Sari la conținut

Frontul Plugarilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Frontul Plugarilor
Oameni cheie
PreședintePetru Groza
Date
Înființat  Modificați la Wikidata
Desființat  Modificați la Wikidata
Informații
Ideologie oficialăSocialism agrar
Populism de stânga
Marxism
Republicanism
Progresism
Poziție politicăstânga
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Parte din seria despre
Comunismul în Regatul României
Organizații de bază
Organizații paravan
Publicații
Lideri
Coordonare externă
Tactici și strategii
Implicare în tulburări civile
Implicare militară și în acțiuni subversive
Represiune anticomunistă

Frontul Plugarilor a fost o organizație politică de stânga a țăranilor români, înființată în ianuarie 1933 la Deva, sub conducerea lui Petru Groza, cu scopul de a mobiliza la luptă masele țărănești pentru apărarea drepturilor și libertăților lor. Inițiată în județul Hunedoara, (după plecarea lui Petru Groza din Partidul Poporului, al generalului Alexandru Averescu, comandantul de la Mărăști)[1], mișcarea s-a răspândit curând în Banat, iar apoi și în celelalte zone ale României. La apogeul său, în 1946, Frontul avea peste 1 milion de membri.[2]

Istorie

[modificare | modificare sursă]
Vezi și: Participarea României la Al Doilea Război Mondial.

Începând în județul Hunedoara, Frontul s-a răspândit rapid în Banat și apoi în celelalte regiuni ale României. Groza, care fusese ministru în cabinetul Partidului Poporului al lui Alexandru Averescu (1926),[3] urmărea să îmbunătățească situația țăranilor (pe care îi considera trădați de principala formațiune agrară, Partidul Național Țărănesc),[3][4] cerând un program de securitate socială în mediul rural și o reformă fiscală favorabilă micilor proprietăți.[5] Grupul avea, de asemenea, ambiții republicane, probabil încă din momentul creării sale (înainte de 1940, Groza ar fi spus „ultimul meu rege a fost Decebal, după moartea căruia am devenit republican”).[6] Potrivit lui Corneliu Coposu, Frontul era finanțat de Ajutorul Roșu (Red Aid).[7]

În septembrie 1935, Frontul Plugarilor a semnat un acord cu Uniunea oamenilor muncii maghiari din România (MADOSZ), iar la 6 decembrie 1935, la Țebea, sub gorunul lui Horea, a încheiat o înțelegere cu Blocul Democratic (organizație aflată sub influența Partidului Comunist Român, pe atunci în ilegalitate) și Partidul Socialist.[1] (după negocieri supravegheate de Scarlat Callimachi).[8]

În această perioadă, Frontul Plugarilor nu a obținut niciodată mai mult de 0,30% din voturi.[9] Interzis împreună cu toate partidele în 1938, printr-o lege adoptată de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea, a rămas activ în clandestinitate în timpul dictaturii lui Ion Antonescu (când Groza a fost arestat în 1943–1944),[10] și a reieșit la suprafață după căderea acestuia în 1944 și începutul ascensiunii și influenței sovietice.[10]

În octombrie a aceluiași an, Frontul s-a alăturat altor formațiuni din cadrul Frontului Național Democrat (FND) condus de PCR, alături de Partidul Național Popular, Uniunea Populară Maghiară, Partidul Socialist Țărănesc și Partidul Social Democrat Român.[1][11]

Steagul partidului

În februarie 1945, deși era reprezentat în cadrul cabinetului Nicolae Rădescu (așa cum fusese și în cel al lui Constantin Sănătescu), a participat la incidente violente care au dus la căderea guvernului.[12][13] Groza, care fusese luat în considerare pentru funcții politice înalte la sfârșitul anului 1944,[14] a condus al treilea cabinet după căderea lui Antonescu (format la 6 martie 1945); în timp ce guvernul era manevrat de PCR, Frontul Plugarilor deținea Ministerul Agriculturii și Domeniilor Regale, atribuit lui Romulus Zăroni,[15][16] și Ministerul Culturii și Artelor, atribuit lui Mihai Ralea.[17] La sfârșitul anului 1947, Stanciu Stoian a devenit un alt membru de frunte al partidului care a condus un minister — cel al Afacerilor Religioase;[18] în plus, Octav Liveazeanu a preluat conducerea Ministerului Informațiilor.

Partidul a candidat pe o platformă comună cu PCR la alegerile generale din 1946, câștigate de cabinetul Groza prin fraude electorale pe scară largă,[19][20][21][22] și a avut activiști PCR, precum Constantin Agiu,[18][23] printre membrii săi nominali. Astfel, a jucat un rol activ în procesul care a condus la crearea României Comuniste.

La vremea respectivă, liderii PCR au început să folosească represaliile lui Antonescu din 1943 împotriva Frontului ca instrument în luptele interne de partid: după ce secretarul general Gheorghiu-Dej îl ordonase pe predecesorul său Ștefan Foriș să fie răpit și reținut în secret, s-a susținut că colaboratorul lui Foriș, Remus Koffler, funcționase ca agent pentru fostul serviciu secret (Siguranța Statului) și că ar fi orchestrat arestarea lui Groza.[10]

Cu toate acestea, relațiile dintre Front și comuniști au fost puse la încercare uneori: după primul congres al Frontului (iulie 1945), partidul lui Groza a cerut păstrarea parcelor agricole mici, private și a cooperativelor voluntare, în locul colectivizării promovate de PCR;[24][25] în perioada cunoscută ca „greva regală” (începând toamna lui 1945 și marcată de refuzul regelui Mihai I de a semna legile susținute de guvern), Groza, îndemnat de Zăroni și Mihail Ghelmegeanu, s-a opus presiunilor sovietice asupra monarhului și chiar l-a amenințat pe Vasile Luca că va retrage sprijinul pentru PCR.[26] În cele din urmă, Frontul a cedat cererilor comuniștilor,[24] deși Groza, ca politician a cărui carieră a supraviețuit dispariției grupului, a continuat să se confrunte sporadic cu PCR.[27]

În iulie 1947, Frontul a fost întărit de Nicolae D. Cornățeanu și alți membri ai defunctei Uniuni Naționale pentru Muncă și Reconstrucție (o mică grupare politică formată de Constantin Argetoianu), iar în 1948 a absorbit Partidul Național Țărănesc–Alexandrescu (o ramură desprinsă din Partidul Național Țărănesc).[28]

Frontul Plugarilor a încetat să mai existe când s-a autodizolvat în 1953. Conform mărturiei din 1991 a fostului lider PCR Gheorghe Apostol, această acțiune a fost instigată de partidul principal; el a menționat, de asemenea, că, retrospectiv, Gheorghiu-Dej considera regretabile măsurile luate împotriva pluralismului („Dej însuși a spus: «Ce lucru prost am făcut! Am fi putut măcar să permitem Frontului Plugarilor să existe!»).[29]

Membri marcanți ai organizației au fost, alături de Petru Groza: Miron Belea, Ion Moga Fileriu, Romulus Zăroni, Octav Livezeanu.

Istorie Electorală

[modificare | modificare sursă]
Alegerile din Voturi % Locuri +/– Poziție
1933 7,970 0.3% 0 / 387 — 14
1946 4,773,689 69.8% 70 / 414 70 1
1948 6,959,936 93.2% 126 / 414 56 1
1952 10,187,833 100% 428 / 428 302 1

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ^ a b c Giurescu, C. Constantin și Giurescu, C. Dinu - Scurtă istorie a românilor, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977
  2. ^ Ştefan, p.10
  3. ^ a b Cioroianu, p. 150, 151
  4. ^ Hitchins, p. 390
  5. ^ Hitchins, p. 390-391
  6. ^ Groza, în Cioroianu, p. 165
  7. ^ „„Dr. Petru Groza - un Ianus modern"”. romania-actualitati.ro. Accesat în . 
  8. ^ Frunză, p. 115
  9. ^ Hitchins, p. 391
  10. ^ a b c Betea, "În umbra..."
  11. ^ Cioroianu, p. 154
  12. ^ Cioroianu, p. 159-162
  13. ^ Hitchins, p. 507-508
  14. ^ Cioroianu, p. 152-153
  15. ^ Cioroianu, p. 161
  16. ^ Frunză, p. 116, 187
  17. ^ Cioroianu, p. 154, 161
  18. ^ a b Cioroianu, p. 159
  19. ^ Frunză, p. 287-292
  20. ^ Hitchins, p. 517
  21. ^ Ştefan, p. 9-10
  22. ^ Tismăneanu, p. 288
  23. ^ Frunză, p. 117
  24. ^ a b Cioroianu, p. 162
  25. ^ Hitchins, p. 511
  26. ^ Cioroianu, p. 161-162
  27. ^ Cioroianu, p. 165-166
  28. ^ Videnie, p. 46
  29. ^ Apostol, în Betea, "Engima..."

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Frontul Plugarilor: 1933-1953, Gheorghe I. Ioniță, Gheorghe Țuțui, 1970;
  • Șerban Rădulescu-Zoner, Daniela Bușe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România (București: Cavallioti, 2002); ISBN 973-96107-8-1.
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Frontul_Plugarilor&oldid=17392210