Presocratici
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Presocraticii erau filosofii greci care l-au precedat pe Socrate şi care au făcut speculaţii despre Natură în ansamblu.
Trăsătura comună a presocraticilor este că au încercat să găsească în natură un element care să explice universul. Critica la care i-a supus Socrate a dat filosofiei un nou punct de plecare şi explică faptul că toţi gânditorii s-au situat în istorie prin raportarea la Socrate.
Cuprins |
[modifică] Filosofia presocratică
Mediul în care se găseau primii presocratici le oferea atât tihna cât şi stimulul pentru cercetarea intelectuală. Presocraticii marchează începutul gândirii raţionale europene. Procesul de trecere de la epoca preştiinţifică, de la soluţiile mitologice la un nou mod de gândire s-a făcut gradat iar o linie fermă de demarcaţie între teoriile mitice şi o abordare pe deplin raţională nu se poate susţine.
Filosofia presocratică a început în secolul VI î.Hr. cu şcoala milesiană. Miletul, oraşul grecesc ionian de pe coasta vestică a Asiei Mici devenise un centru ce radia o forţă deosebită şi era cetatea unde s-au născut Thales, Anaximandru, Anaximene. Tradiţia îi descrie pe milesieni drept firi practice, activi în viaţa politică şi interesaţi de progresul tehnic. Curiozitatea i-a condus către primele încercări de simplificare a fenomenelor naturii, principala lor realizare. Credeau că lumea a apărut dintr-o substanţă primordială iar schimbările se datorează nu unei cauze externe ci a mişcărilor materiei primordiale. Astfel, Thales susţinea că apa este originea tuturor lucrurilor; Anaximandru a denumit substanţa primordială apeiron (infinitul) iar Anaximene considera aerul ca fiind materia originară a tuturor lucrurilor.
Spre sfârşitul aceluiaşi secol, centrul filosofiei se mută din partea estică a lumii greceşti în cea vestică datorită lui Pitagora, care locuia într-o colonie grecească din sudul Italiei. Filosofia pitagoreică face ca filosofia să dobîndească un caracter mai puţin fizic, mai matematic. Se naşte o altă configurare a ideii de principiu decât ca substanţă (apă, aer ca la milesieni), ideea principiului conceput ca formă, numărul sau relaţia dintre numere.
Începând cu Parmenide şi cu eleaţi s-a manifestat treptat problema cauzei prime a mişcării. Parmenide considera că lumea este în repaus absolut, că mişcarea şi transformarea sunt ireale şi că de această iluzie sunt vinovate simţurile (ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este şi niciodată nu survine nimic); spre deosebire de eleaţi, Heraclit credea că repausul este imposibil şi că lumea este un ciclu continuu de transformări. Totul este în mişcare şi nimic nu dăinuie veşnic.
Restul perioadei presocratice, filosofii naturii au fost marcaţi de trecerea de la fizica monistă la cea pluralistă. Empedocle explică dizarmonia existentă printre filosofi prin faptul că ei plecau de la părerea că ar exista o singură materie originară. Empedocle credea că natura are patru materii originare: pământul, aerul, focul, apa şi toate schimbările din natură le explica prin faptul că aceste patru elemente se amestecă şi apoi se despart. Următorul filosof al naturii, Anaxagora, afirma că natura ar fi alcătuită din părţi foarte mici care nu pot fi văzute cu ochiul liber iar impulsul mişcării a fost denumit nous (raţiune sau spirit)
Presocraticii au încercat să răspundă la întrebări de genul „Care este geneza lucrurilor existente?”, adică din ce provin ele iniţial şi din ce sunt alcătuite acum, „cum are loc schimbarea?” Au fost primii care au sugerat că răspunsurile la aceste întrebări se pot găsi pe cale raţională şi nu mitologică, fără să abandoneze cu totul ideile provenite din credinţe mistice.
[modifică] Principalii presocratici şi şcolile lor
[modifică] Galerie foto
 Thales |
 Anaximene |
 Pitagora |
 Heraclit |
 Empedocle |
 Diogene |
 Democrit |
 Leucip |
[modifică] Concepte ale presocraticilor
- arche, apeiron, număr, teoria atomistă, logos, to on, fiinţă, homeomerii, elemente, ousia, nefiinţă, devenire, monadă, diadă, decadă, henologie, unul, multiplu, lume, mit, idealitate, sofia, aletheia, sofistică, fiinţă negativă, nimic
[modifică] Bibliografie
- Gheorghe Vlăduţescu, Ontologie şi metafizică la greci:presocraticii, ed. Paideia, 1998
- W.K.C Guthrie, O istorie a filosofiei greceşti, ed. Teora, 1999
[modifică] Legături externe
| Acest articol face parte din seria filozofilor presocratici |
|
Şcoala milesiană : Thales • Anaximandru • Anaximene Şcoala pitagoreică : Pitagora • Alcmeon • Philolaos • Archytas Şcoala din Efes : Heraclit — Şcoala eleată : Xenofan • Parmenide • Zenon din Eleea • Melissos din Samos Pluraliştii : Anaxagora • Empedocle — Atomiştii : Leucip • Democrit Sofişti : Protagoras • Prodicos • Gorgias • Hippias • Critias |
