Apelul la autoritate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un apel la autoritate este un tip de argument în logică ce constă în susţinerea valorii de adevăr a unei aserţiuni pe baza autorităţii, cunoştinţelor şi poziţiei persoanei care face aserţiunea. Este cunoscut şi sub denumirea de argument din autoritate, argumentum ad verecundiam (Latină: argument din respect) sau ipse dixit (Latină: el însuşi spuse). Este o metodă în obţinerea cunoştinţelor descriptive, dar este o eroare logică în contextul logicii, deoarece validitarea unui argument nu decurge din credibilitatea sursei. Cazul opus ar fi atacul ad hominem în care se respinge argumentul pentru că cel care l-a formulat nu are autoritate sau poate fi altfel contestat.
Pe de altă parte, nu implică o eroare logică în simpla argumentare că o aserţiune făcută de o autoritate este adevărată, în contrast cu afirmaţia că autoritatea este infailibilă în principii şi deci nu poate fi supusă criticilor. Astfel o aserţiune poate fi adevărată sau valoarea de adevăr nu este demonstrabilă sau poate fi probabilă prin atribuirea ei unei autorităţi, iar afirmaţia că acea aserţiune este adevărată poate fi subiect al criticilor şi e posibil să reiasă ulterior ca fiind greşită.
Dacă există o critică ce contrazice aserţiunea unei autorităţi, simplul fapt că aserţiunea îşi are originea în acea autoritate nu este un argument pentru ignorarea criticii.
Cuprins |
[modifică] Forme
Sunt două tipuri de apeluri la autoritate, în baza autorităţii în care se are încredere. Cu cât e mai relevantă expertiza unei autorităţi cu atât mai convingător este argumentul. Totuşi, autoritatea nu este niciodată absolută, prin urmare toate apelurile la autoritate care susţin că autoritatea este în mod necesar infailibilă, sunt eronate.
Prima formă de apel la autoritate este aceea în care atunci când o persoană prezintă o poziţie menţioneză o autoritatea care susţine aceeaşi poziţie, dar care nu este de fapt o autoritate în acel domeniu. De exemplu, propoziţia "Gheorghe Hagi recent a precizat că este necesar să te speli pe dinţi de trei ori pe zi" nu va convinge multă lume prinvind spălatul pe dinţi, cum Hagi nu este expert in stomatologie. Multe reclame se bazează pe această eroare logică în cazul sfaturilor date de personalităţi publice în spoturile publicitare şi în cazul sponsorizărilor.
A doua formă este citarea unei persoane care este chiar o autoritate în domeniul respectiv, caz în care se aduce un aport cognitiv substanţial. Mulţi experţi au o cunoaştere mult mai profundă asupra unor subiecte decât alţi oameni, şi deci ar trebui să fie de încredere. Totuşi, posibilitatea unei erori rămâne şi chiar se poate întâmpla. În situaţii practice precum reparatul unui autoturism, un mecanic experimentat care ştie să repare un anumit autoturism va fi mai de încredere decât cineva care nu este expert în reparaţii de autoturisme. Sunt multe situaţii în care cineva trebuie să se încreadă într-un expert şi are nevoie de dovezi şi atestări pentru ceea ce ştie acea persoană. Astfel mulţi se încred într-un chirurg care are atestări fără să ştie niciodată toate detaliile privind chirurgia.
[modifică] Apelul la autoritate ca erroare logică
Este un tip de eroare logică genetică în care credibilitatea sursei este irelevantă pentru validitatea argumentului.
[modifică] Logica
Această eroare logică are următoarea formă:
- A face afirmaţia B.
- Este ceva pozitiv despre A.
- Prin urmare B este adevărat.
[modifică] Explicaţie
Prima propoziţie este 'afirmaţia faptică' şi este punctul pivotul care provoacă mare parte din dezbateri. Ultima propoziţie este cunoscută ca 'afirmaţie inferenţială' şi reprezintă procesul gândirii.
Este eronat să se accepte afirmaţiile unei presupuse autorităţi atunci când este recomandată suspiciunea. De asemenea este o eroare logică dacă se dă prea multă încredere opiniilor unor experţi neglijându-se posibilitatea ca şi experţii să greşească.
[modifică] Exemple
- Referitor la credinţele filozofice ale lui Aristotel. "Dacă Aristotel a spus aşa, atunci aşa e."
- Referitor la credinţele filozofice ale lui Isus, Mohamed sau alte figuri religioase. "Dacă (figură religioasă) a spus aşa, atunci aşa e." Un asemenea apel se bazează pe credinţa că autoritatea în cauză este o persoană sfântă şi prin extensie este infailibilă.
- Referitor la un text sacru. "Dacă (textul sacru) spune aşa, atunci aşa este." Ca la exemplul precedent, un asemenea apel se poate baza pe credinţa că acel text sacru este infailibil.
- Referitor la un articol ştiinţiic publicat în reviste peer-reviewed. "Am citit în (revista de ştiinţă) că este aşa, atunci aşa e."
- Referitor la ceea ce i se spune cuiva de către un profesor şi/sau părinte. "Profesorul meu a spus aşa, atunci aşa este."
- A crede ceva pentru că se atribuie unei profesiuni de onoare. "Acel doctor a recomandat (marca X) de aspirină" sau "Bancherii recomandă să ai economisite 6 salarii într-un cont de economii".
- Ceva trebuie să fie adevărat pentru că un erou de război spune acel ceva.
- Ceva trebuie să fie adevărat pentru că apare la ştiri.
Un caz particular este:
- Ceva este adevărat pentru că există un consens ştiinţific. (Vezi adevăr şi consens în teoria adevărului).
Trebuie reţinut că dacă un argument este un apel la autoritate nu înseamnă că este falsă concluzia lui, şi nici nu este iraţional să se creadă argumentul. Doar că apelul la autoritate nu garantează de la sine adevărul concluziei deoarece faptul că o autoritate spune ceva nu înseamnă că aşa stau lucrurile în realitate. Ideal, poziţiile având valoarea de adevăr (sau având argumente care să le susţină) este ceea ce pe autorităţi le face să fie convinse ca fiind adevărate, nu viceversa. De aceea apelul la autoritate face confuzie între cauză şi efect. Mai departe este de notat că un riguros concept al adevărului este un subiect destul de complex.
[modifică] Discuţie
Printre cei mai respectaţi filozofi ai Greciei Antice a fost Pitagora, a carui discipoli erau cunoscuţi pentru justificarea propriilor aserţiunilor prin pura referire la aserţiunile maestrului lor cu formula: αὐτὸς έφη (autos ephe), sau "el însuşi spuse". Această cunoscută practică a fost perpetuată de filozofii şi clerul de mai târziu. Din cauza influenţei scolasticismului, expresia este cunoscută în tranducerea ei în latină ca ipse dixit.
În Evul Mediu, aproximativ începând cu sec. XII şi terminând cu sec. XV, filozofia lui Aristotel a devenit o dogmă bine stabilită, şi deci folosirea convingerilor lui Aristotel au constituit o parte importantă în dezbaterile din acele timpuri. Ideile lui Aristotel au devenit atât de centrale filozofiei în ultima parte a Evului Mediu încât el a devenit cunoscut în latină sub numele de Ille Philosophus, "Filozoful" şi citatele din Aristotel au devenit cunoscute sub denumirea de ipse dixit-e. În acest caz, Aristotel este un exemplu de cineva care este o autoritate în filozofie, dar filozofia este un domeniu în care evidenţele directe sunt mai greu de găsit şi de aceea ideile lui Aristotel au o greutate, dar totuţi nu este cuvântul final. Pe de altă parte argumentând că deoarece toţi astronomii cred că planeta Neptun există - pentru a demonstra existenţa sa - este un argument mai convingător deoarece astronomii sunt cunoscători în domeniul respectiv şi sunt în poziţia imediată de a dovedi sau infirma existenţa planetei (prin experienţă directă). Totuşi este mai bine să se argumenteze cu evidenţe decât cu ceea ce astronomii cred.
Etica autoritară este teoria meta-etică prin care cineva obţine cunoaştere etică de la o autoritate, de exemplu de la Dumnezeu sau din legislaţie. Apelul la majoritate poate fi văzut ca un caz special de apel la autoritate, unde autoritatea este opinia publică.
Cunoscutul argument "pentru că aşa spun eu" este o eroare logică de acest gen. Această propoziţie face asumpţia că atunci când se face o afirmaţie de către o figură cu autoritate, în special un părinte, argumentul este automat valid. Trebuie precizat că asta nu înseamnă că părinţii nu sunt autorizaţi să folosească o asemenea propoziţie, sau că de fapt copiii ar trebui automat să nu asculte de părinţii care folosesc această propoziţie. De mult ori "pentru că aşa spun eu" este de fapt o prescurtare la "din motive prea complexe ca tu să înţelegi sau prea lungi pentru a ţi le explica", ceea ce formal este ilogic, dar (aşa cum s-a explicat anterior) asta nu duce în mod necesar la o concluzie falsă (cererea de a fi ascultat).
[modifică] Epistemologie fără apel la autoritate
O filozofie care neagă şi refuză cu severitate existenţa oricărei autorităţi, dovezi, infirmări sau justificări, chiar şi cele probabilistice şi care menţine totul deschis criticismului, inclusiv observaţiile (adică se refuză chiar şi inferenţa "X a fost observat în mod direct → X este este în mod necesar adevărat" ca şi apel la autoritate), logica şi chiar şi poziţia sa de de bază, criticismul însuşi, este un raţionalism pancritic. Fără necesitatea ca vreodată să se apeleze la atoritate sau justificare, raţionalismul pancritic este capabil să-şi menţină poziţia integral şi complet din moment ce nu este vinovat de relativism sau dogmatism.
[modifică] Sub-categorii
Eroarea logică a ultimul om în picioare - Argumentele victoriei în alegeri sau în război sunt validate axiomatic de victorie. Este cunoscută şi sub denumirea de "Învingătorul ia totul".
Eroarea logică a martirului - Cel care pierde este axiomatic corect în virtutea pierderii suferite. (antiteză a erorii logice a ultimului om în piciore.
