Conservatorism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Conservatorismul este o filozofie politică și socială ce promovează instituțiile sociale în contextul culturii și civilizației. Printre principalele elemente ale conservatorismului se numără tradiția, imperfecțiunea umană, unitatea organică, ierarhia și autoritatea și dreptul la proprietate.[1] Conservatorii caută să conserve o gamă de instituții precum monarhia, religia, administrația parlamentară și dreptul la proprietate, având obiectivul de a evidenția stabilitatea și continuitatea socială[2] în timp ce elemente mai extreme precum reacționarii se opun modernismului și caută să se întoarcă la „lucrurile așa cum sunt”.[3][4]

Avându-și originea în celebrul dicton al lui Lucius Cary, al II-lea Viconte Falkland: „Atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic”, conservatorismul a fost fundamentat ca doctrină politică de către gânditorul Edmund Burke.

Termenul a fost utilizat pentru prima dată în context politic în 1818 de către François-René de Chateaubriand[5] în timpul perioadei Restaurației Bourbonilor, ce a căutat să elimine politicile Revoluției Franceze. Pe plan istoric, asociat cu dreapta politică, termenul a fost folosit pe parcurs pentru a descrie o gamă largă de viziuni. Nu există un singur set de politici văzute drept conservatoare deoarece sensul conservatorismului depinde de ceea ce este considerat tradițional într-un loc și timp dat. Așadar, conservatorii din diferite părți ale lumii—fiecare susținând propriile tradiții—pot să nu fie de acord în privința mai multor chestiuni. Edmund Burke, politician din secolul 18 care s-a opus Revoluției Franceze, dar a susținut Revoluția Americană, este considerat unul dintre principalii teoreticieni ai conservatorismului britanic din anii 1790.[6]

Potrivit lui Quintin Hogg, președinte al Partidului Conservator britanic în 1959: „Conservatorismul nu este atât o filozofie cât o atitudine, o forță constantă, ce îndeplinește o funcție fără sfârșit de dezvoltare a unei societăți libere și corespunde unei necesități adânci și permanente a naturii umane însăși.”[7]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Heywood 2012, p. 68.
  2. ^ Heywood 2012, p. 69.
  3. ^ Iain McLean and Alistair McMillan, "Conservatism", Concise Oxford Dictionary of Politics, Third Edition, „Uneori (conservatorismul) a fost o opoziție directă, bazându-se pe un model existent de societate ce este considerat corect pentru toate timpurile. Poate lua o formă 'reacționară', încercând să reconstruiască forme de societate ce au existat într-o perioadă anterioară”, Oxford University Press, 2009, ISBN: 978-0-19-920516-5.
  4. ^ Conservatism (political philosophy)”. Britannica.com. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/133435/conservatism.  Recuperat pe 1 noiembrie 2009.
  5. ^ Jerry Z. Muller (1997). Conservatism: An Anthology of Social and Political Thought from David Hume to the Present. Princeton U.P.. p. 26. ISBN 0691037116. https://books.google.com/books?id=9F7i5u4sOtgC&pg=PA26. „Terms related to 'conservative' first found their way into political discourse in the title of the French weekly journal, Le Conservateur, founded in 1818 by François-René de Chateaubriand with the aid of Louis de Bonald.” 
  6. ^ Frank O'Gorman (2003). Edmund Burke: His Political Philosophy. Routledge. p. 171. ISBN 9780415326841. https://books.google.com/books?id=U-reNJAnv1oC&pg=PA171 
  7. ^ Quintin Hogg Baron Hailsham of St. Marylebone (1959). The Conservative Case. Penguin Books. https://www.google.com/search?tbo=p&tbm=bks&q=%22+attitude,+a+constant+force,+performing+a+timeless+function+in+the+development+of+a+free+society,+and+corresponding+to+a+deep+and+permanent+requirement+of+human+nature+itself%22&num=10 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Iliescu, Adrian-Paul (1994). Conservatorismul anglo-saxon. București: Editura ALL. ISBN 973-9156-53-3 
  • Ion Bulei, Conservatorismul - istorie și actualitate, Editura Tritonic, București, 2009