Alexandru B. Știrbei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Alexandru B. Știrbei
Alexandru cu familia sa.tif
Date personale
Născut1837 Modificați la Wikidata
București, Țara Românească[*] Modificați la Wikidata
Decedat (58 de ani) Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
ÎnmormântatCapelă[*] Modificați la Wikidata
PărințiBarbu Știrbei Modificați la Wikidata
Frați și suroriGeorge Barbu Știrbei Modificați la Wikidata
Căsătorit cuMaria Ghika-Comănești Modificați la Wikidata
CopiiBarbu A. Știrbey
Elisa Știrbei Modificați la Wikidata
CetățenieFlag of Romania.svg România Modificați la Wikidata
Ocupațieom politic Modificați la Wikidata
Membru al Camerei Deputaților a României Modificați la Wikidata

Partid politicPartidul Conservator
Alma materȘcoala Specială Militară de la Saint-Cyr

Alexandru Barbu Știrbei (n. 1837, București - d. 1 martie 1895, București) a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru de finanțe al României în anul 1891. A fost fiul mijlociu al Domnitorului Barbu Știrbei, fratele mai mic al lui George Barbu Știrbei, și nepot al altui Domnitor, Gheorghe Bibescu.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Origini și primii ani de viață[modificare | modificare sursă]

Născut în București,[1] Alexandru a fost fiul lui Barbu, viitorul domnitor al Țării Românești. A fost, de asemenea, nepotul de fratel al Domului Gheorghe Bibescu, vărul aventurierului Georges Bibesco și unchiul pionierului aeronautic George Valentin Bibescu.[2][3][4] Ca atare, el a fost, de asemenea, unchiul scriitoarei Anna de Noailles.[3] Celălalt vărul său a fost poetul Alexandru Bibescu.[5]

Familia aparținea micii aristocrații boierești a Olteniei și, mai precis, a județului Gorj, urmărindu-și originea de la răzeșul Bibul.[6] Primul său membru influent a fost bunicul lui Alexandru, Logofătul Dumitrachi Bibescu, a cărui viață a coincis cu sfârșitul domniei fanariote și ascensiunea boierilor nativi sau asimilați. Protejat al Prințului Grigore al IV-lea Ghica în anii 1820,[7] el s-a căsătorit cu Ecaterina, nepoata boieroaicei Safta Brâncoveanu și membră a familiei Văcărescu.[4] Cel de-al doilea fiu al lui a fost adoptat de Vornicul Barbu C. Știrbei, care i-a lăsat numele, moșia Cepturoaia,[8] și podgoria Drăgășani.[9] Ramurile Bibescu și Știrbei au rămas distincte și competitive, cei doi frați candidând unul împotriva celuilalt la alegerile domnești din 1842 — deși în cele din urmă Barbu i-a cedat lui Gheorghe voturile săle.[10]

În total, Barbu Dimitrie Știrbei a avut șapte copii cu soția sa din familia Cantacuzino, Elisabeta.[4] Fratele mai mare al lui Alexandru, George Barbu Știrbei, a avut o carieră în forțele militare ale Țării Românești. Atât fratele, cât și tatăl său, care a abdicat, au câștigat locuri de deputați în divanul ad-hoc din alegerile din septembrie 1857.[11] În urma înființării Principatelor Unite, Gheorghe a montat opoziția împotriva domnitorului Alexandru Ioan Cuza și, în 1860, a fost arestat pentru răzvrătire.[12] O soră, Elena, s-a căsătorit cu contele Leo Larisch von Mönnich din Cieszyn Silezia;[13] în 1855, s-a născut fiul ei Georg, viitorul soț al baronesei Wallersee.[14] Printre cumnații săi s-au inclus generalul Ion Emanuel Florescu și politicianul Alexandru Plagino.[15][16]

Atât Alexandru, cât și celălalt frate, Dimitrie, au fost inițial alungați din Țara Românească de războiul din Crimeea: în noiembrie 1853, invazia țării de către Rusia i-a forțat să se stabilească la Paris.[17] Alexandru a studiat la Școala militarăSaint-Cyr,[18] dar este de asemenea cunoscut că a deținut o diplomă în științe.[1][4] El a obținut un rang de ofițer în armata franceză sub cel de-Al Doilea Imperiu, înainte de a fi rechemat în Țara Românească de tatăl său în timpul Războiului italian din 1859.

Intrarea în politică[modificare | modificare sursă]

Prințului Barbu și fiilor săi li s-a oferit o ultimă șansă de a lua tronul peste ambele principate, la începutul anului 1866.[19] Spre deosebire de Sașa Cuza, toți prinții Știrbei și Bibescu au renunțat la pretențiile lor vagi la tron după ascensiunea unui domnitor străin, Carol de Hohenzollern.[18] Fostul domn al Țării Românești l-a vizitat pe Carol, făgăduindu-i sprijinul lui și al fiilor săi.[20] George Știrbei a fost un adept entuziast al noului regim, servindu-l pe Carol ca ministru de externe. În câțiva ani, a renunțat la politică, fie din cauza bolii,[21] fie din cauza senzației că a fost umilit de Carol.[22] Dimitrie Știrbei, a fost un reprezentant diplomatic[21] înainte de a încerca o carieră politică în anii 1880.[23]

La rândul său, Alexandru a fost inactiv în timpul domniei lui Cuza și în prima perioadă a domniei lui Carol, înainte de a intra în viața politică cu partidul "albilor" (conservatori). În 1867, el a început activitatea filantropică prin aderarea la un comitet de ajutorare în caz de foamete, la care tatăl său a contribuit cu 10.000 de lei.[24]. În 1866, s-a alăturat comisiei monarhiste de dreapta formate în jurul ziarului "Ordinea".[25] La moartea tatălui său în 1869, mama și fratele lui mai mare s-au retras în Franța,[21][26] iar Alexandru a moștenit reședința Știrbei de pe Calea Victoriei și un domeniu al familiei la Buftea. Acesta din urmă a fost cumpărată de prințul Barbu în 1845,[27] unde și-a construit palatul în stil neogotic.[4][28] Alexandru s-a căsătorit cu Maria Ghica-Comănești din familia Ghica. Ea a adus ca zestrie, vinăria de la Dărmănești, pe care el a transformat-o într-un conac,[29] precum și terenurile agricole din Brusturoasa și Mândrești.[30] Au avut opt copii împreună (doi fii și șase fiice), inclusiv pe Eliza (născut în 1870) și Barbu Alexandru (născut în 1872).[4][29][31][32][33]

Blazonul familiei Știrbei

A. B. Știrbei a intrat în Adunarea Deputaților în legislatura 1871-1875, ocupând un loc din partea județului Dolj (iunie 1872).[34] Asistând pe colegul său deputatul Gheorghe Manu, el a încercat să rezolve Afacerea Strousberg prin revinderea acțiunilor feroviare către statul român. Împotriva altor colegi, el nu a favorizat vânzarea mai multor acțiuni englezului George Crawley, observând că acesta din urmă nu avea acreditări.[35] În mai 1874, a fost raportor la negocierile cu Austro-Ungaria, care s-au ocupat în special de deschiderea rețelei feroviare românești spre compania imperială feroviară austriacă StEG, prin legăturile din Bolvașnița și Predeal.[36] Prin aceasta, el a urmat o linie politică care fusese stabilită de fratele său.[37]

De asemenea, Știrbei a făcut parte din comisia de anchetă privind activitățile lui Petre Mavrogheni în funcția de ministru al finanțelor[38] și din grupul care a investigat acuzațiile de deturnare de către primarul orașului București, Nicolae C. Brăiloiu.[39] În alegerile din iulie 1874, a fost numit în Consiliul General al Bucureștiului, alături de Manu și de Dimitrie Ghica.[40] Înainte de alegerile legislative din 1875, Știrbei s-a aliat cu fracțiunea "liberal conservatoare" a lui Ghica, care urmărea să reconcilieze "albii" și mișcarea liberală.[41] Ulterior, Știrbei s-a concentrat pe cariera sa din Adunarea Deputaților. În aprilie 1876, împreună cu Petre P. Carp, el a oferit sprijin condiționat noului prim-ministru Florescu, care, deși conservator și vărul lui Știrbei, a fost impus de domnitorul Carol.[42]

În alegerile din iunie 1876, Știrbei a fost unul dintre cei doi conservatori câștigători în primul colegiu, din nou la Dolj - toate celelalte locuri au fost luate de un partid național-liberal consolidat.[43] În această legislatură România a intrat în războiul ruso-turc și și-a declarat independența. În acest context, Știrbei, Pantazi Ghica, Petru Grădișteanu, Pache Protopopescu, Dimitrie Sturdza și alți deputați au susținut sprijinul pentru ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, care a elaborat o declarație de război Imperiului Otoman.[44] Pe măsură ce războiul s-a încheiat, Știrbei a încercat să se opună cedării Bugeacului Rusiei, considerând acest lucru drept un act de trădare.[45]

La alegerile din 1879, a câștigat un loc la Ilfov, alături de asociatul său Ghica, în ceea ce a fost o surprinzătoare victorie a partidului "albilor".[46] În 1880, el a fost printre membrii fondatori ai Partidului Conservator extins și editor al organului de partid, Timpul - unde a fost redactor, poetul Mihai Eminescu.[47] În decembrie 1880, când Lascăr Catargiu a devenit șeful partidului, Știrbei s-a alăturat comitetului director, alături de Manu, Florescu, Menelas Ghermani, Alexandru Lahovari, Titu Maiorescu, Grigore Păucescu, Theodor Rosetti și Grigore Triandafil.[48] În actul de reconciliere din 1881, Știrbei și-a prezentat omagiile prim-ministrului național liberal, Ion Brătianu, care a supraviețuit unei încercări de asasinat făcută de Ion Pietraru; mai târziu în acel an, a votat în favoarea înființării Regatului României, cu Carol ca rege al românilor.[49]

Junimea[modificare | modificare sursă]

În deceniul următor, A. B. Știrbei a căutat să liniștească aripa rebelă Junimea a conservatorilor, condusă de Maiorescu și Petre P. Carp. La 6 noiembrie 1881, cu susținerea junimiștilor, el a devenit liderul partidului, dar a fost înlocuit la 22 noiembrie de către Catargiu.[50] El a rămas un oaspete notabil la întâlnirile literare ale Junimii. În timpul unui astfel de eveniment, în aprilie 1882, a fost unul dintre puțini care au auzit că Eminescu a citit o versiune a poemului Luceafărul; în octombrie, Maiorescu a citit o lucrare a sa finalizată într-o sesiune specială desfășurată la conacul Știrbei din Buftea.[51] El a fost în audiență în timp ce Alexandru Macedonski a recitat "Noaptea de noiembrie" (martie 1882) și Vasile Alecsandri a citit din noua sa piesă, Fântâna Blanduziei (martie 1884).[52]

Împreună cu junimiști, Știrbei a făcut o revenire triumfătoare în Adunare, în scrutinul electoral din ianuarie 1888, deși victoria generală a fost pusă în pericol de disputele fracționale.[53] Potrivit unei relatări, el s-a alăturat opoziției după eșecul negocierilor secrete cu Brătianu, care dorea ca el să devină liberal național.[54] În martie, el a fost util în formarea "opoziției unite" care l-a îndepărtat pe Brătianu și l-a înlocuit cu junimistul Th. Rosetti.[55] Ulterior el a fost Ministrul Lucrărilor Publice (martie-noiembrie 1888) și al Internelor (noiembrie 1888-martie 1889),[56] fiind din nou ales la Dolj în octombrie 1888.[57] În calitate de ministru de interne, a trebuit să se ocupe de efectele unei revolte țărănești care a avut loc în prima jumătate a anului 1888, precum și de prima grevă generală a tipografilor, care s-a încheiat prin satisfacerea anumitor cerințe ale muncitorilor.[58] De asemenea, el a fost însărcinat cu rezolvarea chestiunii participării române la Expoziția Universală de la Paris, participare la care s-a opus vărul său, Georges Bibesco, care conducea Comitetul Național.[59] Un contemporan l-a descris ca fiind "loial, muncitor, priceput și precis în îndatoririle sale".[1] În contrast, George Panu al Partidului Radical a batjocorit "cea mai profundă muțenie" a lui ca deputat, singura "pasiune" vizibilă fiind aceea de a-și recâștiga un loc ministerial. În ciuda faptului că el are "toate calitățile negative", un "absolut nimeni" în politică.[60]

Știrbei a fost în cele din urmă înlăturat de noul prim-ministru conservator, Catargiu, care a curățat posturile de conducere de junimiști.[61] El a revenit la cabinetul ministerial sub o administrație conservatoare ulterioară, înființată de generalul Florescu (noiembrie-decembrie 1891), când a fost ministru al Finanțelor.[1] A demisionat pentru a fi înlocuit de Ghermani, în timpul unei remanieri, deși, pentru o perioadă de timp, a fost un potențial membru al cabinetului consolidat.[62] El a continuat să dețină locuri în Adunare și, în urma alegerilor din 1892, l-a înlocuit pe Păucescu în funcția de vicepreședinte al Camerei.[63]

În acest interval, Știrbei s-a implicat în propunerile pentru un nou terminal feroviar la Cotroceni. El a prezidat un juriu arhitectural care a favorizat proiectul lui Alexandre Marcel, în ciuda acuzațiilor de plagiat.[64] În iulie 1894, alături de Manu, Sturdza, Triandafil și Constantin C. Arion, a înființat Banca Agricolă.[65] Afacerile sale s-au concentrat pe Buftea, unde a inaugurat o fabrică de conserve, douăzeci de livezi, o grădină și cincizeci de podgorii.[4][28] Până în 1898, proprietatea sa însuma 2350 de hectare, mai mult de jumătate din teritoriul Buftea.[66] A petrecut veri la Dărmănești, unde era vecin și prieten cu un coleg conservator, Radu Rosetti.[67] Acolo, Știrbei și fiul său mai mic, George, și-au înființat o afacere în silvicultură și prelucrare a lemnului.[4][29]

Știrbei a avut o contribuție și ca filantrop, el având o legătură specială cu sediul său de circumscripție din Oltenia, Craiova. A oferit burse orfanilor născuți în acel oraș, a construit o parte din drumului spre Calafat și a sponsorizat linia de cale ferată adiacentă; a ridicat și podul memorial Jitianu, a fost ctitor al Bisericii Ortodoxe Sfânta Treime și a donat bucata de pământ pe care a fost construit Colegiul Național Carol I.[68] Pe proprietățile sale oltenești, la Pătulele, Știrbei l-a angajat pe horticultorul Friedrich Grunow, care a refăcut zona cu salcâm negru, care a stopat deșertificarea.[69] Din 1888, Știrbei a căutat, de asemenea, numirea în calitate de curator al Așezămintelor Brâncovenești, o organizație de caritate creată de mătușa sa, Zoe Brâncoveanu, care și-a donat proprietatea din Cervenia pentru a fi folosită.[70] El a împărțit această poziție cu vărul său Georges.[71][72] Împreună, verii au condus și Spitalul Brâncovenesc, înființând o zonă de carantină la izbucnirea holerei din 1893.[72]

Deces și moștenire[modificare | modificare sursă]

Din 1885, când soția lui, Maria, a murit la naștere, Știrbei și-a crescut singur copiii.[4][30][73] În 1890, el și-a căsătorit fiica Elisa, cu tânărul latifundiar și politico-junimist, Alexandru Marghiloman.[4][18][31] În februarie 1895, Știrbei a fost grav bolnav.[74] La 13 martie (stil vechi: 1 martie) în acel an,[75] el a murit în mod neașteptat la palatul său din București și a fost "plâns nu doar de o parte, ci de întreaga țară".[18] Adunarea a ținut un minut de tăcere în onoarea sa.[75] A fost înmormântat lângă tatăl și frații săi, în cripta de la Buftea.[16] Ceremonia a fost generoasă, și la ea au participat Prințul Moștenitor Ferdinand și Matei Vlădescu, în numele regelui, precum și cabinetul Catargiu și diplomații străini.[76] Fratele său mai mare, care și-a tăiat legăturile cu România, i-a supraviețuit cu trei decenii, murind la peste 90 de ani ca proprietar al unui castel din Bécon-les-Bruyères. Patron al artelor, el a fost căsătorit cu actrița Gustave Haller, adoptând în 1888 pe fiicele ei, Consuelo și Georges Achille Fould și sponsorizând pregătirea lor ca pictorițe.[77] Fratele său mai mare, Dimitrie, a lăsat o fiică, Martha, care s-a căsătorit în 1901 cu ofițerul austriac Hans von Blome,[78] deschizând mai târziu un salon literar la Viena.[79]

Prin testament, Știrbei l-a făcut pe prietenul său junimist Ghermani tutore al copiilor săi mai mici, cu Triandafil drept consilier recomandat.[74] Mare parte a moșiilor sale a fost moștenită de Barbu Alexandru, care se semna "Știrbey" și a fost cunoscut ca "Prințul Alb". El a sporit considerabil averea familiei prin creșterea intensivă a animalelor, investiția în recolte pionier și preluarea preocupărilor bancare,[4][32][80], și închirierea proprietăților familiei.[81] El s-a bucurat de o influență politică asupra noii instituții, alături de conservatori și de fratele său George (care a servit un timp în Adunarea pentru Dolj),[82] dar mai târziu a schimbat părțile. Elisa a divorțat de Marghiloman și, în 1907, s-a căsătorit cu liderul național liberal Ion I. C. Brătianu.[4][31][83] Surorile lor, de asemenea, au făcut căsătorii de elită: Zoe cu George Cretzianu, Maria (Marieta) cu [Gheorghe Balș]], Adina cu generalul George Moruzi.[84] Zoe a murit de tânără, în 1896, lăsând gemenii Alexandru și George G. Cretzianu.[85] Ioana, ea însăți filantrop, s-a căsătorit cu un ofițer, Radu R. Rosetti, în martie 1907; ea a murit șapte ani mai târziu, lăsându-și soțul singurul proprietar al Brusturoasa și Mândrești.[30][86]

Buftea a devenit un loc favorit pentru elita românească din 1909,[4] însă Barbu a pierdut Dărmănești în favoarea lui George și a soției acestuia, Elisabeta "Lysbeth" Băleanu; ei au reconstruit-o folosind talentele arhitectonice ale lui Nicolae Ghica-Budești.[29] Curator al Domeniilor Regale după decesul lui Ioan Kalinderu, "Prințul Alb" a fost renumit ca iubitul reginei Maria a României și presupusul tată al prințesei Ileana.[4][87] De asemenea, el a avut o relație amicală cu soțul Mariei, regele Ferdinand, despre care se pare că l-a convins să se alăture Puterilor Antantei.[4][32] Războiul a împărțit frații Știrbei: înainte de moartea sa de tifos în decembrie 1917, George a susținut fracțiunea conservatoare formată de Marghiloman și Lupu Kostaki și a favorizat Puterile Centrale.[88]

Moștenirea Știrbei
Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei  
Capela Știrbei din Buftea  
Conacul Știrbei de la Dărmănești  
Reclamă din 1910 de Ion Theodorescu-Sion, arătându-l pe actorul Ion Brezeanu făcând baie în "vinul Știrbey"  

În ianuarie 1927, muribundul Ferdinand l-a numit pe Prinț prim-ministru, dar Știrbey a fost răsturnat după numai două săptămâni de Brătianu, care a murit și el în acel an.[4][89] Statutul său fiind amenințat de încoronarea în 1930 a unui Carol al II-lea ostil, Știrbey a trăit în exil în Franța, unde a supraviețuit unei încercări de asasinat.[32] S-a întors în țară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La acea vreme, nepotul său, George Cretzianu, era ministru al finanțelor al statului național legionar.[90] În 1944, împreună cu celălalt nepotul său, Alexandru Cretzianu, "Printul Alb" a aranjat negocierile cu Puterile Aliate din Egipt.[4][31][91] Ultima sa acțiune a fost ca oponent al Partidului Comunist Român, nereușind să revină ca prim-ministru în 1945, înainte de a muri în anul următor, în împrejurări misterioase.[4][32] Elisa a supraviețuit până în 1957, a murit în sărăcie și izolare în timpul regimului comunist, dar a obținut o faimă postumă ca memorilist.[31]

Din căsnicia cu verișoara sa Nadèje Bibescu, "Prințul Alb" a avut patru fiice, toate părăsind România înainte de naționalizarea Buftei.[4][9][32] Ginerii lui au fost: istoricul Șerban Flondor, fiul lui Iancu Flondor; anticomunistul Grigore Niculescu-Buzești[92] și Nicolae Costinescu, proprietarul fabricii de arme de la Sinaia.[9] Nepoata lui și a Elisei, Marina Știrbei, care a moștenit Dărmănești, a fost pilot de război în escadrilele albe, fugind din țară cu copiii după arestarea soțului ei, Constantin Basarab Brâncoveanu.[4][29] Văduvul Ioanei, generalul Rosetti, a murit ca prizonier al regimului comunist. Radu Jr, unul din cei patru copii ai lor,[30] a fost în mod similar persecutat.[93] Conacul de la Dărmănești a fost de asemenea pierdut în favoarea statului, care l-a folosit ca sanatoriu.[4][29] Casa de pe Calea Victoriei a devenit muzeu de ceramică.[4][9][94]

După Revoluția Română din 1989, au existat dispute juridice în jurul a diferitelor proprietăți ale lui Știrbei. Fostul muzeu de pe Calea Victoriei, grav afectat de cutremurul din martie 1977,[9][95] a fost recuperat în 2004 de Ioana, baroneasa Kripp-Costinescu, care a fost singurul mostenitor al "Prințului Alb". Acesta a fost ulterior revândut unui controversat dezvoltator imobiliar.[4] Complexul Buftea, listat de Registrul Național al Monumentelor Istorice din România, a fost vândut și revândut dezvoltatorilor, iar în 2016 a fost evaluat la 20 de milioane de euro.[96] În 2011, a devenit gazda unui festival pop anual, Summer Well.[97] Ramura Kripp a păstrat dreptul de proprietate asupra podgoriilor din Drăgășani, pe care le-au transformat într-un producător de frunte al Tămâioasei Românești.[9] În 2005, fiilor Marinei Știrbei li s-a restituit proprietatea asupra conacului Dărmănești, pe care l-au vândut unui investitor privat.[4]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c d Grigore & Șerbu, p. 115
  2. ^ ro Roxana Roseti, Vlad Teodorescu, "Prințul rătăcitor", in Jurnalul Național, 20 martie 2010
  3. ^ a b ro Constantin Ciopraga, "Anna principesă Brâncoveanu contesă de Noailles", in Convorbiri Literare, August 2008
  4. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x ro Alexandra Șerban, "Serial. Boieri mari, Episodul 7: Cum a renăscut neamul Știrbey din propria cenușă. Barbu Știrbey, cel mai abil om din umbra regelui Ferdinand", in Adevărul, 25 februarie 2017
  5. ^ Simona Lazăr, "Prințul Alexandru Bibescu, un sonetist francez", in Jurnalul Național, 18 martie 2011
  6. ^ Iorga, pp. 9–10
  7. ^ Iorga, pp. 9–11
  8. ^ Iorga, pp. 11–13
  9. ^ a b c d e f Tudor Cireș, Simona Lazăr, "Prințese valahe și baroni austrieci", in Jurnalul Național, 31 august 2008
  10. ^ Lăcusteanu & Crutzescu, p. 141
  11. ^ Gherghe, pp. 128–130, 161, 173–174; Iorga, pp. 191–192
  12. ^ Badea-Păun, pp. 109–110; Iorga, p. 191. See also Gane I, p. 90
  13. ^ Iorga, p. 158; Mucenic, p. 74
  14. ^ Veronika Matroszová, Rod Larisch-Mönnichů na Karvinsku, pp. 10–11. Karviná: Státní okresní archiv, 1999. ISBN: 80-86388-00-X
  15. ^ Crutzescu & Teodorescu, pp. 210, 370, 536, 549; Iorga, pp. 36, 49–50, 53, 82, 158, 166–167; Lăcusteanu & Crutzescu, pp. 74, 215, 241, 282; Oana Marinache, "Vila prințesei Alina Știrbey, azi Muzeul orașului Sinaia", in Adevărul (Bucharest edition), 19 decembrie 2015; Mucenic, p. 74
  16. ^ a b Gheorghe G. Bezviconi, Necropola Capitalei, pp. 265–266. Bucharest: Institutul de Istorie Nicolae Iorga , 1972
  17. ^ "On lit dans le Wanderer, de Vienne", in La Presse, 3 decembrie 1853, p. 2
  18. ^ a b c d "Lettre de Roumanie. Bucarest, le 22 mars", in Journal des Débats, 26 martie 1895, pp. 1–2
  19. ^ Iorga, p. 193; Theodorian-Carada, pp. 58, 60
  20. ^ Badea-Păun, p. 110. See also Iorga, pp. 193–194
  21. ^ a b c P. Boutet, "Nouvelles diplomatiques et internationales", in Le Mémorial Diplomatique, No. 18/1870, p. 205
  22. ^ Badea-Păun, p. 111
  23. ^ Bacalbașa II, p. 104
  24. ^ "Bucurescĭ 4/16 Florarŭ", in Românul, 5 mai 1867, p. 1
  25. ^ Ștribăț, p. 208
  26. ^ Badea-Păun, pp. 111–112; Mucenic, pp. 74–75
  27. ^ Crutzescu & Teodorescu, p. 535
  28. ^ a b Mucenic, p. 75
  29. ^ a b c d e f Simina Stan, "Conacul familiei George Știrbey de la Dărmănești", in Jurnalul Național, 25 iulie 2009
  30. ^ a b c d Nicolae Petrescu-Redi, "Generalul Radu R. Rosetti, între moșia cea mică – Brusturoasa și moșia cea Mare – România", in Convorbiri Literare, December 2015
  31. ^ a b c d e ro Z. Ornea, "Memoriile soților Brătianu", in România Literară, Nr. 40/1999
  32. ^ a b c d e f ro Daniela Cârlea Șontică, "Prințul alb", in Jurnalul Național, 12 decembrie 2005
  33. ^ Grigore & Șerbu, p. 219; Rosetti, pp. 92, 126–127, 194
  34. ^ Gherghe, p. 287
  35. ^ Nicolescu, pp. 121–123, 169–173, 243
  36. ^ Nicolescu, pp. 145–146
  37. ^ Lucia Tafta, "Relațiile economice româno-franceze: aranjamentul comercial din noiembrie 1876", in Muzeul Național, Vol. XII, 2000, p. 124
  38. ^ Gane I, pp. 163–164
  39. ^ Nicolescu, pp. 135–136
  40. ^ Bacalbașa I, pp. 132–133
  41. ^ Bacalbașa I, pp. 152–153
  42. ^ Nicolescu, p. 214
  43. ^ Bacalbașa I, p. 190; II, p. 78; Ștribăț, p. 230
  44. ^ Nicolescu, p. 201
  45. ^ Nicolescu, pp. 321–322
  46. ^ Bacalbașa I, p. 269
  47. ^ Gane I, p. 240; Ștribăț, pp. 220, 234, 238–239
  48. ^ Ornea (1998), p. 277
  49. ^ Nicolescu, pp. 393–394, 410–411
  50. ^ Gane I, pp. 249; Ornea (1998), p. 280
  51. ^ Lovinescu, pp. 196–197, 212
  52. ^ Lovinescu, pp. 79, 197
  53. ^ Bacalbașa II, pp. 53–54; Gane I, pp. 361–377
  54. ^ Theodorian-Carada, p. 100
  55. ^ Bacalbașa II, pp. 61–63; Gane I, p. 361; Nicolescu, pp. 497–498
  56. ^ Bacalbașa II, pp. 66, 77, 140; Gane I, p. 371; Grigore & Șerbu, p. 115; Ornea (1998), pp. 311, 314
  57. ^ "Deputații aleși din tóte județele", in Gazeta Săteanului, Nr. 18/1888, p. 282
  58. ^ Grigore & Șerbu, p. 116
  59. ^ Georges Bibesco, Exposition universelle 1889. La Roumanie avant-pendant-après, pp. 49–51, 79. Paris: Imprimerie Typographique J. Kugelmann, 1890
  60. ^ Panu, pp. 152–153
  61. ^ Bacalbașa II, p. 140
  62. ^ Gane I, pp. 418–419
  63. ^ "Nouvelles de l'étranger. Roumanie", in Journal des Débats, 30 noiembrie 1893, p. 3
  64. ^ "Concursul pentru Gara centrală", in Analele Arhitectureĭ și Ale Artelor cu Care Se Légă, Nr. 5/1893, p. 72
  65. ^ Bacalbașa II, p. 168
  66. ^ George Ioan Lahovari, Constantin I. Brătianu, Grigore Tocilescu, Marele dicționar geografic al Romîniei. Alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe, Vol. I, p. 136. Bucharest: Stab. Grafic J. V. Socecŭ, 1898
  67. ^ Rosetti, pp. 22–24
  68. ^ D. E. Petrescu, Un splendid colț din România Mare, p. 72. Craiova: Ramuri, [n. y.]
  69. ^ I. Păsăreanu, "Intrebuințarea salcâmului la împădurirea pămênturilor nisipoase", in România Liberă, September 13 (25), 1887, p. 3
  70. ^ Chefani-Pătrașcu, p. 41
  71. ^ "Informațiuni", in Epoca, December 1 (13), 1888, p. 2; Grigore & Șerbu, p. 117; Theodorian-Carada, p. 188
  72. ^ a b D., "Baracele cholerice de la Trocadero", in Adevărul, 8 august 1893, p. 1
  73. ^ Mucenic, p. 75; Rosetti, p. 22
  74. ^ a b Mucenic, pp. 75–76
  75. ^ a b "Nouvelles de l'étranger. Roumanie", in Journal des Débats, 14 martie 1895, p. 2
  76. ^ Havas, "Partie non officielle. Nouvelles et correspondances étrangères. Roumanie", in JORF, 17 martie 1895, p. 1439
  77. ^ Badea-Păun, pp. 114–115
  78. ^ Félix, "Le Monde et la Ville. Salons", in Le Figaro, 18 noiembrie 1901, p. 2
  79. ^ Emiel Lamberts, The Struggle with Leviathan: Social Responses to the Omnipotence of the State, 1815–1965, p. 306. Leuven: Leuven University Press. ISBN: 978-94-6270-070-3
  80. ^ Mucenic, pp. 64, 69, 76–79
  81. ^ Chefani-Pătrașcu, pp. 110–111, 140, 315
  82. ^ Lucreția Angheluță, Salomeea Rotaru, Liana Miclescu, Marilena Apostolescu, Marina Vazaca, Bibliografia românească modernă (1831–1918). Vol. IV: R–Z, p. 500. Bucharest: Editura științifică și enciclopedică, 1996. ISBN: 973-27-0501-9. See also Gane II, pp. 273, 498–499
  83. ^ Grigore & Șerbu, p. 219; Rosetti, p. 194
  84. ^ Mucenic, p. 75. See also Rosetti, pp. 92, 126–127
  85. ^ Rosetti, pp. 127, 194
  86. ^ Rosetti, pp. 191, 194–195
  87. ^ Ion Bulei, "Acum un veac (XXXVII). Regina Maria – Barbu Știrbey", in Ziarul Financiar, 26 noiembrie 2015
  88. ^ Vasile Th. Cancicov, Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României, Vol. II, pp. 46–47, 148, 196–197, 214, 414, 550. Bucharest: Atelierele Universul, 1921. See also Gane II, p. 545
  89. ^ Grigore & Șerbu, pp. 219–220
  90. ^ Ionuț Butoi, "O corespondență inedită din timpul guvernării antonesciene. Mircea Vulcănescu și Alexandru Neagu", in Sfera Politicii, Nr. 175, May–June 2013
  91. ^ Grigore & Șerbu, pp. 220–221
  92. ^ Mucenic, pp. 76–79. See also Mihai Sorin Rădulescu, "În jurul a două scrisori de la George D. Florescu", in București. Materiale de Istorie și Muzeografie, Vol. XX, 2006, p. 283
  93. ^ ro Gabriel Andreescu, "Avanpremieră. Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității (fragment)", in Suplimentul de Cultură, Nr. 382, January 2013, pp. 12–13
  94. ^ Crutzescu & Teodorescu, pp. 510, 534; Mucenic, pp. 64, 69–71, 78–80
  95. ^ Mucenic, pp. 71, 80
  96. ^ Mediafax, "Palatul Știrbey este scos la vânzare, statul are drept de preemțiune", in Ziarul Financiar, 2 septembrie 2016
  97. ^ Diana Pârvulescu, "Reportaj: Placebo – un show energic și electrizant la Summer Well, care a eclipsat 'Super Luna'", Mediafax, 11 august 2014

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Stan Stoica - Dicționar biografic de istorie a României (Ed. Meronia, București, 2008)