Sari la conținut

Proclamația de la Timișoara

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dezvoltare
Unul sau mai mulți editori lucrează în prezent la această pagină sau secțiune. Pentru a evita conflictele de editare și alte confuzii creatorul solicită ca, pentru o perioadă scurtă de timp, această pagină să nu fie editată inutil sau nominalizată pentru ștergere în această etapă incipientă de dezvoltare, chiar dacă există unele lacune de conținut.

Dacă observați că nu au mai avut loc modificări de 10 zile puteți șterge această etichetă.

Pagina a fost modificată ultima oară de către AlexTop26 (Contribuții • Jurnal) acum 9 zile.
Balconul Operei din Timișoara, unde proclamația a fost citită publicului pentru prima dată.

Proclamația de la Timișoara este un document programatic adoptat la Timișoara la 12 martie 1990, redactat la 11 martie, în urma manifestației populare din Piața Operei începute cu o zi înainte. Inițiatorul său a fost George Șerban, ulterior deputat PNȚCD de Timiș, inspirat în demers de colaboratoarea sa Alexandra Indrieș.[1]

Elaborată de participanți la Revoluția română din 1989, organizați în cadrul Societății Timișoara și al altor grupuri civice de studenți și muncitori, Proclamația exprima obiective liberal-democratice[2] considerate reprezentative pentru moștenirea revoluționară și contesta legitimitatea Frontului Salvării Naționale, prezentat ca un grup restrâns de foști dizidenți comuniști care au monopolizat puterea.[3]

Cea mai cunoscută prevedere este punctul 8, care solicita interzicerea accesului la funcții publice pentru o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive pentru foștii membri ai nomenclaturii Partidului Comunist Român și cadrele Securității, cu accent asupra funcției de președinte, măsură cunoscută sub numele de lustrație.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și susținut de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri pentru introducerea acestei prevederi în legislația electorală; cerința a fost reluată și în cadrul manifestației din Piața Universității.

Caracterul documentului

[modificare | modificare sursă]

În forma sa finală, textul a fost puternic influențat de inspirația lui George Șerban, un academician și scriitor local. Potrivit istoricului Victor Neumann, Șerban a fost la rândul său inspirat de colaboratoarea sa Alexandra Indrieș, o intelectuală influentă și fostă deținută politic în anii 1950.[4] După redactare, Proclamația a fost citită public de Șerban de la balconul Operei Naționale.[5]

Unul dintre scopurile declarate ale documentului a fost condamnarea explicită a comunismului. Invocând solidaritatea de clasă, textul se opunea „metodei tipic comuniste de dominare prin alimentarea conflictelor între clasele sociale”. Deși exprima voința de „a nu copia sistemele capitaliste occidentale, cu dezavantajele și inechitățile lor”, punctul 10 al Proclamației susținea privatizarea, ideal sub forma „distribuirii acțiunilor în mod egal între muncitori, statul păstrând doar acele fonduri necesare pentru controlul activității”, precum și investiții imediate în sectorul public, ca mijloc de prevenire a efectelor inflației.

Punctul 11 menționa deschiderea Timișoarei către economia de piață, descentralizare și capital străin, propunând înființarea unei bănci de comerț exterior în oraș. Textul exprima și speranța revenirii în țară a membrilor diasporei românești plecați în timpul regimului comunist, pentru a contribui la societate, și se opunea acelei părți a publicului „care, instigată de forțe obscure, a abuzat de exilații întorși”.

Un apel similar la solidaritate era formulat și în privința relațiilor interetnice, documentul declarând opoziția față de orice formă de „șovinism” și prezentând Timișoara drept un exemplu al „spiritului de toleranță și respect reciproc, singurele principii care trebuie să guverneze viitoarea Casă Europeană”. Era susținut un sistem multipartid bazat pe alegeri libere, cu excluderea „partidelor extremiste, fie de stânga, fie de dreapta”.

Documentul afirma că Partidul Comunist Român nu îndeplinea criteriile pentru participarea la viața politică, „discreditându-se prin degenerarea într-un fascism roșu”. În punctul 7, Proclamația indica faptul că activiștii partidului au dat dovadă de „lașitate” încă din 1979, refuzând să i se alăture lui Constantin Pârvulescu în opoziția deschisă față de Nicolae Ceaușescu. Punctul 6 condamna „prejudecățile” și „manipularea” îndreptate împotriva partidelor de opoziție emergente, în special Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, oferind exemple în care „grupuri interesate în resuscitarea comunismului” au influențat opinia publică prin lozinci de inspirație stalinistă.

Victor Neumann a atribuit o parte dintre obiectivele sociale și economice radicale, precum și discursul moral asociat cerințelor punctului 8, conștientizării de către autori a teoriilor marxiste; pentru o anumită perioadă, George Șerban a predat marxismul la Universitatea Politehnica din Timișoara. Deși a apreciat documentul pentru identificarea și condamnarea radicală a practicilor comuniste, Neumann și-a exprimat opoziția față de punctul 8, pe care îl considera întemeiat pe „istoricism marxist” și ca încercând să impună un „cod moral” în situații care ar necesita compromisuri.

O ultimă revendicare privea stabilirea zilei de 22 decembrie, data victoriei revoluției la București, ca sărbătoare națională a României. Textul se opunea acestei propuneri și, invocând exemplul Zilei Bastiliei din Franța, sugera data de 16 decembrie, când a izbucnit revoluția la Timișoara, drept moment al celebrării. În cele din urmă, Constituția din 1991 a consacrat o altă dată, Ziua Națională de la 1 decembrie, ca sărbătoare legală.

Consecințe

[modificare | modificare sursă]

Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit atât rezistenței structurilor comuniste supraviețuitoare, cât și particularităților Timișoarei în raport cu restul țării. Victor Neumann a evidențiat contrastele manifestate încă din timpul Revoluției, când doar câteva orașe, precum Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, București și Iași, s-au alăturat Timișoarei. El a explicat acest fenomen prin diferențe politice, economice și sociale între regiunile țării, pe care le considera persistente și în perioada postrevoluționară. Analista Enikő Baga a indicat, de asemenea, existența unor diferențe semnificative de politici publice între Timișoara și județul Timiș.

Comentând caracterul multietnic al Revoluției, Steven D. Roper a remarcat reapariția rapidă a curentelor naționaliste după publicarea documentului, evoluție care a culminat cu conflictele interetnice de la Târgu Mureș și apariția Partidului Unității Naționale Române. În același context, Frontul Salvării Naționale a acuzat Proclamația că ar urmări autonomia politică a Banatului.

Proclamația nu și-a atins obiectivul de a influența procedurile electorale, alegerile prezidențiale din 1990 și alegerile legislative din 1990 desfășurându-se fără aplicarea lustrației. Rezultatele au confirmat menținerea Frontului Salvării Naționale la putere și alegerea lui Ion Iliescu în funcția de președinte.

În pofida acestui rezultat, protestele din Piața Universității au continuat, susținând revendicările Proclamației. În polemica cu manifestanții, Iliescu a susținut că documentul ar putea genera „o vânătoare de vrăjitoare periculoasă”, poziție respinsă de liderii protestului, care au afirmat că acesta viza reprezentarea corectă, nu sancțiuni. După intervenția forțelor de ordine și reacția protestatarilor, apelul public al președintelui a condus la intervenția violentă a minerilor veniți din Valea Jiului.

Impact

[modificare | modificare sursă]

Cauza lustrației, prevăzută în punctul 8 al Proclamației, a fost susținută în Parlament de reprezentanți ai PNȚCD și PNL, dar a întâmpinat opoziția Frontului Salvării Naționale și a partidului său succesor, Partidul Social Democrat.[6]

La 27 mai 1999, în urma alegerilor din 1996 care au confirmat victoria Convenției Democrate Române (CDR, formată din Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, împreună cu alte grupări), un proiect legislativ care urmărea acest obiectiv a fost propus în Camera Deputaților de George Șerban, ales ca membru al Partidului Național Țărănesc;[7] totuși, încă din 1997, Punctul 8 fusese dezavuat de noul președinte Emil Constantinescu,[8] care sublinia că, în opinia sa, acesta „nu mai era aplicabil”.[9]

Proiectul a rămas să fie analizat de Comisia juridică a Camerei în următoarele șapte luni, iar multe dintre prevederile sale au fost în cele din urmă contestate, fără a obține în paralel un aviz favorabil din partea prim-ministrului Mugur Isărescu;[10] a fost respins prin vot de o nouă majoritate social-democrată în februarie 2001, după alegerile din 2000.[11] (Șerban murise la sfârșitul lunii decembrie 1998.)[11]

Potrivit mai multor comentatori, proiectul a fost blocat intenționat.[12] Cotidianul Evenimentul Zilei l-a indicat pe parlamentarul social-democrat Dan Marțian, care era președintele comisiei și a cărui poziție era amenințată de lustrație, drept unul dintre responsabilii acțiunii presupuse.[5]

În urma alegerilor din 2004, care au confirmat victoria Alianței Dreptate și Adevăr, formată din liberali și democrați, lustrația a fost readusă în atenția Parlamentului. Au fost implicate două proiecte distincte: cel al politicienilor Partidului Inițiativa Națională Cozmin Gușă, Lavinia Șandru și Aurelian Pavelescu a fost respins în Senat (noiembrie 2005);[11] un al doilea, susținut de parlamentari liberali precum Adrian Cioroianu, Mona Muscă, Viorel Oancea și Mihăiță Calimente și sprijinit de Societatea Timișoara,[7] a fost adoptat de Senat la începutul lunii aprilie 2006.[13] Acesta a primit sprijin suplimentar din partea Asociației Foștilor Deținuți Politici și a președintelui acesteia, Constantin Ticu Dumitrescu.[5]

Dintre propuneri, prima era mai radicală, solicitând aplicarea permanentă a lustrației tuturor persoanelor care au ocupat funcții publice în regimul comunist, în timp ce proiectul liberal o limita la cadrele active ale Partidului Comunist și ale Uniunii Tineretului Comunist, precum și la persoanele implicate în poliția politică în legătură cu Securitatea.[11] La momentul prezentării în Parlament, Cioroianu declara: „Legea va fi un test real de moralitate pentru partidele politice”.[14] În paralel, istoricul britanic Dennis Deletant a susținut că lustrația era legată în mod intrinsec de necesitatea publicării dosarelor Securității păstrate de CNSAS și de Serviciul Român de Informații.[15] El a comparat, de asemenea, întârzierile evidente ale procedurilor din România cu procese similare din alte trei foste state ale Blocului de Est, Polonia, Cehia și Ungaria.[15]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ „Proclamation of Timișoara”. Arhivat din original la . Accesat în .
  2. ↑ Baga, p.102; Neumann, p.193; Rekosh, p.141
  3. ↑ Cesereanu; Neumann, p.190, 193; Rekosh, p.141
  4. ↑ Neumann, p.196
  5. 1 2 3 Ripa & Istodor
  6. ↑ Gheorghiu & Pătrășconiu; Lovatt; Ripa & Istodor
  7. 1 2 Cioroianu, în Simitopol; Fati; Gheorghiu & Pătrășconiu; Ripa & Istodor
  8. ↑ Gheorghiu & Pătrășconiu; Lovatt
  9. ↑ Constantinescu, în Gheorghiu & Pătrășconiu
  10. ↑ Gheorghiu & Pătrășconiu
  11. 1 2 3 4 Gheorghiu & Pătrășconiu; Ripa & Istodor
  12. ↑ Fati; Gheorghiu & Pătrășconiu; Ripa & Istodor
  13. ↑ "Legea lustrației a trecut de Senat"
  14. ↑ Cioroianu, în Ripa & Istodor; in Simitopol
  15. 1 2 Deletant

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Proclamația_de_la_Timișoara&oldid=17690166