Cezar August

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cezar August
Primul Împărat Roman
Augustus Bevilacqua Glyptothek Munich 317.jpg
Faimoasa statuie a lui Augustus de la Prima Porta, sec. I
Domnie 16 ianuarie 27 î.Hr.19 august 14 AD
Nume complet Gaius Octavius (la naștere)
Gaius Octavius Thurinus (după victoria de la Thurii)
Gaius Iulius Caesar Octavianus (după adoptare)
Gaius Iulius Cezar Divi Filius (în 42 î.Hr.)
Imperator Gaius Julius Divi Filius Caesar Octavianus Augustus (ca împărat)
Născut 23 septembrie 63 î.Hr.
Roma, Republica Romană
Decedat 19 august 14
Nola, Italia, Imperiul Roman
Predecesor Nici unul (Fondator al imperiului)
Succesor Tiberius
Căsătorit cu Clodia Pulchra (42–40 î.Hr.)

Scribonia (40–38 î.Hr.)

Livia Drusilla (37 î.Hr. – 14 AD)
Urmași Iulia

Gaius Caesar (adoptiv)
Lucius Caesar (adoptiv)
Agrippa Postumus (adoptiv)

Tiberius (adoptiv)
Tată Gaius Octavius
Mamă Atia Balba Caesonia
Înmormântat Mausoleul lui Augustus, Roma

Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace, prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr..

Titulatura[modificare | modificare sursă]

De-a lungul vieții sale a fost cunoscut cu mai multe nume: La naștere a fost numit Gaius Octavius ​​după tatăl său biologic, Gaius Octavius, la care a fost adăugat când era copil numele Thurinus în cinstea victoriei de la Thurii împotriva sclavilor fugari la care tatăl a participat. După adoptarea sa postumă de către Iulius Cezar (44 î.Hr.), el a luat numele acestuia și a devenit Gaius Iulius Caesar Octavianus în conformitate cu standardele romane în cazul adopție. Deși el a renunțat repede la Octavianus din numele său și contemporanii săi se refereau la el numindu-l în această perioadă Cezar, istoricii fac referire la el între 44 î.Hr. și 27 î.Hr. numindu-l Octavian. În 42 î.Hr., în vederea consolidării relațiilor sale politice cu foștii soldați ai lui Iulius Cezar, după zeificarea acestuia, și-a adăugat la numele său titulatura Divi Filius (Fiul divin), devenind Gaius Iulius Cezar Divi Filius.

Dinastii imperiale romane
Dinastia Iulio-Claudiană
Cronologie
Cezar August 27 î.Hr.14 d.Hr.
Tiberius 1437
Caligula 3741
Claudius 4154
Nero 5468
Familii
Gens Iulia
Gens Claudia
Arbore genealogic
Categorie:Dinastia iulio-claudiană
Succesiune
Precedată de
Republica Romană
Urmată de
Anul celor patru împărați

În 38 î.Hr., și-a înlocuit prenumele Gaius și numele Julius cu Imperator, titlul prin care trupele salutau liderul lor după un succes militar, devenind oficial Imperator Cezar Divi Filius. De la nașterea sa în 63 î.Hr. și până în anul 27 î.Hr. istoricii îl numesc Octavian. În 27 î.Hr., după înfrângerea lui Marc Antoniu și a Cleopatra, Senatul roman a votat titluri noi pentru el, devenind oficial Imperator Cezar Divi Filius Augustus. De la această dată și până la moartea sa în 14 d.Hr. istoricii îl numesc Augustus.

Primii ani[modificare | modificare sursă]

Augustus in postura de Pontifex Maximus

Caius Octavius s-a născut la Roma, la 23 septembrie 63 i.en. Tatăl său, Caius Octavius a fost primul din familie care a ajuns senator. A murit când Octavian avea doar 4 ani. Mama sa se înrudea cu persoane importante, fiind fiica Iuliei și sora lui Iulius Caesar, ceea ce i-a permis lui Octavian să facă primii pași spre notorietate. A luat parte , sub comanda lui Caesar, la expediția din Hispania din 46 i.en., când avea doar 18 ani, fiindu-i atribuită o funcție militară importantă în expediție de cucerire a Parției pe care Cezar o plănuia. Octavian se pregătea de expediția în Illyricum, când a primit vestea asasinării unchiului sǎu în 44 i.en.

S-a întors în grabă la Roma, iar pe drum, a aflat că Caesar l-a adoptat prin testament și a decis să-i răzbune moartea. Sosit la Roma, a descoperit că puterea fusese preluată de Marc Antoniu și Aemlius Lepidus. Au pledat în favoarea compromisului și amnistiei, însă Octavian a refuzat propunerea și a câștigat de partea sa mulți dintre adepții lui Caesar, senatori și câteva legiuni, subminând poziția lui Antoniu. În vara anului 44 i.en., liderul senatului, Cicero, a rostit Filipicele, discursuri înverșunate împotriva lui Antoniu, văzând în tânărul Octavian un aliat util, și astfel, în noiembrie 44 i.en., când Antoniu a părăsit Roma că să preia controlu nordului Italiei, Octavian a fost trimis, cu binecuvântarea lui Cicero, să poarte război împotriva acestuia. Antoniu s-a retras spre vest, în Galia, dar planul lui Cicero de a-l controla pe Octavian nu a dat roade.

Al Doilea Triumvirat[modificare | modificare sursă]

Monedele cu Antoniu si Octavian in timpul triumviratului

În august 43 i.en., Octavian a intrat cu legiunile în Roma și a silit senatul să-i ofere titlul de consul. La trei luni după, s-a întâlnit cu Antoniu și Lepidus la Bologna, unde cei trei au ajuns la o înțelegere, formând un al doilea triumvirat, prin care senatul era exclus de la putere. Au urmat proscroptii, fiind uciși mulți senatori opozanți, printre care și Cicero, iar în 42 i.en., triumvirii i-au înfrânt pe Brutus și pe Cassius, asasinii lui Caesar, în Bătălia de la Filippi, în nordul Greciei. Brutus și cu Cassius s-au sinucis, iar în octombrie 40 i.en., învingătorii de la Philippi au ajuns la un nou acord, împărțind între ei Imperiul: Antoniu a luat estul, Octavian a luat vestul, iar Lepidus a luat Africa, nefiind un partener egal. Prin timpul proscripțiilor, a achiziționat o casă de pe Colină Palatină ce-i aparținuse lui Hortensius, executat. Ruinele dezgropate formau două lături ale unei curți cu coloane și includeau o sufragerie, o sala de recepții și două biblioteci. A cumpărat proprietățile adiacente, pe care a ridicat Templul lui Apollo și "Casă Liviei", un apartament de patru camere, cu pereți acoperiți cu picturi elaborate. Pentru a întări pactul, Antoniu a fost nevoit să se căsătorească cu sora lui Octavian, Octavia. Iulius Caesar fusese zeificat, astfel Octavian avea u nstatut privilegiat, putând să-și adauge la nume titlul de "Divi Filius". În anii următori, Octavian și-a consilidat dominația asupra provinciilor vestice s ia scăpat Italia de piratul Sextus Pompeius, fiul lui Pompei, care folosea Sicilia ca baza pentru flota sa. Campania s-a incheiat în 36 i.en., cu victoria navală de la Mylae, repurtată de Marcus Agrippa, comandant priceput și prietenul loial al lui Octavian. Lepidus a venit din Africa să ia parte la bătălia, dar a fost înfrânt când a încercat să preia cu forță de la Octavian comandă legiunilor, fiind neutralizat că forță politică, dar rămas ca Pontifex Maximus până la moartea să din anul 13 i.en. Antoniu și cu Octavian au rămas singurii doi conducători ai lumii romane.

Rǎzboiul civil[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Actium

Octavian își întărea reputația în vest, Antoniu își menținea relația cu Cleopatra, regina Egiptului, afișând un stil de viață specifică unui rege elenistic și a divorțat de sora lui Octavian. Cum regii orientali nu erau bine văzuți la Roma, Octavian a profitat de situație. Antoniu a reorganizat provinciile estice, dar prestigiul sau a avut de suferit de pe urmă campaniei eșuate împotriva parților . În iulie 32 i.en., Octavian a obținut pe cale ilegală testamentul lui Antoniu și l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moșteniri consistente copiilor pe care îl avea cu Cleopatra.

Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Bătălia decisivă a avut loc la Actium, pe coasta de vest a Greciei, pe 2 septembrie 31 i.en. Actium era un promontoriu pe coasta vestică a Greciei, la gură vastului golf Ambracia. Antoniu și-a stabilit tabăra pe partea sudică a intrării, în vreme ce Octavian s-a instalat pe promontioriul nordic, la 8 km de gură golfului. Trupele de uscat erau egale numeric, dar pe mare, Octavian deținea avantajul unei flote mari, călită în lupta, condusă de Marcus Agrippa. Blocada lui Agripa a slăbit poziția lui Antoniu, care a decis să încerce să fugă pe mare. Escadra Cleopatrei a spart linia navelor inamice și Antoniu a urmat-o cu câteva corăbii. Dar grosul flotei s-a predat. Flota lui Antoniu a fost încercuită și a încercat să spargă flota inamică, dar numai câteva corăbii au reușit, restul, împreună cu o numeroasă armată de uscat, s-au predat lui Octavian. Antoniu și Cleopatra s-au întors în Egipt, iar în anul 30 i.en., Octavian a reluat ofensivă. Alexandria a fost cucerită, iar Antoniu și cu Cleopatra s-au sinucis. Tezaurul ptolemeilor a căzut în mâinile lui Octavian, iar Egiptul a fost transformat într-o provincie romană. În urmă victoriei de la Actium, Octavian a devenit stăpânul necontestat al lumii romane.

Principatul[modificare | modificare sursă]

Augustus magistrat
Moneda ce atesta divinitatea lui Augustus

A înfruntat însă dispută statutului sau constituțional. Neavând de gând să renunțe la putere, dar învățând de pe urmă asasinării lui Caesar, a ajuns la un compromis cu Senatul. Nu putea guverna de unul singur, având nevoie de oameni experimentați în administrație și în afaceri publice. În ianuarie 27 i.en., Octavian a cedat, doar formal, puterea Senatului, numai pentru a o primi integral înapoi, fiind un spectacol regizat de agenții și asociații săi. Octavian și-a păstrat controlul asupra Egiptului, Ciprului, Hispaniei, Galiei și Siriei. A continuat să fie ales consul anual, între 31-23 i.en.. A primit numele de Augustus (sacru, slăvit). În partea estică a imperiului, era denumit "Sebastos". Augustus preferă titlul de "Princeps" (primul cetățean), dar păstrându-și titulatura de "Imperator" (comandant militar suprem). Augustus a pretins că prin restructurare constițională, a reinstaurat republica. Avea puteri excepționale, convingându-i pe senatori să-l accepte ca pe un șef al statului, urmărindu-și propriile țeluri politice. În vara anului 27 i.en., Augustus a părăsit Roma și a locuit până în 24 i.en. în Gallia și Hispania. În 23 i.en., s-a îmbolnăvit. După ce și-a revenit, a decis să schimbe statutul constituțional, renunțând la funcția de consul, pe care l-a mai deținut încă doi ani. Senatul i-a acordat putere tribuniciară pe viață, având dreptul de a convoca senatul, de a propune legi în față adunării poporului și de a respinge orice act legislativ. Și-a reînnoit autoritatea asupra provinciilor, fiind denumit oficial "maius", o funcție mai mare că oricare guvernator provincial. Însă cea de-a două restructurare a întâmpinat probleme: în 22 i.en., Roma a fost lovită de foamete și de ciumă. Poporul i-a oferit lui Augustus un mandat de dictatură, apoi consulat pe viață, înnoit anual. În anul 19 i.en., Augustus a acceptat o putere consulară, mai mare decât a acestora în provincii. Deținea controlul armatei, iar puterea să de nezdruncinat, era întărită și avea o uriașă autoritate morală. Succesul politicii sale era demonstrat de faptul că imptriva lui nu s-a plănuit decât o singură conspirație. Relația cu Senatul a rămas fermă, respectuoasă, Augustus devenind un model de urmat pentru ceilalți împărați. A recrutat oameni din rândul senatorilor, pentru a pune bazele uneiadministrații civile imperiale. A fost încununat în anul 2 i.en., primind un titlu onorifici-Pater Patriae, în semn de apreciere a despotismului sau luminat.

A restaurat clădiri neglijate în timpul războiului civil, a restaurat 82 de temple într-un singur an, a ridicat edificii noi și grandioase că Teatrul lui Marcellus, Templul lui Apollo de pe Colină Palatină, Horologium-ceas solar cu un obelisc egiptean în centur, Mausoleul, Forul lui Augustus cu templul lui Mars Ultor. Eforturile sale au fost sprijinite de Agrippa, care a inițiat proiecte de construcții pe câmpul lui Marte, că Panteonul, repararea sistemului de alimentare cu apă al orașului, construirea a două apeducte, Aqua Iulia și Aqua Virgo. Augustus supraveghea aprovizionarea Romei cu grâne, și a reorganizat capitala în 14 regiuni administrative. Augustus continuă însă să locuiască într-o casă modestă, dar spațioasă, de pe Colina Palatină. Era prudent în privința cultului imperial, interzicând venerarea sa exclusivă. Cultul comun al Romei și al lui Augustus s-a extins în provinciile vestice, însă a refuzat să primească onoruri divine, exceptând titlul de "Divi filius", fiul divinului Caesar.

Statuia lui Augustus de la Prima Porta

Statuile și sculpturile au jucat un rol important în crearea noii imagini publice a lui Augustus că prim-cetățean, împărat și mare preot. Ca mare preot, era înfățișat cu privirea modestă sau gânditoare și capul acoperit de toga, prin care scotea în evidență puterea și pietatea, chiar și la bătrânețe. Ca împărat, cea mai memorabilă imagine este statuia din casa Liviei, de la Prima Porta, înfățișat că lider militar, cu brațul întins în gest de comandă, purtând o platoșa ceremonială decorată în basorelief cu o scenă înfățișând înapoierea stindartelor romane de către parți. Sculptura măsoară 2 metri înălțime și încă păstrează urme de vopsea și de aur, având o expresie gravă. Erosul de la piciorul drept al statuiei indică descendența divină a lui Augustus din ginta Iulia al zeiței Venus. Fiind desculț, atestă faptul că statuia a fost sculptată post-mortem, indicând divinitatea împăratului.

Viața privatǎ[modificare | modificare sursă]

Portret
Familia lui Augustus

Suetonius scria că Augustus era scund, dar acest defect era mascat de proporțiile perfecte și de simetria siluetei sale. Adauga că avea corpul acoperit cu pete, semne naturale pe piept și ep abdomane, dar șî bătături și răni provocate de obiceiul de a se freca violent cu strigiliul. Era bolnăvicios, având probleme cu vezica. Era tolerant în privința criticilor și și-a câștigat aseziunea sinceră a maselor organizând serbări, construind clădiri noi și adoptând o serie de măsuri în folosul statului. Își putea consolida poziția și siguranță personală dacă guverna nu numai din interes personal, ci și public. Era iubitor de zaruri, jucând cu oaspeții săi pe banii oferiți de el și avea simțul umorului.

Din perspectiva literară, și-a scris o autobiografie în 13 volume, povestindu-și viață până la războiul cantabric din 26-25 i.en., din care nu s-a păstrat nici un fragment. Compunea epigrame când se îmbăia și începuse o tragedie intitulată Aiax. Nu știa bine limba greacă, scriind ce avea se spus în latină și apoi îl punea pe cineva să o traducă. Era educat ,dar nu un erudit. S-a căsătorit cu Livia Drusilla la 25 de ani, în 38 i.en. A mai avut soții înainte: Claudia, fiica vitregă a lui Marc Antoniu și Scribonia, rudă a lui Sextus Pompeius. Livia era căsătorită când l-a cunoscut pe Augustus, dar soțul sau, îndatoritor, a divorțat la cererea împăratului. Împăratul a iubit-o până la moarte, dar avea o reptatie de fustangiu înveterat, iar Livia închidea ochii la lungul șir de amante ale împăratului. Era renumită pentru generozitatea ei, încurajându-l pe Augustus să arate clemență adversarilor. Era toleranță în privința numeroaselor infidelități. A fost suspectată de conspirație și crimă, bănuită de moartea lui Marcellus, Caius și Lucius, pentru că Tiberius să preia tronul. L-ar fi putut otrăvi pe Augustuși în ultimii ani pentru că acesta a călătorit în secret pe insula Planasia, unde ultimul sau nepot în viață, grippa Postumus, se află în exil, și temându-se că acesta să devină rival al lui Tiberius, a uns câteva smochine cu otravă ce atârnau în pomii din care Augustus obișnuia să culeagă fructele cu propria să mâna. Livia a mai trăit 15 ani după Augustus, murind în 29, la 86 de ani. Augustus ar fi plecat în Galia în anul 16 i.en., ca să poată trăi cu amanta sa , Terentia. Și-ar fi exlat fiica și nepoata pe două insulițe pe motiv de adulter.

Realizǎri militare[modificare | modificare sursă]

Statuie eqvestriana a lui Augustus
Mecena si Augustus

Nu a fost un mare lider militar, dar a avut modestia s-o recunoască. S-a bazat pe Marcus Agrippa, care a comandat flota la Actium. Augustus a mai preluat comandă într-o singură campanie, în războiul cantabric din Spania. Domnia să e presărată cu victorii notabile, cea mai importantă fiind cucerirea Egiptului, care a ajuns grânarul Romei. Grânele, importate gratuit , erau de importantă crucială pentru populația imperiului. A repurtat o victorie diplomatică în 20 i.en., când a recuperat steagurile legiunilor romane, capturate de părți în timpul dezastruoasei bătălii de la Carrhae din 53 i.en. S-a preocupat de întărirea forntierelor.

La est, deșertul sirian și fluviul Eufrat formau o granița naturală. La nord, unde în urmă războaielor lui Caesar, se stabilise o granița naturală de-a lungul Rinului. Augustus a împins frontieră balcanică până la Dunăre, în urmă campaniilor de cucerire a triburilor din Alpi și pacificând nordul Balcanilor. L-a așezat pe fiul sau vitreg, Drusus, în fruntea legiunilor de la Rin, poruncindu-i să avanseze până la Elba. După moartea lui Drusus, comandă a fost transferată lui Tiberius, continuând până în anul 4, însă când plănuia să cucerească Boemia și Moravia în anul 6, a fost chemat în Balcani că să înăbușe o revoltă. În anul 9, a avut loc înfrângerea catastrofală din pădurea Teutoburg. Quintilius Varus, comandantul legiunilor de peste Rin, a petrecut vara anului 9 pe malul răului Wser.

Considerând că era liniște în Germania, n-a luat măsuri de precauție când se îndrepta înapoi spre tabăra de iarnă de la Rin. În luna septembrie, a fost atacat prin surprindere de cherusci în pădurea Teutoburgica de lângă Osnabruck, iar cele trei legiuni ale sale au fost anihilate. Tiberius s-a deplasat la frontieră Rinului, ca să împiedice invazia germană a Galiei, dar Augustus era puternic șocat, ținând doliu timp de câteva luni, lăsându-și barbă și părul să crească, lovindu-se cu capul de ușa și strigând: "Quintilius Varus, dă-mi legiunile înapoi!".

Cucerirea Germaniei a fost abandonată, iar Augustus a devenit tot mai prudent, lăsându-i lui Tiberius un document scris de propria mâna, în care îl sfătuia să păstreze frontierele din acel moment ale imperiului. Strategia generală era să păstreze numărul formațiunilor militare la minimul necesar pentru asigurarea păcii în interiorul imperiului și pentru păzirea granițelor. A redus numărul legiunilor la 28, majoritatea fiind încartiruite la frontierele imperiului. După dezastrul provocat de Varus, opt dintre cele 25 de legiuni rămase au fost mutate de-a lungul Rinului, șapte de-a lungul Dunării și patru în Siria. Controlul legiunilor era esențial pentru Augustus. Lui, în calitatea de imperator, îi jurau soldații credință, nu senatului, nici statului. A introdus durata stagiului militar și solda, a înființat garda pretoriană,nouă cohorte de elită, fiecare a câte 500 de oameni, stabilindu-le în apropierea Romei, că să-l protejeze pe împărat.

Ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Templul lui Augustus
Mausoleul lui Augustus

Pe fii Liviei, Drusus și Tiberius, nu-i consideră egali și nici veritabili succesori , deoarece aparțineau liniei claudiene. Și-a căsătorit fiica lui Scribonia, Iulia, cu Marcellus. După moartea lui Marcellus, Iulia a fost dată în căsătorie cu Agrippa în 21 i.en., din care s-au născut trei băieți și două fete, iar Augustus și-a concentrat atenția asupra lui Caius și Lucius, fiind adoptați de acesta, iar Agrippa deținea poziția de moștenitor prezumtiv. Dar Agrippa a murit în 12 i.en., iar Augustus s-a simțit nevoit să o dea în căsătorie pe Iulia cu Tiberius anul următor. Dar din cauza neînțelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos. Caius și-a continuat ascensiunea politică, devenind consul în anul 1, plecând în Siria, reafirmând autoritatea română în Armenia. Ulterior, Caius și cu Lucius au murit. În anul 4, Augustus l-a adoptat pe Tiberius, odată cu Agrippa Postumus, ultimul sau nepot rămas în viață. Tiberius l-a adoptat pe strănepotul lui Augustus, pe Germanicus. Agrippa Postumus a fost exilat pe insula Planasia. Livia i-ar fi ucis pe ceilalți moștenitori, unul după unul. Augustus s-a retras din viață publică, invocând bătrânețea pentru a lipsi de la banchete și de la ședințele senatului. A părăsit Roma în anul 14, cu intenția de a călători cu Tiberius spre Capri, și de acolo spre Beneventum, de unde Tiberius avea să conducă singur Panonia. Augustus s-a îmbolnăvit de diaree pe drum. A stat pe Capri patru zile. A murit în drumul de întoarcere spre Roma, la Nola, pe 19 august anul 14, cu o luna înante să împlinească 76 de ani. Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul pe care a trebuit să-l joace, cerând o oglindă, că să fie pieptănat și bărbierit, și și-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arată că și-a interpretat bine rolul. Se laudă că el a găsit Roma un oraș din cărămidă și a lăsat-o că un oraș din marmură.Corpul sau a fost transportat la Roma, pe Câmpul lui Marte, unde a avut parte de funeralii grandioase. Cenușă a fost depusă în Mausoleul din apropiere. Pe doi stâlpi de bronz de la intrarea mausoleului a fost inscripționată o relatare a realizărilor lui Augustus.

Galerie[modificare | modificare sursă]



Literatură[modificare | modificare sursă]

  • Jochen Bleicken: Augustus. Eine Biographie. Alexander Fest, Berlin 1998, ISBN 3-8286-0027-1. Neuauflage mit Nachwort von Uwe Walter, Rowohlt, Reinbek 2010, ISBN 978-3-499-62650-0.
  • Jochen Bleicken: Verfassungs- und Sozialgeschichte des Römischen Kaiserreiches. 2 Bände, 3. bzw. 4. Auflage, Schöningh, Paderborn 1981, ISBN 3-8252-0838-9, ISBN 3-8252-0839-7.
  • Alan K. Bowman (Hrsg.): The Cambridge Ancient History. Vol. 10. The Augustan Empire. Cambridge University Press, Cambridge 1996, ISBN 0-521-26430-8.
  • Klaus Bringmann, Thomas Schäfer: Augustus und die Begründung des römischen Kaisertums. Akademie Verlag, Berlin 2002, ISBN 3-05-003054-2.
  • Klaus Bringmann: Augustus. Primus, Darmstadt 2007, ISBN 978-3-89678-605-0.
  • Karl Christ: Geschichte der römischen Kaiserzeit. Von Augustus bis zu Konstantin. 4. Auflage. C. H. Beck, München 2002, ISBN 3-406-36316-4, S. 47ff.
  • Werner Dahlheim: Augustus. Aufrührer – Herrscher – Heiland. Eine Biographie. C. H. Beck, München 2010, ISBN 978-3-406-60593-2 (Recenzie).
  • Werner Dahlheim: Augustus. In: Manfred Clauss (Ed.): Die römischen Kaiser. 55 historische Portraits von Caesar bis Iustinian. Ediția a 4-a. Beck, München 2010, ISBN 978-3-406-60911-4, S. 26–50.
  • Werner Eck: Augustus und seine Zeit.Ediția a 5-a, Beck, München 2009, ISBN 978-3-406-41884-6.
  • Karl Galinsky (Ed.): The Cambridge Companion to the Age of Augustus. Cambridge University Press, Cambridge 2005, ISBN 0-521-00393-8.
  • Dietmar Kienast: Augustus. Prinzeps und Monarch.Ediția a 4-a Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2009, ISBN 978-3-534-23023-5.
  • Heinrich Schlange-Schöningen: Augustus. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2005, ISBN 3-534-16512-8.
  • Pat Southern: Augustus. Magnus, Essen 2005, ISBN 3-88400-431-X.
  • Ines Stahlmann: Imperator Caesar Augustus. Studien zur Geschichte des Principatsverständnisses in der deutschen Altertumswissenschaft bis 1945. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 1988, ISBN 3-534-03890-8.
  • Ronald Syme: Die römische Revolution. Machtkämpfe im antiken Rom. (Ed. Christoph Selzer și Uwe Walter). Klett-Cotta, [[Stuttgart 99 2003, ISBN 3-608-94029-4 (klassische Darstellung, die zum Ausgangspunkt der modernen Augustus-Forschung geworden ist).
  • Paul Zanker: Augustus und die Macht der Bilder. 3. Auflage, Beck, München 1997, ISBN 3-406-34514-X .



Predecesor:
-
Împărat Roman
27 î.Hr. - 14 d.Hr.

Succesor:
Tiberius


Predecesor:
Iulius Cezar
Dinastia iulio-claudiană
44 î.Hr. - 14 d.Hr.

Succesor:
Tiberius


Predecesor:
Aulus Hirtius și Gaius Vibius Pansa Caetronianus
Consul al Republicii Romane
cu Quintus Pedius
43 î.Hr.

Succesor:
Marcus Aemilius Lepidus și Lucius Munatius Plancus


Predecesor:
Marcus Antonius și Lucius Scribonius Libo și Aemilius Lepidus Paullus (Suffect)
Consul al Republicii Romane
cu Lucius Volcatius Tullus
33 î.Hr.

Succesor:
Gnaeus Domitius Ahenobarbus și Gaius Sosius


Predecesor:
Gnaeus Domitius Ahenobarbus și Gaius Sosius
Consul al Imperiului Roman
31 î.Hr. - 23 î.Hr.

Succesor:
Marcus Claudius Marcellus Aeserninus și Lucius Arruntius


Predecesor:
Decius Laelius Balbus și Gnaeus Antistius Vetus
Consul al Imperiului Roman
5 î.Hr.

Succesor:
Gaius Calvisius Sabinus și Lucius Passienus Rufus


Predecesor:
Lucius Cornelius Lentulus și Marcus Valerius Messalla Messallinus
Consul al Imperiului Roman
2 î.Hr.

Succesor:
Cossus Cornelius Lentulus și Lucius Calpurnius Piso


Predecesor:
Marcus Aemilius Lepidus
Pontifex Maximus
12 î.Hr. - 14 d.Hr.

Succesor:
Tiberius