Falsificabilitate

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Falsificabilitatea (infirmabilitatea) este un concept introdus de Karl Popper în filozofia științei.

În lucrarea sa principală „Logik der Forschung” („Logica cercetării”, 1934, Viena), Karl Popper dezvoltă „Teoria falsificării” drept condiție fundamentală a cercetării științifice.

În contrast cu reprezentanții „Cercului vienez”, Popper respinge principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură.

De aceea, niciun sistem științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită „falsă”).

În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc „falsitatea” lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze.

O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în mod sistematic nu admit nici o contradicție, respingând probele evidente constatate empiric, sunt pseudoștiințifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic.

Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din 1963 numit „Prezumții și infirmări” (Conjectures and Refutations):

  1. Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.
  2. Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un eveniment care ar fi infirmat teoria.
  3. Teoriile științifice „bune” includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
  4. O teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică. Infirmabilitatea este o virtute a unei teorii.
  5. Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
  6. A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei; aici, „veridic” înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria
  7. Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de către apologeții lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-hoc teoria astfel încât să scape infirmarii. O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i distruge, sau afecta serios, statutul său științific.

Critică[modificare | modificare sursă]

Deși principiul falsificabilității propus de Popper este util pentru a deosebi discipline științifice autentice de pseudo-științe (cum sunt astrologia, homeopatia, etc.), în mod practic falsificarea ipotezelor științifice nu e prezentă în arsenalul de zi cu zi al științelor. Mai degrabă, cunoașterea științifică avansează datorită acumulărilor cantitative de fapte experimentale și formulări teoretice, care sunt în general consistente cu teoriile general acceptate la un moment dat. Pe măsură ce tot mai multe noi fapte experimentale sunt descoperite, și pe măsură ce tehnologia permite măsurători din ce în ce mai precise, unele din aceste date experimentale vin în contradicție (falsifică) teoriile general acceptate. De cele mai multe ori aceste descoperiri/falsificări nu sunt intenționate și au loc în cursul proceselor științifice obișnuite. Un exemplu în acest sens îl constituie descoperirea faptului că viteza luminii este constantă (și nu depinde de direcția de propagare și de viteza relativă a sursei) într-un experiment desfășurat de către Michelson și Morley în 1887. Obiectivul acestui experiment era de fapt măsurarea vitezei luminii față de Eter, însă rezultatele experimentului, fiind în contradicție cu teoriile fizicii din acea vreme, au dus la abandonarea concepției Eterului și la formularea teoriei relativității speciale de către Albert Einstein în 1905. Această viziune a evoluției științei în etape constituite din acumulări cantitative urmate de revoluții în care „paradigma” științei se schimbă în mod fundamental, a fost formulată de către Thomas Kuhn în „Structura revoluțiilor științifice” (1962).

Imre Lakatos a respins perspectiva falsificaționismului naiv, conform căreia teoriile trebuie respinse în totalitatea lor, dacă sunt falsificate, adică infirmate prin rezultate experimentale sau empirice. Mai degrabă se păstrează la falsificări de obicei convingeri de bază la nivel conștient sau inconștient (care formează nucleul așa numitului program de cercetare), și numai afirmațiile din afara acestui nucleu sunt modfificate. Convingerile elementare care consituie miezul unui program de cercetare, pot fi respinse, în opinia lui Lakatos, numai atunci când avem la îndemână un program de cercetare alternativ, superior.