Sari la conținut

Nicolae Bălcescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol se referă la un istoric și revoluționar român. Pentru alte sensuri, vedeți Nicolae Bălcescu (dezambiguizare).
Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu ()
Date personale
Nume la naștereNicolae Balcescu Modificați la Wikidata
Născut[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
București, Țara Românească[5] Modificați la Wikidata
Decedat (33 de ani)[1][2][3][4] Modificați la Wikidata
Palermo, Regatul celor Două Sicilii[6] Modificați la Wikidata
Cauza decesuluicauze naturale (tuberculoză) Modificați la Wikidata
PărințiBarbu[*]​
Zinca Bălcescu Modificați la Wikidata
Cetățenie Țara Românească Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric
jurnalist
politician Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română[7] Modificați la Wikidata
Activitate
PseudonimNicolae Bălcescu  Modificați la Wikidata
StudiiColegiul Național „Sfântul Sava” din București
Limbilimba franceză  Modificați la Wikidata
Membru post-mortem al Academiei Române
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo[8]) a fost un istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.

Biografie

[modificare | modificare sursă]

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră, Eleni.[9]

Studii

[modificare | modificare sursă]

Potrivit lui Grigore Tocilescu, Nicolae Bălcescu „la 7 ani începe să învețe carte grecească, după obiceiul timpului, de la un arhimandrit grec, care venea acasă să-i predea lecțiuni”. [10]Studiază la Colegiul Sfântul Sava,[11] începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu și Florin Aaron. De asemenea, în casa părintească, bănățeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filosofie.[12]

Iuncăr în oștirea națională

[modificare | modificare sursă]

La 19 ani a intrat în armată, cu gradul de iuncăr și a fost repartizat în escadronul III cavalerie. Bălcescu a fost preocupat de pregătirea sa militară, dar și de ridicarea capacității de înțelegerea a ostașilor, dorind să înlesnească pătrunderea ideilor înnoitoare în rândul tinerei armate naționale. S-a numărat printre profesorii care au predat la prima școală destinată ostașilor, înființată în clădirea cazărmii de la Dudești.[10]

Detenția

[modificare | modificare sursă]

Cariera militară a lui Bălcescu a luat sfârșit în anul 1840, când participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul și alții, la conspirația lui D. Filipescu (care este descoperită) și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Alexandru D. Ghica și venirea lui Gheorghe Bibescu[13]. Aici contractează o boală de plămâni care îi va fi fatală în numai câțiva ani. A fost  momentul când Bălcescu a trecut în mod fățiș de partea revoluției.

Viața social-politică

[modificare | modificare sursă]
Bustul lui Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită Frăția, sub lozinca „Dreptate, Frăție”, cu scopul de a iniția o mișcare care să reformeze din temelii Principatele Române. Printre membrii mișcării s-au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac, Ion I. Negulici și alții.[12] Bălcescu a fost, după cum aprecia Ion Ghica, „apostolul și inițiatorul cel mai ager și cel mai zelos al Frăției”.  El a jucat un rol important în noua organizație, având evidente însușiri în revolta revoluționară conspirativă, avea experiența revoluționară a mișcării de la 1840, dar și învățăturile fostului său profesor și prieten Jean Alexandre Vaillant.[10]Călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844. Bălcescu considera cultura ca fiind mijlocul cel mai bun de a pregăti spiritele pentru lupta de eliberare socială și de a întări legăturile dintre românii aflați peste hotare. Între anii 1845 și 1847, își desfășoară activitatea Asociația literară, al cărei comitet era alcătuit din C.G. Filipescu, Ștefan Golescu, Iancu Văcărescu și Ion Voinescu II, între membrii căreia, din 1843, se află și Nicolae Bălcescu. În 1845, se înființează la Paris Societatea studenților români al cărei președinte era Ion Ghica; Bălcescu a fost membru al acesteia. Această societate era al doilea centru al mișcării revoluționare românești.

În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal. Despre Revoluția română de la 1848, Nicolae Bălcescu s-a exprimat în acești termeni: „Revoluția română de la 1848 n-a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut și viitor, fără altă cauză decât voința întâmplătoare a unei minorități sau mișcarea generală europeană. Revoluția generală fu ocazia, iar nu cauza revoluției române. Cauza ei se pierde în zilele veacurilor”.[14]

În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.[15]

În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.[16] Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.

La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.[9]

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.[15]

Șerban Gheorghiu, ofițer de marină din Constanța, are meritul găsirii documentului care atestă moartea revoluționarului. Acesta a descoperit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu și a scris și o carte despre experiența sa, intitulată „De la Ipotești la Palermo“ și publicată în anul 1995. În toamna anului 1974, a coborât în catacombele mănăstirii Capucinilor și a ajuns în fața a cinci mumii ale decedaților în noiembrie 1852 – ianuarie 1853. S-au analizat toate scheletele din galerie, însă niciunul nu a corespuns semnalmentelor revoluționarului român. Într-un final, campania a eșuat după ce s-a aflat că trupul lui Bălcescu ajunsese într-o groapă comună. [17]

Debutul literar

[modificare | modificare sursă]

Opera lui Bălcescu cuprinde articole, studii publicate în presa vremii, dar și manuscrise sau proiecte nerealizate, precum și lucrări care s-au pierdut. [18]În 1844, publică prima scriere istorică, „Puterea armată și arta militară de la întemeierea Prințipatului Valahiei și până acum”, în Propășirea, revista lui Kogălniceanu și a lui Alecsandri, pe care Iorga o consideră „un minunat capitol de istorie, care n-ar sta tocmai rău nici sub condeiul unui istoric de azi“. Este o lucrara de istorie militară în care Bălcescu a pledat pentru reorganizarea armatei românești, a făcut aprecieri ale unor evenimente decisive ale istoriei patriei sau despre mari personalități ale trecutului. În 1846 scrie primul sau studiu de istorie socială „Despre starea sociala a muncitorilor plugari” în care caută să demonstreze ca stăpânirea pământului de boieri e o uzurpație, iar pământul trebuie înapoiat țăranilor.[15]

Opera

[modificare | modificare sursă]
  • Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum, 1844
  • Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, 1845
  • Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, 1846
  • Drepturile românilor către Înalta Poartă, 1848
  • Despre împroprietărirea țăranilor, 1850
  • Mersul revoluției în istoria românilor, 1850
  • Reforma socială a românilor, 1850
  • Mișcarea românilor din Ardeal la 1848, 1851
  • Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, 1878, publicat postum de Alexandru Odobescu[18]

Posteritatea

[modificare | modificare sursă]

În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.[19][20]

Avers Revers
Medalia comemorativă „Cente­narul Anului Revoluționar 1848”
Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1952
Nicolae Bălcescu pe bancnota de 100 de lei, România, 1966

Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,[21]îl considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român.[22] De aceea, prima emisiune numismatică a Republicii Populare Române[23] este dedicată lui Nicolae Bălcescu (o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰, restul de 165‰ fiind cupru)[24], tirajul fiind de 500.000 de exemplare.[24] Pe bancnotele românești, cu valoare nominală de 1.000 de lei, ediția 1950, precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravat portretul lui Nicolae Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.

Bustul lui Nicolae Bălcescu din parcul „Zăvoi“ al orașului Râmnicu Vâlcea

Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu: „Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest portret [Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tăttărescu în 1851, n.n.] cu fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă o adâncă viață interioară.Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”[25]

În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-mortem.[26]

La 7 octombrie 2019, cu ocazia Sesiunii solemne organizate cu ocazia bicentenarului nașterii lui Nicolae Bălcescu, Academia Română declară:

„ Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor și diplomat român, rămâne unul dintre simbolurile Revoluției de la 1848. S-a remarcat drept un intelectual dedicat întru totul cauzei revoluționare, participând la elaborarea proiectului de constituție a țărilor române, și un militant în afirmarea autonomiei și pregătirea proclamării independenței, în adoptarea votului universal și împroprietărirea țăranilor. ”
— Biroul de comunicare al Academiei Române , 7 octombrie 2019

Revista Academica, editată cu această ocazie, are în deschidere cuvântările susținute de cei mai importanți academicieni ai momentului: Acad. Ioan-Aurel Pop - Președintele Academiei Române, Acad. Dan Berindei - Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie, Acad.Victor Spinei - Vicepreședinte al Academiei Române, Acad.Eugen Simion - Președintele Secției de filologie și literatură, precum și Dr. Alexandru Mamina - Institutul de Istorie „Nicolae Iorga".[27]

Cronologie

[modificare | modificare sursă]

Nicolae Bălcescu în literatură

[modificare | modificare sursă]

Notafilie

[modificare | modificare sursă]

După instaurarea regimului comunist în România, pentru sublinierea personalității lui Nicolae Bălcescu în calitate de înaintaș al ideologiei comuniste, au fost emise, pe rând, trei bancnote care aveau gravată efigia pașoptistului: este vorba despre bancnotele cu valoarea nominală de 1.000 de lei, din emisiunea 1950, precum și de cele cu valoarea nominală de 100 de lei, din emisiunile 1952 și 1966.

Numismatică

[modificare | modificare sursă]
  • 1948: Cu prilejul împlinirii primului centenar de la Revoluțiile de la 1848, noile autorități comuniste ale României au emis o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm, greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰ (restul de 165‰ fiind cupru), cu marginea netedă, într-un tiraj de 500.000 de exemplare, având pe avers efigia lui Nicolae Bălcescu, circular, textul CENTENARUL ANULUI REVOLUTIONAR 1848, iar de o parte și de alta a efigiei se poate citi numele personalității aniversate: NICOLAE BALCESCU; deasupra umărului stâng se află inițialele H.I., ale gravorului Haralamb Ionescu. Pe revers se află stema noului stat comunist român, iar circular au fost gravate inscripția REPUBLICA POPULARA ROMANA, milesimul 1948 și două stele în cinci colțuri. Medalia are toate caracteristicile unei monede, cu excepția valorii nominale, care lipsește. Numărul mare de exemplare emise se explică și prin dorința noilor autorități de a face cunoscută poziția lor față de cel care a fost revoluționarul Nicolae Băcescu, considerat ca fiind un înaintaș al ideologiei comuniste, precum și noua stemă a statului.[24]
  • 2007: Banca Națională a României a emis, în scopuri numismatice, o monedă de aur (cu valoarea nominală de 500 de lei), având titlul de 999‰, într-un tiraj de maximum 250 de exemplare, care îl comemorează pe Nicolae Bălcescu[28]. Moneda cântărește 31,103 grame.[29]
  • Cu prilejul împlinirii a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu, Banca Națională a României a pus în circulație, la 30 decembrie 2009, trei monede, una de aur (cu valoare nominală de 500 de lei, într-un tiraj de 500 de exemplare), una de argint (cu valoare nominală de 10 de lei, într-un tiraj de 1.000 de exemplare) și alta de tombac cuprat (cu valoare nominală de 1 leu, într-un tiraj de 1.000 de exemplare).[30]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în . 
  2. ^ a b „Nicolae Bălcescu” (în germană). Brockhaus Enzyklopädie[*]. OL 19088695W. Wikidata Q237227. 
  3. ^ a b „Nicolae Bălcescu”. Národní autority České republiky[*]. Wikidata Q13550863. Accesat în . 
  4. ^ a b „Nicolae Bălcescu” (în croată). Opća i nacionalna enciklopedija[*]. Wikidata Q3407324. 
  5. ^ Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în . 
  6. ^ Biblioteca Națională a Germaniei. „Gemeinsame Normdatei” (în germană). Wikidata Q36578. Accesat în . 
  7. ^ Bibliothèque nationale de France. „Nicolae Bălcescu” (în franceză). Autoritatea BnF[*]. Wikidata Q19938912. Accesat în . 
  8. ^ Scriitori români. Științifică și enciclopedică. . p. 65. 
  9. ^ a b Andreiana, Banu (). „Nicolae Bălcescu - Biblioteca Academiei Romane”. Accesat în . 
  10. ^ a b c Berindei, Dan (). Pe urmele lui Nicolae Bălcescu. Bucureşti: Sport-Turism. p. 51. 
  11. ^ Scriitori români. București: Editura Științifică și Enciclopedică. . p. 65. 
  12. ^ a b „Nicolae Bălcescu - Enciclopedia României - prima enciclopedie online despre România”. enciclopediaromaniei.ro. Accesat în . 
  13. ^ Mitiță Filipescu este ținut doi ani, cu picioarele în apă.
  14. ^ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 221
  15. ^ a b c „Nicolae Bălcescu, sufletul revoluției de la 1848”. historia.ro. Accesat în . 
  16. ^ Karl Marx (2014), Însemnări despre români. Manuscrise inedite, p.119.
  17. ^ „Misterul osemintelor lui Nicolae Bălcescu: Trupul marelui revoluționar, aruncat într-o groapă comună”. historia.ro. Accesat în . 
  18. ^ a b Tănase, Elena (). Istorie şi morală la N. Bălcescu. Iaşi: Moldova. p. 37-38. 
  19. ^ Bouleanu, Elisabeth, Ce s-a întâmplat cu osemintele marelui revoluționar Nicolae Bălcescu. De ce au eșuat toate tentativele de aducere în țară, în Adevărul, 13 iulie 2017, accesat la 24 august 2020
  20. ^ Moșneagu, Marin, Cel mai sentimental navigator în căutarea lui Bălcescu, în Ziua de Constanța, 21 iunie 2019, accesat la 24 august 2020
  21. ^ Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964
  22. ^ Gh. Georgescu-Buzău, prefațatorul ediției din 1960, a lucrării lui Bălcescu Romînii sub Mihai-Voievod Viteazul (pagini alese), apărută la Editura de Stat pentru Literatură și Artă, în colecția Biblioteca pentru toți (Nr. 18), scrie, între altele, la pagina XXVII, «Bălcescu propovăduia o revoluție „viitoare”, care să desființeze exploatarea omului de către om [...] Clasa muncitoare i-a dat democratului revoluționar N. Bălcescu adevărata prețuire, înscriindu-i numele la loc de frunte în istoria luptei poporului nostru, cu care s-a identificat în scurta și zbuciumata-i viață».
  23. ^ Romanian coins: Medalia/moneda emisă în 1948, cu efigia lui Nicolae Bălcescu
  24. ^ a b c Centenarul anului revoluționar 1848 - Monede românești
  25. ^ Ionel Jianu și Ion Frunzetti, Gheorghe Tăttărescu (1818 - 1894), Portretul lui Nicolae Bălcescu, în Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953
  26. ^ Nicolae Bălcescu - 200 de ani de la naștere - Comunicat, Academia Română
  27. ^ Academica, Revistă editată de Academia Română, anul XXIX, 348–349, nr. 10–11, octombrie-noiembrie 2019
  28. ^ Emisiunea Nicolae Bălcescu, 2007
  29. ^ „Monedă comemorativă Nicolae Bălcescu, 2007”. Arhivat din original la . Accesat în . 
  30. ^ „Emisiune numismatică - o monedă din aur, o monedă din argint și o monedă din tombac cuprat dedicate aniversării a 190 de ani de la nașterea lui Nicolae Bălcescu”. Arhivat din original la . Accesat în . 

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941 (ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982).
  • ***, Dicționar Enciclopedic Român, vol. I (A - C), București, 1993.
  • Karl Marx, Însemnări despre romîni, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București, 1964. O nouă ediție a apărut în 2014, la Editura VICOVIA, din Bacău, Însemnări despre români. Manuscrise inedite. Publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, ISBN 978-606-8541-60-0 Această ediție nu cuprinde decât textul traducerii în limba română.
  • ***, Maeștrii Picturii Românești în Muzeul de Artă al Republicii Populare Române, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1953.
  • George Cristea Nicolescu, Nicolae Bălcescu (1945)
  • Stan Stoica, Dicționar biografic de istorie a României, MERONIA - 2008.

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]
  • Gheorghe Zane, N. Bălcescu: Opera. Omul. Epoca, Editura Eminescu, 1975
  • Valeriu Stan, Nicolae Bălcescu, 1819-1852, Editura Științifică și Enciclopedică, 1977
  • Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, 1979; accesibil la https://dlr1900.solirom.ro/ (căutare după nume)
  • Dan Berindei, Pe urmele lui Nicolae Bălcescu, Editura Sport-Turism, 1984
  • Nicolae Bălcescu () [1878]. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. București: Editura Minerva. 
  • Nicolae Bălcescu: rațiune și trăire eroică a înnoirii, Damian Hurezeanu, Valeriu Ioan-Franc, Editura Academia Română, Centrul Român de Economie Comparată și Consens, 2003

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Nicolae Bălcescu
La Wikisursă există există texte originale legate de acest articol:

Format:Societatea studenților români de la Paris Format:Comitetul de inițiativa al Revoluției Române din 1848


Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Nicolae_Bălcescu&oldid=17450391