planetă extrasolară ar observa o fluctuaţie a mişcării Soarelui.

Renunţarea totală la conceptul de „corp în repaus” se leagă de principiul relativităţii. În timp ce, presupunând că universul este nemărginit, a devenit clar că nu există o poziţie privilegiată în spaţiu, până la postularea teoriei restrânse a relativităţii de către Albert Einstein, s-a presupus cel puţin existenţa unei clase privilegiate de sisteme inerţiale care se află în stare de repaus absolut, în particular sub forma ipotezei eterului luminifer.

[modifică] Utilizările moderne ale noţiunilor de geocentric şi heliocentric

În calculele moderne, trebuie să se aleagă de multe ori originea şi orientarea unui sistem de coordonate. Din raţiuni practice, sunt frecvent alese sistemele cu originea în centrul Soarelui sau în centrul de masă al Sistemului Solar, şi cele două adjective pot fi folosite în acest context. Totuşi, o astfel de alegere de coordonate nu are implicaţii filozofice sau fizice.

[modifică] Note

  1. ^ a b c Blavatsky (1877), Partea Întâi, Capitolul I.
  2. ^ a b Kak (2000), p. 31.
  3. ^ a b Haug (1863).
  4. ^ a b c Joseph (2000).
  5. ^ William Stahl, trans., Martianus Capella and the Seven Liberal Arts, vol. 2, The Marriage of Philology and Mercury, 854, 857, (New York: Columbia Univ. Pr, 1977, pp. 332-3
  6. ^ Bruce S. Eastwood, "Kepler as Historian of Science: Precursors of Copernican Heliocentrism according to De revolutionibus I, 10", Proceedings of the American Philosophical Society, 126 (1982): 367-394.
  7. ^ Seleucus of Seleucia (c. 190 BC-?)
  8. ^ „All Islamic astronomers from Thabit ibn Qurra in the ninth century to Ibn al-Shatir in the fourteenth, and all natural philosophers from al-Kindi to Averroes and later, are known to have accepted ... the Greek picture of the world as consisting of two spheres of which one, the celestial sphere ... concentrically envelops the other." A. I. Sabra, "Configuring the Universe: Aporetic, Problem Solving, and Kinematic Modeling as Themes of Arabic Astronomy," Perspectives on Science 6.3 (1998): 288-330, la pp. 317-318
  9. ^ a b Teresi, et al. (2002).
  10. ^ a b Qadir (1989), p. 5-10.
  11. ^ Nicolaus Copernicus, Stanford Encyclopedia of Philosophy (2004).
  12. ^ Roshdi Rashed (2007). "The Celestial Kinematics of Ibn al-Haytham", Arabic Sciences and Philosophy 17, p. 7-55. Cambridge University Press.
  13. ^ Michael E. Marmura (1965). "An Introduction to Islamic Cosmological Doctrines. Conceptions of Nature and Methods Used for Its Study by the Ikhwan Al-Safa'an, Al-Biruni, and Ibn Sina de Seyyed Hossein Nasr", Speculum 40 (4), p. 744-746.
  14. ^ a b c Saliba (1999).
  15. ^ a b A. Baker, L. Chapter (2002).
  16. ^ Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia, 2.12, p. 103, citat în Koyré (1957), p. 17.
  17. ^ B. L. van der Waerden (1970), Das heliozentrische System in der griechischen,persischen und indischen Astronomie, Naturforschenden Gesellschaft din Zürich, Zürich: Kommissionsverlag Leeman AG. (cf. Noel Swerdlow (June 1973), "Review: A Lost Monument of Indian Astronomy", Isis 64 (2), p. 239-243.)
    B. L. van der Waerden (1987), "The heliocentric system in Greek, Persian, and Indian astronomy", în "From deferent to equant: a volume of studies in the history of science in the ancient and medieval near east in honor of E. S. Kennedy", New York Academy of Sciences 500, p. 525-546. (cf. Dennis Duke (2005), "The Equant in India: The Mathematical Basis of Ancient Indian Planetary Models", Archive for History of Exact Sciences 59, p. 563–576.).
  18. ^ Thurston (1994), p. 188.
    Colaboraţi la Wikicitat „"Not only did Aryabhata believe that the earth rotates, but there are glimmerings in his system (and other similar systems) of a possible underlying theory in which the earth (and the planets) orbits the sun, rather than the sun orbiting the earth. The evidence is that the basic planetary periods are relative to the sun."”
  19. ^ Lucio Russo (2004), The Forgotten Revolution: How Science Was Born in 300 BC and Why It Had To Be Reborn, Springer, Berlin, ISBN 978-3-540-20396-4. (cf. Dennis Duke (2005), "The Equant in India: The Mathematical Basis of Ancient Indian Planetary Models", Archive for History of Exact Sciences 59, p. 563–576.)
  20. ^ Noel Swerdlow (June 1973), "Review: A Lost Monument of Indian Astronomy" [review of B. L. van der Waerden, Das heliozentrische System in der griechischen, persischen und indischen Astronomie], Isis 64 (2), p. 239-243.
    Colaboraţi la Wikicitat „"Such an interpretation, however, shows a complete misunderstanding of Indian planetary theory and is flatly contradicted by every word of Aryabhata's description."”
  21. ^ David Pingree (1973), "The Greek Influence on Early Islamic Mathematical Astronomy", Journal of the American Oriental Society 93 (1), p. 32.
    Colaboraţi la Wikicitat „"The reader should note that, in writing this survey, I have disregarded the rather divergent views of B. L. van der Waerden; these have been most recently expounded in his Das heliozentrische System in der griechischen, persischen und indischen Astronomie, Zürich 1970."”
  22. ^ Dennis Duke (2005), "The Equant in India: The Mathematical Basis of Ancient Indian Planetary Models", Archive for History of Exact Sciences 59, p. 563–576 [1].
    Colaboraţi la Wikicitat „"Thus for both outer and inner planets, the mean motion given is the heliocentric mean motion of the planet. There is no textual evidence that the Indians knew anything about this, and there is an overwhelming amount of textual evidence confirming their geocentric point of view. Some commentators, most notably van der Waerden, have however argued in favor of an underlying ancient Greek heliocentric basis, of which the Indians were unaware. See, e.g. B. L. van der Waerden, “The heliocentric system in greek, persian, and indian astronomy”, in From deferent to equant: a volume of studies in the history of science in the ancient and medieval near east in honor of E. S. Kennedy, Annals of the new york academy of sciences, 500 (1987), 525-546. More recently this idea is developed in about as much detail as the scant evidence allows in L. Russo, The Forgotten Revolution (2004)."”
  23. ^ Thurston (1994).
  24. ^ George G. Joseph (2000), p. 408.
  25. ^ K. Ramasubramanian, M. D. Srinivas, M. S. Sriram (1994). "Modification of the earlier Indian planetary theory by the Kerala astronomers (c. 1500 AD) and the implied heliocentric picture of planetary motion", Current Science 66, p. 784-790.
  26. ^ Index of Ancient Greek Philosophers-Scientists
  27. ^ Bartel Leendert van der Waerden (1987). "The Heliocentric System in Greek, Persian and Hindu Astronomy", Annals of the New York Academy of Sciences 500 (1), 525–545 [527-529].
  28. ^ Bartel Leendert van der Waerden (1987). "The Heliocentric System in Greek, Persian and Hindu Astronomy", Annals of the New York Academy of Sciences 500 (1), 525–545 [534-537].
  29. ^ E. S. Kennedy, "Al-Bīrūnī's Masudic Canon", Al-Abhath, 24 (1971): 59-81; retipărit în David A. King şi Mary Helen Kennedy, ed., Studies in the Islamic Exact Sciences, Beirut, 1983, pp. 573-595.
  30. ^ Khwarizm, Foundation for Science Technology and Civilisation.
  31. ^ G. Wiet, V. Elisseeff, P. Wolff, J. Naudu (1975). History of Mankind, Vol 3: The Great medieval Civilisations, p. 649. George Allen & Unwin Ltd, UNESCO.
  32. ^ a b M. Gill (2005).
  33. ^ Covington (2007).
  34. ^ Dreyer (1953, p.138); Plutarch (1957, p.55) (copie online). Conform unei note de subsol, Diogenes Laertius a citat o lucrare a lui Cleanthes (pierdută, se pare) cu titlul Împotriva lui Aristarh (Plutarh, 1957, p.54).
  35. ^ Dreyer (1953, pp.139ff).
  36. ^ Rosen (1995, p.159). Rosen nu este de acord cu concluziile anterioare că aceasta se referă strict la teoria lui Copernic. Conform lui Rosen, Calvin probabil că nici nu auzise de Copernic şi că se referea la „cosmologia geocinetică tradiţională”.
  37. ^ Rosen, Edward (1960), Calvin’s attitude toward Copernicus în Journal of the History of Ideas, volumul 21, no. 3, iulie, pp.431-441. Retipărit în Rosen (1995, pp.161-171).
  38. ^ Gingerich, Owen (2004), The Book Nobody Read. New York: Walker and Co.
  39. ^ Hooykaas, R. (1973). Religion and the rise of modern science. Retipărire, Edinburgh: Scottish Academic Press, 1977.
  40. ^ Bye, Dan J. (2007). McGrath vs Russell on Calvin vs Copernicus: a case of the pot calling the kettle black? în The Freethinker, volumul 127, nr. 6, iunie, pp.8-10. disponibil online.
  41. ^ Fantoli, 2003, p. 109
  42. ^ http://www.answersingenesis.org/tj/v14/i1/galileo.asp

[modifică] Bibliografie

[modifică] Legături externe

Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Heliocentrism
Unelte personale