Stat de drept

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Conceptul în varianta daneză (Retsstat), așa cum este ilustrat în propaganda Partidului Justiției din Danemarca, 1939

Statul de drept este o doctrină în gândirea juridică continentală europeană, originară din jurisprudența germană. Poate fi tradus în limba engleză ca „stat de drept”, alternativ „stat juridic”, „stat de drept”, „stare de justiție”, „stare de drepturi” sau „stat bazat pe justiție și integritate”.[1]

Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii guvernamentale este constrânsă de lege[2] și este adesea legată de conceptul anglo-american al statului de drept, dar diferă de acesta prin faptul că subliniază și ceea ce este doar (adică, un concept al dreptății morale bazat pe etică, raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate). Astfel este opusul lui Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat[3] (un stat bazat pe folosirea arbitrară a puterii) și al lui Unrechtsstaat (un non-Rechtsstaat cu capacitatea de a deveni unul după o perioadă de dezvoltare istorică).

Într-un „Rechtsstaat”, puterea statului este limitată pentru a proteja cetățeanul de exercitarea arbitrară a autorității. Cetățenii împărtășesc libertăți civile și pot folosi tribunalul.

Immanuel Kant[modificare | modificare sursă]

Scriitorii germani plasează de obicei teoriile filozofului german Immanuel Kant (1724-1804) la începutul legăturii lor cu mișcarea către Rechtsstaat.[4] Kant nu a folosit cuvântul Rechtsstaat, ci a contrastat un stat existent (Staat) cu un stat constituțional ideal (Republik). Abordarea sa se bazează pe supremația constituției scrise a unei țări. Kant a propus ca această fericire să fie garantată de o constituție morală convenită de popor și, prin aceasta, de guvernul moral.[5]

„Învățătura politică a lui Kant poate fi rezumată într-o frază: guvernul republican și organizația internațională. În mod mai caracteristic termenii kantieni, doctrina statului este bazată pe lege (Rechtsstaat) și pe pace veșnică. Într-adevăr, în fiecare dintre aceste formulări, ambii termeni exprimă aceeași idee: cea a constituției legale sau a "păcii prin lege". ... Fiind pur și simplu prin el însuși, filozofia politică a lui Kant, fiind în esență o doctrină legală, respinge prin definiție opoziția dintre educația morală și jocul pasiunilor ca fundații alternative pentru viața socială. Statul este definit ca unirea bărbaților în conformitate cu legea. Statul, așa cum se numește, este constituit din legi care sunt necesare a priori pentru că derivă de la însăși conceptul de lege. Un regim nu poate fi judecat prin alte criterii și nici nu i se atribuie alte funcții decât cele proprii ordinii legale ca atare.[6]



Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor două componente, în sensul domniei legii, adică a supremației ei absolute în scopul prezervării drepturilor și libertăților individuale. El a apărut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revoluțiilor din țările occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal. În epoca modernă conceptul a fost reactualizat, în urma experiențelor totalitare din mai multe țări europene. Prin trăsăturile sale, se observa că, de fapt, statul de drept se identifică cu statul liberal-democratic. Oricum, reprezintă stadiul cel mai avansat de organizare social-politică, validat de experiența istorică, ceea ce nu înseamnă că nu este perfectibil.

În ceea ce privește categoria „stat de drept”, în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definiții ale ei, ceea ce este firesc dacă avem în vedere faptul că cel mai adesea este tratată în interdependență cu categoria de „democrație” căreia îi găsim alte câteva zeci de definiții. Jaques Chevallier definește „statul de drept” ca fiind „tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrată și limitată de către drept”. Conceptul statului de drept a fost elaborat în Europa continentală la sfîrșitul secolului al XX-lea de către doctrina juridică germană, însăși expresia „stat de drept” – „Rechtsstaat”- apare pentru prima dată în terminologia juridică germană în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceză – „Etait et droit”-, pentru ca treptat să se generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecărei limbi: „Estado de derecho” în spaniolă, „Stato di dirito” în italiană, etc. Specialiștii apreciază că izvorul de la care a plecat teoria juridică în elaborarea categoriei „Rechtsstaat” este filosofia kantiană referitoare la societatea civilă, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transformă starea precară a libertăților subiective în stat de drept. Principiile „statului de drept” sunt repere metodologice de construire a lui.

În opinia profesorului Tudor Drăganu principiile statului de drept sunt următoarele:

  • Principiul drepturilor și libertăților naturale ființei umane. Este bine cunoscut faptul că în antichitate statul era considerat valoarea supremă. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care și le-a exercitat pînă în secolul al XX-lea d. Hr. Constituția italiană zisă "a lui Mussolini" stabilea „Statul este totul, individul – nimic”. Chiar la acest început de mileniu III, există regimurile totalitare care proclamă supremația absolută a statului, lipsind de conținut libertățile cetățeanului. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (1789) a preluat ideile de filosofie socială ale lui John Locke – adevărata „biblie a liberalismului și individualismului” – și a statuat în art. 2 că „scopul oricărei asociațiuni politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului”, iar în art. 16 a rezumat concepția despre statul de drept: „ orice societate în care granița drepturilor nu este asigurată și nici separația puterilor determinată, nu are constituție”.
  • Principiul filosofic al drepturilor și libertăților naturale ale ființei umane înseamnă nu numai că ființa umană, în individualitatea ei, se naște purtându-le, ci și faptul că, de când există ființa umană, există drepturile și libertățile ei. Drepturile și libertățile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de către stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de către cel care este titularul lor. Aceasta înseamnă că statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având și temeiul în condiția umană, pe coordonatele ei „omni et soli” aceleași.


Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ The word also occurs, with the same meaning, in Dutch.
  2. ^ Carl Schmitt, The Concept of the Political, ch. 7; Crisis of Parliamentary Democracy
  3. ^ The Legal Doctrines of the Rule of Law and the Legal State (Rechtsstaat). Editors: Silkenat, James R., Hickey Jr., James E., Barenboim, Peter D. (Eds.), Springer, 2014
  4. ^ Hayek, Friedrich (). The Constitution of Liberty. London: Routledge & Kegan Paul. pp. 196–7. 
  5. ^ Reiss, Hans, ed. (). Kant's Political Writings. Tradus de H.B. Nisbet. Cambridge: Cambridge U.P. pp. 79, 117–18. 
  6. ^ Strauss, Leo; Cropsey, Joseph, ed. (). History of Political Philosophy. Chicago: University of Chicago Press. pp. 581–2, 603.