Gheorghe Mihail

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Gheorghe Mihail
GheorgheMihail.jpg
Gheorghe Mihail
Date personale
Născut13/[1] Modificați la Wikidata
Brăila, România Modificați la Wikidata
Decedat (94 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, RSR Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg Regatul României
Flag of Romania (1948-1952).svg Republica Populară Română
Flag of Romania (1965-1989).svg RSR Modificați la Wikidata
Ocupațieofițer Modificați la Wikidata
Activitate
Gradulgeneral  Modificați la Wikidata
Bătălii / RăzboaieAl Doilea Război Balcanic
Primul Război Mondial
Al Doilea Război Mondial  Modificați la Wikidata
Decorații și distincții
DecorațiiOrdinul Mihai Viteazul ()
Legiunea de onoare ()
Ordinul Mihai Viteazul (Modificați la Wikidata

Gheorghe Mihail (n. 13/,[1] Brăila, România – d. ,[1] București, RSR) a fost un general de armată român, care a deținut funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 iulie - 24 august 1940) în guvernul Ion Gigurtu și a exercitat în două rânduri funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (23 august - 6 septembrie 1940 și 23 august - 12 octombrie 1944), conducând operațiunile militare de lichidare a rezistenței germane de pe teritoriul românesc în cel de-al Doilea Război Mondial.

A fost arestat în 1948, judecat alături de ceilalți membri ai guvernului progerman condus de Ion Gigurtu și condamnat la pedeapsa de 12 ani de detenție riguroasă, dar a fost grațiat și eliberat din închisoare în 1957.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Tinerețea și începutul carierei militare[modificare | modificare sursă]

Gheorghe Mihail s-a născut la data de 13/25 martie 1887 la Brăila ca fiu al colonelului Dumitru Mihail și al soției lui, Elena.[2] După absolvirea studiilor primare, a învățat timp de 7 sau 8 ani la Școala Fiilor de Militari din Iași.[3] A urmat apoi Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București (1 septembrie 1905 - 1 iulie 1907), în aceeași promoție cu viitorii generali Constantin Sănătescu și Nicolae Macici, iar după absolvire a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat comandant de pluton în Batalionul 6 Vânători.[2][4] La 1 iulie 1910 a fost promovat locotenent și transferat în Regimentul 34 Infanterie din Constanța.[2] În perioada 16 martie - 16 octombrie 1911 a deținut funcția de adjutant al comandantului Brigăzii 17 Infanterie, după care a revenit la Regimentul 34 Infanterie.[2]

În 1911 a câștigat un concurs pentru a urma un curs de specializare de doi ani în Armata Austro-Ungară, fiind înrolat în Divizia 7 Infanterie la Esseg. În timpul vacanțelor a călătorit la Berlin, Breslau, Veneția, Paris și Roma, a asistat la manevre în Belgia și Elveția și a petrecut o lună în Egipt în iarna anilor 1911–1912. Întors în România în vara anului 1913, a fost mobilizat pentru campania din Bulgaria din 1913, dar regimentul de infanterie din care făcea parte nu a traversat Dunărea și a primit misiunea de a apăra capitala București de la fortul Tunari. După demobilizare și-a continuat serviciul militar la Constanța. În vara anului 1914 s-a clasat pe locul 1 la examenul de admitere la Școala Superioară de Război, dar nu a putut să urmeze cursurile deoarece școala a fost închisă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. A fost numit curând comandant al noii școli de ofițeri de rezervă din Constanța. A fost avansat la gradul de căpitan la 1 aprilie 1915[2] și numit apoi comandant al noii școli de ofițeri activi din Constanța.[3]

Primul Război Mondial[modificare | modificare sursă]

La intrarea României în Primul Război Mondial în august 1916 Regimentul 34 Infanterie făcea parte din trupele de rezervă și se afla mobilizat la Periș, în apropierea Bucureștilor. În luna următoare regimentul a primit ordinul să se deplaseze către Munții Buzăului. Căpitanul Mihail s-a distins acolo într-o luptă purtată pe versantul unui deal și a fost grav rănit la piciorul stâng în 7 octombrie 1916, fiind evacuat la spitalul de campanie din Nehoiu. După cinci luni de spitalizare a fost externat și trimis la regimentul său, care se afla mobilizat în acel moment în apropiere de Vaslui. În aprilie 1917 a fost avansat la gradul de maior[2] și numit comandant de batalion. În iunie 1917 s-a deplasat cu batalionul său în zona Nămoloasa, rămânând mai mult de o lună în tranșee, pregătit de luptă. Batalionul 2 din Regimentul 34 Infanterie a participat la mijlocul lunii iulie în Bătălia de la Mărășești.[3] Ca urmare a pierderilor foarte mari (1.586 morți, răniți și dispăruți), Regimentul 34 Infanterie a fost reorganizat ca un batalion ce a fost plasat sub comanda maiorului Gheorghe Mihail. Batalionul 2 a rezistat pe poziții și a respins trei atacuri succesive în zilele de 27 și 28 iulie 1917, capturând 62 de prizonieri și două mitraliere. Maiorul Mihail a fost rănit la șoldul stâng pe 28 iulie și a fost evacuat la spitalele de campanie din Tecuci, Vaslui și Iași.

Pentru faptele sale din timpul celor două zile de lupte a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a:

„Pentru destoinicia cu care a comandat batalionul în luptele de la 27 și 28 iulie 1917 la sud de Mărășești, unde contraatacând cu energie batalioanele bavareze, a pătruns în liniile lor, capturând 2 mitraliere și 62 de prizonieri, căzând rănit pe câmpul de onoare.”
Înalt Decret no. 914 din 18 august 1917[5]:p. 96

Deși aflat încă în stare de convalescență, maiorul Mihail s-a alăturat în septembrie 1917 camarazilor săi, care se aflau mobilizați în apropiere de Tecuci. În preajma Crăciunului, batalionul comandat de el a fost trimis la granița cu Bucovina, unde a rămas până în martie 1918. În luna mai trupele române au fost trimise în provincia Basarabia, fiind masate pe malurile râului Nistru, în zona Rezina-Rîbnița. În același an, 1918, maiorul Mihail a fost decorat cu Legiunea de Onoare în grad de Cavaler. Ulterior, la 20 iunie 1918, a fost transferat pe postul de comandant de batalion la Școala militară de ofițeri activi de infanterie și administrație din Botoșani, pe care l-a deținut până în februarie 1919, când s-a terminat războiul.[6]

Perioada interbelică[modificare | modificare sursă]

A urmat apoi cursurile Școlii Superioare de Război (1919-1920),[7] pe care le-a absolvit ca șef de promoție.[7] Ca urmare, la 1 aprilie 1920 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și numit apoi în funcția de șef de stat major al Diviziei 10 Infanterie.[6] În 1921 a fost transferat în Comandamentul trupelor de munte, iar la 15 februarie 1925 a fost numit șef de stat major al Diviziei 1 munte.[6] A fost avansat la gradul de colonel în 1 iulie 1927.[6] A comandat apoi Grupul 2 vânători de munte (1 aprilie - 30 septembrie 1929), Școala de aplicații (1 octombrie 1929 - 31 martie 1930) și un regiment de infanterie (1 aprilie 1930 - 30 septembrie 1932).[6]

Colonelul Mihail a fost transferat la 1 octombrie 1932 în Marele Stat Major,[6] fiind numit în octombrie 1933 în funcția de șef al Secției Informații a Marelui Stat Major.[7] Avansat la gradul de general de brigadă (16 octombrie 1935), a deținut pe rând funcțiile de șef de stat major al Inspectoratului general de armată nr. 3 (1 octombrie 1936 - 31 octombrie 1937), șef al Casei Militare Regale și adjutant regal al regelui Carol al II-lea (1 noiembrie 1937 - 31 ianuarie 1939)[8] și subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale (1 februarie - 23 noiembrie 1939) în guvernele conduse de patriarhul Miron Cristea, Armand Călinescu, Gheorghe Argeșanu și Constantin Argetoianu.[6] În această perioadă, la 25 octombrie 1939, a fost avansat la gradul de general de divizie.[6] Nu a mai făcut parte din guvernul Gheorghe Tătărăscu (5), format la 24 noiembrie 1939, deoarece a demisionat din funcția de subsecretar de stat.[6] A fost numit comandant al Corpului 2 Armată din Dobrogea,[7] dar, după o scurtă perioadă, a preluat funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 iulie - 24 august 1940) în guvernul progerman condus de industriașul și politicianul Ion Gigurtu,[4] având rolul de reprezentant al regelui.[9] A fost numit apoi în funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române (23 august - 6 septembrie 1940), pe care a deținut-o până când a fost înlocuit de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu.[4]

Din poziția de șef al Marelui Stat Major l-a sfătuit pe regele Carol al II-lea să accepte Dictatul de la Viena, deoarece, deși armata era dornică să lupte, dotarea sa lăsa de dorit, iar numărul inamicilor era prea mare (Ungaria și URSS).

Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Trecut în rezervă[modificare | modificare sursă]

A fost trecut în retragere prin decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și președinte al Consiliului de Miniștri, împreună cu mai mulți generali considerați a fi apropiați fostului rege Carol al II-lea și acuzați că, în calitate de înalți comandanți militari, s-ar fi comportat necorespunzător în împrejurările dramatice din vara anului 1940.[6][10][11] Decretul-lege prevedea scoaterea mai multor generali din cadrele active ale armatei cu următoarea justificare: „având în vedere că următorii ofițeri generali au săvârșit acte grave de incapacitate, demoralizând prin fapta lor prestigiul oștirii și elementarele comandamente ale răspunderii de ostaș. Având în vedere că prin lingușiri și metode incompatibile cu demnitatea de ostaș au ocupat înalte comandamente, încurajând apoi neseriozitatea și lipsa demnității ofițerești; Având în vedere că prin incapacitatea acestor ofițeri generali s'a ajuns la decăderea oștirii și la acte grave prin pierderea granițelor; Socotind că Națiunea trebue să primească exemplul datoriei și al răspunderii prin sancționarea celor care s'au făcut vinovați de aceste abateri”.[10]

I s-a stabilit domiciliul forțat la Sinaia.[8] În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a menținut relații cu regele Mihai.[7] Generalul Mihail a avut o atitudine strict profesională în divergențele dintre familia regală și mareșalul Ion Antonescu, justificând pozițiile regelui Mihai. În noiembrie 1943 a fost chemat de regele Mihai I la Castelul Foișor și i s-a expus planul acestuia de a încheia pacea, oferindu-i-se postul pe care îl ocupase în septembrie 1940. A participat la câteva întruniri cu civili și militari apropiați Casei Regale, care plănuiau răsturnarea regimului antonescian, ieșirea României din războiul antisovietic și întoarcerea armelor împotriva Germaniei Naziste.[6] S-a opus măsurilor militare promovate de comuniști și, în urma unui conflict cu Emil Bodnăraș, a decis să se retragă din grupul conspirativ.

După 23 august 1944[modificare | modificare sursă]

Evenimentele de la 23 august 1944 l-au găsit la București. A fost reactivat (oficial de la 1 septembrie 1944)[11] și numit șeful Marelui Stat Major al Armatei Române (oficial tot de la 1 septembrie 1944),[8][12] iar în noaptea de 23-24 august 1944 a transmis unităților militare române directiva operativ-strategică de dezarmare a unităților militare germane de pe teritoriul României și de nimicire a grupărilor germane care opuneau rezistență armată.[13] Armatele 3 și 4, aflate pe frontul din Moldova, trebuiau să se retragă pe linia Adjud-Nămoloasa-Focșani-Brăila. În următoarele opt zile, până la 31 august 1944, unitățile militare germane aflate pe teritoriul românesc au fost înfrânte, iar în aceste lupte dure au murit peste 5.000 de militari germani și au fost luați prizonieri 56.455 de militari germani, printre care 14 generali și 1.421 de ofițeri.[14]

Recunoscându-i-se meritele în eliberarea României de sub ocupația germană, Gheorghe Mihail a fost avansat la 9 septembrie 1944 la gradul de general de corp de armată, recunoscându-i-se vechimea în grad de la 24 ianuarie 1942.[8][14][15] A refuzat categoric cererea mareșalului Rodion Malinovski de a desființa diviziile române din interiorul României sau a de a le trimite pe front. A refuzat, de asemenea, să semneze Protocolul de colaborare militară și a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților români luați prizonieri de sovietici în Moldova după 24 august 1944, dar fără succes.

În urma neînțelegerilor cu aliații sovietici și a faptului că nu era de acord cu depășirea de către trupele române a frontierelor României din 1940, generalul Gheorghe Mihail a demisionat în 12 octombrie 1944 din funcția de șef al Marelui Stat Major și a fost numit inspector general al infanteriei.[8]

Pentru activitatea de reorganizare a Armatei Române realizată în primele zile de după 23 august 1944 a fost decorat la 15 noiembrie 1944 cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” cu spade, clasa III-a:

„Pentru curajul și priceperea arătate în acțiunea dela 23 August până la 27 August a.c., reușind prin măsurile luate, a lichida complet rezistența germană de pe teritoriul românesc”.
Decretul regal nr. 2.179 din 15 noiembrie 1944[16]

În noiembrie 1944 a fost avansat la gradul de general de armată.[8][14] A fost decorat cu numeroase ordine și medalii românești, printre care Ordinul „23 August”, cl. a II-a, și Ordinul „Tudor Vladimirescu”, cl. a II-a.[14]

Eliberat în august 1946 din funcția de inspector general al infanteriei, a fost trecut în rezervă un an mai târziu.[4] A locuit la vila lui din Sinaia, aflată pe str. Șoimu nr. 10, și într-o casă de pe str. Știrbei Vodă nr. 81 din București, împreună cu soția lui, Lilica, cu care a avut doi băieți.

Persecuția și moartea[modificare | modificare sursă]

Generalul Mihail a fost arestat preventiv la 20 ianuarie 1948 de către autoritățile noului regim comunist și transportat de la Sinaia la București pentru a fi judecat împreună cu Ion Gigurtu și cu alți membri ai guvernului său pentru măsurile luate împotriva comuniștilor în 1940. În casa lui din Sinaia au fost găsite manuscrise care includeau, în opinia procurorului, „o mulțime de fraze care conțineau insulte și calomnii la adresa URSS-ului și a regimului din România”.[17] A fost acuzat de sabotaj alături de „un grup de moșieri sabotori din județul Ilfov” și apoi, în 1954, de „activitate intensă contra clasei muncitoare”, trecând prin penitenciarele Pitești, Aiud, Ocnele Mari, Sighet, Văcărești și Jilava.[8] A fost condamnat pe 23 ianuarie 1957 de către Tribunalul Militar al Regiunii II Militare la pedeapsa de 12 ani de detenție riguroasă și confiscarea averii,[8] care urma să se încheie în 1960.[18] A fost eliberat de la închisoarea Jilava pe 10 octombrie 1957 pe baza decretului de grațiere al Prezidiului Marii Adunări Naționale nr. 460 din 25 septembrie 1957.

A decedat la București, aproape 25 de ani mai târziu, pe 31 ianuarie 1982[2][19] și a fost înmormântat în Cimitirul Șețu din Sinaia.[20]

Având în vedere legăturile sale îndelungate cu orașul Sinaia, generalul Mihail a fost numit post-mortem la 14 august 2006 cetățean de onoare al acestei localități.[20]

Decorații[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Faceted Application of Subject Terminology 
  2. ^ a b c d e f g Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 245.
  3. ^ a b c Stelian Neagoe ș.a., Istorie politică încarcerată, pp. 92–93.
  4. ^ a b c d Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor Români: 1944–1964, p. 183.
  5. ^ a b Ministerul de Răsboiu, Anuarul ofițerilor și drapelelor Armatei Române cărora li s-au conferit ordinul „Mihai Viteazul”, Atelierele grafice „Socec & Co”, București, 1930
  6. ^ a b c d e f g h i j k Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 246.
  7. ^ a b c d e Stelian Neagoe ș.a., Istorie politică încarcerată, pp. 94–95.
  8. ^ a b c d e f g h Csaba Békés, László Borhi, Peter Ruggenthaler, Ottmar Trașcă (eds.), Soviet Occupation of Romania, Hungary, and Austria 1944/45–1948/49, Central European University Press, Budapesta, 2015, p. 39. ISBN: 978-963-3860-75-5
  9. ^ Stelian Neagoe ș.a., Istorie politică încarcerată, p. 95.
  10. ^ a b Decretul-lege nr. 3.094 din 9 septembrie 1940 al Conducătorului Statului Român relativ la scoaterea din cadrele active ale armatei, publicat în Monitorul Oficial, anul CVIII, nr. 210 din 10 septembrie 1940, partea I-a, p. 5.306.
  11. ^ a b Decretul regal nr. 1.649 din 1 septembrie 1944 referitor la generali reintegrați în drepturi, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 205 din 6 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.248.
  12. ^ Decretul regal nr. 1.658 din 1 septembrie 1944 referitor la numirea Șefului Marei Stat Major al Armatei, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 207 din 8 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.260.
  13. ^ Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, pp. 246-247.
  14. ^ a b c d Leonida Loghin, Aurel Lupășteanu, Constantin Ucrain, Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 - 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, p. 247.
  15. ^ Decretul regal nr. 1.670 din 9 septembrie 1944 pentru înălțări în grad, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 211 din 13 septembrie 1944, partea I-a, p. 6.300.
  16. ^ a b Decretul regal nr. 2.179 din 15 noiembrie 1944 pentru conferire de Ordin Militar, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 267 din 17 noiembrie 1944, partea I-a, p. 7.460.
  17. ^ Florica Dobre, Alesandru Duțu, Distrugerea elitei militare sub regimul ocupației sovietice în România: 1947–1964, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2001, p. 330.
  18. ^ Stelian Neagoe ș.a., Istorie politică încarcerată, p. 99.
  19. ^ Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor Români: 1944–1964, p. 187.
  20. ^ a b „Cetățeni de onoare – Primăria Sinaia”, Primaria-sinaia.ro, accesat în  

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Alesandru Duțu, Florica Dobre, Drama generalilor Români: 1944–1964, Editura Enciclopedică, București, 1997, pp. 183-187. ISBN: 978-973-4501-84-7
  • Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985, pp. 245-247.
  • Stelian Neagoe ș.a., Istorie politică încarcerată, vol. I, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2006, pp. 92-99. ISBN: 978-973-774-51-63

Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Decretul regal nr. 2.179 din 15 noiembrie 1944 pentru conferire de Ordin Militar, publicat în Monitorul Oficial, anul CXII, nr. 267 din 17 noiembrie 1944, partea I-a, p. 7.460.
  • articol în Lupta întregului popor, nr. 1/1984, pp. 84-85.
  • ***, Pentru eliberarea patriei. Documente, extrase din presă, memorii cu privire la lupta poporului român pentru eliberarea patriei de sub jugul fascist (23 august - 25 octombrie 1944), Editura Militară, București, 1972, pp. 51, 53, 107, 210-211, 221-223, 226-227, 253, 288, 349, 373, 571, 603.
  • ***, România în războiul antihitlerist, 23 august 1944 - 9 mai 1945, Editura Militară, București, 1966, pp. 65, 602.
  • Constantin Ucrain (gen.brig. dr.), Personalități ale infanteriei române: generalul de armată Gheorghe Mihail, generalul de armată Constantin Vasiliu-Rășcanu, generalul de armată Iacob Teclu, vol. II, Editura Pro Transilvania, București, 2000.

Legături externe[modificare | modificare sursă]


Predecesor:
gen. Florea Țenescu
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
23 august6 septembrie 1940

Succesor:
gen. Alexandru Ioanițiu


Predecesor:
gen. Ilie Șteflea
Șeful Marelui Stat Major al Armatei Române
23 august12 octombrie 1944

Succesor:
gen. Nicolae Rădescu