Constantin Sănătescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Constantin Sănătescu
ConstantinSanatescu.jpg
Date personale
Născut[1] Modificați la Wikidata
Craiova, România Modificați la Wikidata
Decedat (62 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
PărințiGheorghe Sănătescu Modificați la Wikidata
Naționalitateromână
CetățenieFlag of Romania.svg Regatul României Modificați la Wikidata
Ocupațieom politic
ofițer Modificați la Wikidata
Prim-ministru al României
În funcție
23 august 1944 – 2 decembrie 1944
Precedat demareșal Ion Antonescu
Succedat degen. Nicolae Rădescu

PremiiOrdinul Coroana României ()
Ordinul național „Steaua României”
Ordinul Mihai Viteazul
Profesiemilitar

Constantin Sănătescu (n. ,[1] Craiova, România – d. ,[1] București, România) a fost un general român de cavalerie, care a îndeplinit funcția de șef al Casei Militare Regale, iar apoi, după Lovitura de stat din 23 august 1944, a fost președinte al Consiliului de Miniștri al României (23 august - 2 decembrie 1944) în două cabinete succesive. Ulterior a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (11 decembrie 1944 - 20 iunie 1945).

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și începutul carierei militare[modificare | modificare sursă]

Constantin Sănătescu s-a născut la data de 14 ianuarie 1885 la Craiova ca fiu al locotenentului de infanterie Gheorghe Sănătescu (1858-1942), viitor general.[2] A absolvit Școala Fiilor de Militari din Iași (1905), apoi a urmat Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), în aceeași promoție cu viitorii generali Gheorghe Mihail și Nicolae Macici, fiind avansat după absolvire la gradul de sublocotenent (1 iulie 1907) și repartizat în Regimentul 5 Roșiori.[2] A fost avansat locotenent la 1 iulie 1910 și transferat la 16 octombrie 1910 ca ofițer instructor la Școala Militară de Ofițeri activi de cavalerie.[2] A obținut gradul de căpitan la 1 aprilie 1915 și a fost numit comandant de escadron mai întâi în Regimentul 10 Călărași și apoi în Regimentul 7 Roșiori.[2]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Căpitanul Sănătescu a participat la luptele din Primul Război Mondial, fiind avansat la 1 septembrie 1917 la gradul de maior.[2] Începând din 15 februarie 1918 a activat în statul major al Diviziei 16 Infanterie, apoi a fost transferat apoi în Marele Stat Major, iar ulterior a redevenit instructor la Școala Militară de Ofițeri activi de cavalerie.[2]

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război (1 aprilie 1919 - 1 noiembrie 1920), fiind repartizat după absolvire în Marele Stat Major.[2] A fost înaintat la 1 aprilie 1921 la gradul de locotenent-colonel.[2] La 2 noiembrie 1926 a fost transferat în Secretariatul general al Ministerului de Război, iar, apoi, la 1 iulie 1927 a fost avansat colonel.[2]

Colonelul Sănătescu a fost numit la 5 mai 1928 în funcția de atașat militar în cadrul Legației României de la Londra, unde a rămas timp doi ani până la 30 iunie 1930.[2] După revenirea în România i s-a încredințat comanda Regimentului de gardă călare.[3] A fost numit la 1 octombrie 1933 în funcția de șef al statului major al Inspectoratului General al Cavaleriei, iar după un an a revenit în Marele Stat Major, pentru ca la 15 iunie 1935 să devină comandant al Brigăzii 3 cavalerie.[3] A fost înaintat la 16 octombrie 1935 la gradul de general de brigadă.[3]

După doi ani la comandă a fost numit la 1 noiembrie 1937 în funcția de subșef al Marelui Stat Major, îndeplinind această funcție în timpul mandatului generalului de divizie Ștefan Ionescu.[3] La 27 februarie 1939, la scurtă vreme după înlocuirea la 1 februarie 1939 a generalului Ionescu cu generalul Țenescu în funcția de șef al Marelui Stat Major, Constantin Sănătescu a trecut la comanda Diviziei 3 cavalerie, fiind înaintat în 25 octombrie 1939 la gradul de general de divizie.[3][4] A deținut apoi funcțiile de comandant al Corpului 8 armată, comandant al Corpului de cavalerie, comandant al Comandamentului militar al Capitalei în timpul Rebeliunii legionare și comandant al Corpului 4 armată (1941-1943).

În calitate de comandant al Corpului 8 armată, generalul Sănătescu a fost cel care a oprit Pogromul de la Dorohoi împotriva evreilor declanșat în anul 1940.[necesită citare]

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie 1941) l-a găsit la comanda Corpului 4 armată. A participat timp de doi ani la luptele de pe Frontul de Est, remarcându-se în Bătălia de la Odesa și în Bătălia de la Cotul Donului. A fost înaintat în 24 ianuarie 1942 la gradul de general de corp de armată.[3][4]

În martie 1943 a fost chemat de pe front și numit șef al Casei Militare Regale (20 martie 1943 – 24 ianuarie 1944) și apoi mareșal al Palatului (1 aprilie 1944 – 23 august 1944).[3] A participat la câteva întruniri cu civili și militari apropiați Casei Regale, care plănuiau răsturnarea regimului antonescian, ieșirea României din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste.[3]

Pe 23 august 1944 regele Mihai I l-a demis și l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu, prin actul istoric numit astăzi Lovitura de stat de la 23 august 1944.[3] Generalul Sănătescu a fost unul dintre organizatorii loviturii de stat, fiind un apropiat al regelui Mihai.[3] În seara aceleiași zile el a fost desemnat președinte al Consiliului de Miniștri, formând un cabinet de militari în care conducătorii celor patru partide care îl susținuseră pe regele Mihai aveau câte un reprezentat fără portofoliu.[3] Comunistul Lucrețiu Pătrășcanu deținea în plus și postul de ministru ad-interim al justiției.

Guvernului Sănătescu i-a fost încredințată misiunea importantă de a consolida lovitura de stat prin respingerea atacului contingentelor germane din țară, iar în luptele purtate între 24 august și 31 august a fost eliberată o mare parte a teritoriului României (deși armata Uniunii Sovietice a ocupat de facto țara). Numirea lui Sănătescu în fruntea guvernului a fost oficializată printr-un decret regal emis abia la 1 septembrie 1944.[5]

Guvernul Sănătescu a trimis o delegație formată din prințul Barbu A. Știrbey, generalul Dumitru Dămăceanu, Lucrețiu Pătrășcanu și Ghiță Popp pentru negocierea și semnarea Convenției de Armistițiu la Moscova cu Națiunile Unite; rușii au tărăgănat primirea delegației până armata lor ocupase teritoriul României, actul fiind semnat pe 12 septembrie.[6] Pe 15 septembrie a avut loc o ședință de lucru între membrii guvernului Constantin Sănătescu și participanții la semnarea armistițiului, în cadrul căreia Iuliu Maniu observa că negociatorii României au fost nevoiți „să accepte puncte care reprezintă o adevărată capitulație nu un contract liber de Armistițiu.[7] De asemenea, pe 12 septembrie 1944, la intervenția energică a generalului Sănătescu, a fost eliberat Anton Buga, care fusese condamnat la moarte.

Pe 4 noiembrie 1944 s-a format cel de-al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Cabinetul s-a confruntat cu provocările Partidului Comunist Român [necesită citare] (susținut de Uniunea Sovietică), care a solicitat să-i fie acordate două ministere strategice, Ministerul de Interne și Ministerul de Război. Pierzând și încrederea liderilor partidelor liberal și țărănist, care îl percepeau prea moderat față de comuniști, Sănătescu și-a depus pe data de 2 decembrie 1944 mandatul.

Constantin Sănătescu a fost înaintat la 6 decembrie 1944 la gradul de general de armată adjutant.[3] A îndeplinit apoi funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (11 decembrie 1944 - 20 iunie 1945), elaborând planurile de luptă ale Armatei Române și conducând operațiunile militare până la înfrângerea definitivă a Germaniei.[3]

După încheierea războiului generalul Sănătescu a îndeplinit pentru o perioadă funcția de inspector general de armată.[3] A murit în 1947 la București,[3] fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. A fost ultimul general al Armatei Române înmormântat cu onoruri integrale cuvenite gradului său.

Decorații[modificare | modificare sursă]

A fost decorat cu numeroase ordine și medalii românești și străine, printre care:[3]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Encyclopædia Britannica Online, accesat în  
  2. ^ a b c d e f g h i j Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 369.
  3. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 370.
  4. ^ a b Decretul Conducătorului Statului nr. 505 din 19 februarie 1942 pentru înaintări în Armata de Uscat, publicat în Monitorul Oficial, anul CX, nr. 44 din 20 februarie 1942, partea I-a, p. 1.157.
  5. ^ Decretul regal nr. 1.627 din 1 septembrie 1944 pentru numirea Președintelui Consiliului de Miniștri, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 202 din 2 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.232.
  6. ^ Neagoe 1996, p. 53
  7. ^ Neagoe 1996, p. 58
  8. ^ Decretul regal nr. 1.300 din 9 mai 1941 pentru acordări de decorații, publicat în Monitorul Oficial, anul CIX, nr. 109 din 10 mai 1941, partea I-a, p. 2.486.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, pp. 369-371.
  • Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947. Crestomația tranziției dintre două dictaturi, Editura Noua Alternativă, București, 1996. ISBN: 973-96060-9-1
  • Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura Meronia, București, 2006, pp. 285-287.
  • Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, Editura Humanitas, București, 1993. ISBN: 973-28-0381-9
  • Constantin Sănătescu, Jurnalul generalului Sănătescu, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2006. ISBN: 973-50-1169-7

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • ***, Documente privind istoria militară a poporului român. 23-31 august 1944, Editura Militară, București, 1977-1979, doc. nr. 6, 10, 18, 19, 121, 210, 229, 256, 302, 417, 447, 495, 509, 556, 581, 719.
  • ***, Documente privind istoria militară a poporului român. 1-3 septembrie 1944, Editura Militară, București, 1980, doc. nr. 44, 45.
  • ***, Mesajul patriotic al unor ordine de zi, Editura Militară, București, 1980, doc. nr. 61, 72, 145, 157, 173, 192, 315.
  • ***, Pentru eliberarea patriei. Documente, extrase din presă, memorii cu privire la lupta poporului român pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist (23 august - 25 octombrie 1944), Editura Militară, București, 1972, pp. 33, 36, 51, 54-58, 152-153, 213, 226, 283, 469, 471, 478.
  • ***, România în războiul antihitlerist, 23 august 1944 - 9 mai 1945, Editura Militară, București, 1966, pp. 44, 63, 66, 157, 275-276.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
Ernest Urdăreanu
Șeful Casei Militare Regale
20 martie 19431944

Succesor:
gen. Constantin D. Nicolescu


Predecesor:
mareșal Ion Antonescu
Prim-ministrul României
23 august2 decembrie 1944

Succesor:
gen. Nicolae Rădescu


Predecesor:
gen. Gheorghe Potopeanu
Ministrul de finanțe
13 octombrie 19444 noiembrie 1944

Succesor:
Mihail Romniceanu


Predecesor:
gen. Ioan Mihail Racoviță
Ministrul Apărării Naționale
6 noiembrie 19446 decembrie 1944

Succesor:
gen. C. P. Ion Negulescu


Predecesor:
gen. Nicolae Rădescu
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
11 decembrie 194420 iunie 1945

Succesor:
gen. Costin Ionașcu