Mahomed

Articole referitoare la; ; Islam;
	Credinţe
	Allah · Tawhid · Dumnezeu; Mahomed · Alţi profeţi
	Practici
	Profesie de credinţă · Rugăciune; Post · Caritate · Pelerinaj
	Texte şi legi
	Coran · Sunnah · Hadith; Fiqh · Sharia · Kalam · Sufism
	Istorie şi lideri religioşi
	Cronologia Islamului; Ahl al-Bayt · Sahaba; Sunnism · Shi'a; Rashidun · Shi'a imams
	Cultură şi societate
	Studii · Animale · Arta; Calendar · Copii; Demografie · Bairam; Moschee · Filozofie; Ştiinţe · Femeie; Politică · Dawah
	Islamul şi alte religii
	Creştinism · Iudaism; Hinduism · Sikhism · Jainism
	Vezi şi
	Critici · Islamofobie; Glossar de termeni islamici
	Protal Islam; v • d • m

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Drumul către Mecca

Muhammad la Ka'ba

Ilustraţie reprezentându-l pe Profetul Muhammad însoţit de un companion şi precedat de un sclav negru, reproducere dintr-un almanah maghiar din 1922 după un element de colecţie al muzeului Top Kapî din Istambul

Imagini persane din viaţa profetului

Muhammad la Medina

Mahomed, în limba arabă Muhammad (n. cca. 570, Mecca; d. 8 iunie 632, Medina), este întemeietorul religiei islamice şi cel mai important profet al Islamului, cea mai recent apărută dintre cele trei religii abrahamice monoteiste (iudaism, creştinism şi islam).

[modifică] Etimologia numelui

În limba arabă numele Muhammad înseamnă "cel demn de laudă" (cf. hammada "a lăuda", "a slăvi"). Forma "Mahomed" este şi ea corectă în limba română; este cea mai uzuală chiar (ex.: Islamul, Dominique Sourdel, Humanitas, 1993; Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Mircea Eliade, Editura Ştiinţifică, 1991). Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.

[modifică] Viaţa

Profetul Muhammad ibn Abdallah s-a născut la Mecca in jurul anului 570. Tatăl sau moare cu puţin timp înainte de naşterea sa, iar mama sa când el avea doar 6 ani. Este crescut de unchiul sau Abu Talib de la vârsta de 8 ani. La 12 ani călătoreşte în Siria, unde un preot creştin îi prezice că el este profetul despre care se vorbeşte în Biblie. Se căsătoreşte cu prima lui nevastă, Khadija la vârsta de 25 de ani (ea avea 40); soţia sa va deveni prima musulmană. Datorită caracterului sau integru este ales ca membru într-o organizaţie numită Alianţa pentru Caritate. Este pentru un timp caravanier, având posibilitatea sa călătorească mult. Era cunoscut de toţi ca fiind o persoană foarte corectă şi cu un suflet foarte bun.

La 40 de ani, Muhammad are o revelaţie descrisă în felul următor: în timp ce medita într-o peşteră îngerul Gabriel i-a apărut în faţă şi i-a poruncit: Iqra! "Citeşte". Profetul s-a speriat foarte tare de ce i s-a întâmplat (după anumite tradiţii el nu ştia să scrie şi să citeasca) şi s-a întors acasă şi i-a povestit soţiei sale ciudata întâmplare. Muhammad începe sa predice, întâi în familie şi printre cunoştinţe, apoi publicului larg. La început el este ignorat de majoritatea oamenilor, iar mai apoi ridiculizat. Totuşi, el reuşeste să atragă din ce în ce mai mulţi oameni la noua sa religie. Cu fiecare an care trecea, noi capitole erau revelate din Coran. Pe măsură ce numărul celor ce îl urmau creştea, Muhammad devine o ameninţare la adresa conducătorilor societaţii sale şi este persecutat, alături de cei care îl urmau. Un timp s-a bucurat de protecţia unchiului sau Abu Talib, dar după moartea acestuia Muhammad este nevoit să îşi părăsească oraşul natal şi să meargă cu un grup de musulmani devotaţi în oraşul Yatrib în 622, unde fusese invitat de două triburi rivale, care acceptaseră să-l recunoască drept conducător spiritual şi se aşteptau ca el să le arbitreze disputele. Acest eveniment se numeşte Hejira şi marchează începutul anului Islamic. Hejira înseamnă în arabă "emigrare". Numele oraşului este schimbat în Medina ('Oraşul' (în arabă), ca prescurtare de la numele complet de 'Oraşul Profetului' (al Madinat al-Nabi)) ^[1]

Muhammad devine conducătorul oraşului şi în scurt timp Medina devine capitala primului stat islamic. Acest stat este imediat atacat de vecinii mai puternici din Mecca, însă Muhammad reuşeşte să câştige câteva bătălii importante Badr si Uhud, asigurând securitatea statului său. Acesta continuă să se extindă şi în cele din urmă Muhammad cucereşte Mecca fără vărsare de sânge in 630. În tot acest timp, versete din Coran continuă să îi fie revelate, acestea fiind o parte aşternute în scris, iar o alta memorate de către companionii Profetului.

Muhammad a murit la 63 de ani, in 632. La moartea sa, în peninsula arabică exista un factor de coeziune ce pentru prima dată în istorie, va duce, în deceniile şi secolele următoare, la o veritabilă unificare a acesteia (şi nu numai) într-un stat islamic. Chiar din timpul vieţii Profetului s-a putut realiza o unificare religioasă în peninsulă, deşi unificarea politică s-a facut doar mai târziu, în timpul primului calif, Abu Bakr. Impedimentul unificarii totale a fost dijma (zeciuiala, zakat-ul) percepută de agenţii ( 'ummal) Profetului pentru finanţarea continuării razboaielor de cucerire, în afara peninsulei).

Astfel, din chiar timpul vieţii lui, dar mai ales în perioada în care succesorul său a fost Abu Bakr, au aparut 2 miscari de contestare care au fragmentat noua comunitate (ummah) şi au divizat politic peninsula; e vorba despre Yamama în Arabia centrală, sub conducerea unui profet concurent, numit Musailima Ibn-Habib şi despre alt focar de contestare, de data asta în sud, în Yemen, sub conducerea lui 'Aihala al-'Ansi, poreclit "negrul". Tradiţia păstrează memoria acestei realităţi în diverse scrieri ale biografilor si istoricilor musulmani (de ex. visul lui Mahomed, si scrierile lui Balad-huri).

Biografiile lui Muhammad care toate sunt produse de istoria oficială islamică, sunt 'istorii sfinte', apologetice ('hagiografii'). Ele subliniază atât umanitatea sa, cât şi natura lui fantastică, relatată de o abundentă sumă de tradiţii (al-hadith-urile stau mărturie în acest sens). În Europa, odată ce mitologia creştină a fost demontată în măsura posibilului pentru a căuta istoricitatea diverselor sale personaje sacre şi a evenimentelor relatate în care aceştia au fost antrenaţi doar sau au fost de-a dreptul protagonişti, istoricii şi hermeneuţii s-au aplecat şi asupra biografiei, inerent idealizate, a Profetului. Toţi subliniază dificultatea colosală a muncii de separare a prozei fantastice, pioase, de relatarea strict istorică şi biografică. Soluţia, aşa cum subliniază islamologul contemporan Anne-Marie Delcambre, nu putea fi decât una singură : abandonarea ideii de a răsturna acest amplu eşafodaj ridicat de tradiţia islamică şi preluată necritic de specialiştii musulmani; această idee de a respinge în bloc întreaga constructie din cauza abundentelor idealizări, îşi are originea atât în munca teologilor creştini, cât şi a adversarilor lor iluministi, în secolul al XVII-lea, al XVIII -lea şi al XIX-lea.

Punctul acestora de vedere este fundamentat, e adevarat: istoria oficială a fost scrisă la Bagdad (într-un mediu urban şi cosmopolit deci, şi nu cel tribal iniţial), în secolul al IX-lea (adică la 2 secole după moartea Profetului), şi ea nu putea sa redea decât un portret prea flatant al acestuia şi al clanului său haşemit, întrucât abasizii, învingătorii şi succesorii omeiazilor, se trăgeau din Abas, unchiul lui Mahomed. Trebuie spus şi că această istorie a fost scrisă de convertiţi, care erau adesea de origine persană (asta e cazul în special cu celebrul istoric Tabari), care erau adesea fară o cunoaştere directă a moravurilor deşerturilor Arabiei (Tabari, de exemplu, a locuit pentru mai bine de jumătate de secol la Bagdad), preocupaţi fiind să obţină favorurile califilor abasizi, însă de asemenea să convingă noii musulmani ne-arabi, ce erau din ce în ce mai numeroşi şi proveniţi din colţuri din ce în ce mai îndepărtate de Arabia.

Aşa cum spunea până şi orientalistul iezuit Henri Lammens, ce poate fi definit oricum mai puţin animat de simpatie pentru islam, "în loc să demolam întreaga construcţie a istoriei pioase musulmane, trebuie să ne mulţumim a o demonta piatră cu piatră, pentru a examina mai apoi calitatea materialelor folosite".

De aceea munca istoricului actual este una de 'psihologie istorică': în faţa unei istorii prea perfecte, trebuie căutate continuu punctele slabe prin care se poate întrezări realitatea prozaică. Aceasta este metoda criticii moderne în istorie. Ea ţine cont în analiza veridicităţii afirmaţiilor hagiografice de contextul istoric în ansamblul lui, ori pentru Arabia deşertică a secolului 7 acesta este o lume tribală, ale cărei cutume trebuie cunoscute şi înţelese ca să putem aprecia ce este valid sau nu în descrierile oficiale idealizate. Portretul lui Mahomed care rămâne după efectuarea acestei munci, nu poate fi decât al unui om al timpului şi locului său. Doar astfel pot deveni inteligibile evenimentele care au şocat generaţii de creştini, indivizi a caror religie a apărut pe ruinele unor strălucite civilizaţii, pe eşafodajul unor state a caror vechime precede cu prea multe secole apariţia statalitaţilor în deşertul inospitalier.

Nu mai poate mira, de exemplu, faptul că Profetul a fost un războinic atunci când n-a avut de ales, şi nici mijloacele şi condiţiile extraordinare pe care el le-a folosit. Astfel, departe de descrierea idealizată a Hagirei, critica istorică arată că Mahomed şi grupul lui de imigraţi la Iatrib a fost întâmpinat cu o oarecare ostilitate de anumiţi leaderi arabi locali (de ex. Abdalah bin Ubai (cunoscut ca 'ipocritul' de către istoria pioasă musulmană), şi care, în opinia unor orientalişti, simbolizează de fapt un grup mai larg de adversari ai lui Mahomed la Medina) ca şi de către cele 3 triburile avute de evrei (aceştia, pe lângă activitatea de artizanat (bijutieri) erau şi agricultori, deţinând şi exploatând mari şi prospere livezi de palmieri (curmalieri)). Profetul şi adepţii lui au trăit deci clipe grele la Medina, vieţuind în sărăcie şi suferind de boli specifice locului mai umid (paludismul).

Acolo unde se refugiaseră (şi unde Profetul a sosit ca arbitru între 2 triburi arabe rivale), ei au trebuit să-şi câştige existenţa în mod umilitor, ca zilieri ai evreilor (Ali, vărul Profetului, de exemplu, a fost tocmit de un evreu cultivator de curmalieri pentru a scoate apa din puţ şi a-i uda acestuia plamierii). Regimul acesta de subzistenţă nu putea continua indefinit. Ospitalitatea auxiliarilor ('ansar'-ii) avea şi ea limite, aşadar mecanii au trebuit să se descurce singuri la un moment dat. Şi au făcut-o în felul lor beduin, anume prin jaf ('razie'), adică prin ceea ce în istorie a rămas cunoscut ca "mascacrul sacrilegiu de la Nakhla". Masacrul este numit astfel pentru că a fost un atac contra unui grup format majoritar nu din luptători, ci din comercianţi (caravanieri); el este numit 'sacrilegiu', pentru că a avut loc într-o lună sfântă ('Rajab'), când la Meca aveau loc pelerinaje si târguri de schimb.

Atacul a avut loc noaptea, iar Mahomed şi adepţii lui s-au folosit de înşelăciune pentru a se apropia de caravana mecană : s-au ras în cap şi s-au îmbrăcat în pelerini aflaţi în drum spre locul sacru de pelerinaj de la Kaaba (pelerinajul şi adorarea pietrei de la Kaaba este la origine un ritual pagân (politeist) arab, adoptat şi de noua religie islamică).

Strategema a provocat fără îndoială discuţii în comunitatea islamică a acelui timp, căci ea ridica semne de întrebare de natură morală, mărturie ne stă textul coranic, care se face ecoul acestor nelinişti (surata 2, verset 217).

Cum era de aşteptat, Alah îi va da dreptate Profetului. Motiv pentru care practica a putut fi continuată si extinsă contra mecanilor, care, cum ştim, n-au acceptat islamul si care au rîs de profet atâta timp : ei îi reproşau că acesta 'preia tezele străinilor, ale evreilor si creştinilor din jur, abandonând tradiţia strămoşească' (i se reproşa, de ex., că 'revelaţiile îi sunt dictate de un sclav creştin grec, Giabr, care avea un comerţ cu bijuterii la Meca'), îl numeau nebun şi posedat de duhuri rele ('maşnun'), şi, culmea jignirii pentru un arab, îi puseseră eticheta de 'castratul' (abtar = impotent, bărbat fără descendenţi masculini, măgar castrat), pentru că nu avea decât fete (pentru arabii timpului, naşterea unei fete era o veste rea, care echivala în cel mai bun caz cu lipsa unei naşteri.

Coranul conţine ecouri ale unor astfel de mentalităţi patriarhale, pe care les critică (vezi surata 16, versete 58 si 59). Astfel, raziei de la Nakhla îi va urma, în martie 624, la Badr, atacul contra caravanei lui Abu Sufian, care revenea din Siria bine garnisită cu marfă (era numită 'marea caravană de primăvară'). În mod necesar, pentru o populaţie aflată permanent sub spectrul foamei, cum este aceea seminomada a 'deşertului deşerturilor', o credinţă care justifică jaful nu poate să fie decât extrem de atrăgătoare: islamologii (de ex. Anne-Marie Delcambre) pun pe seama acestui fapt o parte importantă din numărul celor care s-au convertit, atunci la începuturi, la noua religie a lui Mahomed. De această dată, caracterul josnic al atacului este însă şi mai pregnant, în măsura în care grupul lui Mahomed practic îsi ataca rude apropiate (cum e cazul cu Abu Bakr, al cărui fiu era printre caravanieri, şi a lui Omar, al cărui unchi era şi el alături de Abu Sufian, şi chiar unchiul Profetului, anume Abas, sau fiul lui Abu Talib, care si el îi era rudă apropiată, dar chiar si ginerele Profetului se afla printre comercianţii călători). Mahomed a ordonat ca rudele lui directe să fie cruţate, fapt care a scandalizat pe unii musulmani care aveau şi ei rude printre caravanieri, aşa cum ne transmite istoria tradiţională (unul dintre ei spune : 'Ne omorâm taţii, fraţii si unchii, şi el ne cere să nu-i omorâm unchiul … pe Dumnezeu, dacă-l întâlnesc pe Abas, îi voi da primul cu sabia-n cap!) Avem astfel o surată (capitol al textului sacru islamic) numită 'Prada' , al cărei prim verset incită credincioşii la supunere în faţa lui Mahomed. Prada trebuia împărţită în ordine doar...

Din acest moment în care situaţia materială a micii comunităţi s-a mai întremat, Mahomed îsi îndreaptă atenţia spre adversarii săi politici de la Medinaa, începând astfel o serie de asasinate motivate politic. Prima victimă este poetul evreu Kaab ibn Aşraf, gură prea slobodă care luase prea des în rîs revelaţiile lui Mahomed.

Odată ce şi-a văzut consolidată poziţia în Medina, Mahomed căută motive, şi desigur a găsit, pentru a-i expulza pe evrei din oraş, evident deposedându-i de bunuri cu această ocazie. Primii sunt cei din tribul Banu Kainuka, bijutieri de meserie… Astfel, gruparea lui Mahomed va fi pregătită atât logistic cât si financiar pentru bătălia care se anunţa deja, căci evident, kuraişitii de la Meca doreau răzbunarea alor lor si a jafurilor repetate ale lui Mahomed.

Bătălia va fi pierdută totuşi de trupele lui Mahomed din cauza lăcomiei unei părti a trupeor sale (arcaşii), care la un moment dat, rupând disciplina militară şi-au părăsit poziţiile pentru a se repezi spre împarţirea prăzii (şansele păreau atunci a le surîde din nou musulmanilor). Strategii mecani vor profita de eroare, întorcând de partea lor sorţii confruntării. Răzbunarea va fi cruntă : Mahomed însuşi este rănit, iar unchiul său Hamza este ucis. Atunci când trupul acestuia este prezentat de către combatanţii mecani soţiei lui Abu Sufian (numită Hind), aceasta se va apleca asupra cadavrului, va smulge ficatul mortului şi va mânca din el. Hamza îi ucisese doar cu ocazia jafului de la Badr, atât tatăl cât şi fratele, başca un unchi…

Dupa înfrângerea de la Ohod, o umilinţă serioasă pentru comunitatea musulmană, trebuia să fie făcut ceva pentru a ridica moralul si reumplut buzunarele, ori soluţia o ştim deja: jaful. Dupa expulzarea din oraş şi jefuirea tribului de evrei bijutieri Banu Kainuka, a urmat la rând un alt trib de evrei, anume Banu Nadir, care au fost acuzati de complot. Cea mai mare parte dintre ei se vor îndrepta spre Kaibar. Înca un pas deci, si oraşul devin pur, căci rămăseseră doar evreii din tribul Banu Quraiza. Aceştia însă, aşa cum vom vedea, în afară de a fi si ei jefuiţi mai târziu, vor fi şi exterminaţi. Mecanii însă nu se vor mulţumi doar cu victoria de la Ohod (versantul unui munte aflat lângă Medina), şi vor organiza un alt atac al Iatribului, de data asta cu o armată de 3 ori mai numeroasă. Musulmanii vor organiza apărarea oraşului, aceştia săpând, la sugestia unui convertit pers (un fost sclav eliberat) un şanţ în jurul aşezării (de unde numele rămas în tradiţia istorică islamică de "batălia şanţului"; tehnica asta de apărare era total necunoscută arabilor).

Ideea a fost genială şi salvatoare, căci mecanii n-au reuşit să treacă tranşeul, şi vor face astfel cale-ntoarsă. După efort, urmează, evident, răsplata bine-meritată, căci mai rămăsese încă un trib de evrei de jefuit, doar că aceştia vor plăti cu viaţa dispoziţia proastă a şefului tribului arab Aws, care rănit mortal fiind după lupta şanţului, n-a mai fost deloc înclinat să-şi respecte angajamentele de garant al securităţii lor.

Astfel, bunurile vor fi trecute în proprietatea musulmanilor, bărbaţii evrei vor fi executaţi prin decapitare, iar femeile şi copii vor fi vânduţi ca sclavi, căci era nevoie de bani, din ce în ce mai mulţi bani, pentru a alimenta maşina de război ce era din ce în ce mai des folosită. Banul, cum se zice, este nervul războiului. Pentru executarea pedepsei, în piaţa centrală a Medinei au fost săpate alte şanţuri, de asta dată nu pentru apărare, ci pentru îngroparea evreilor decapitaţi. Măcelul are loc o zi întreagă, sub ochiul atent al Profetului, care asistă în linişte la execuţia "duşmanilor lui Alah şi ai Profetului Lui", aşa cum ne raportează tradiţia musulmană. La căderea nopţii, ultimii evrei sunt decapitaţi la lumina torţelor, fiecare victimă având dreptul la un strigăt "Alah e mare!" din partea musulmanilor prezenţi. Evreii, dogmatic vorbind, n-au nimic de reproşat musulmanilor: aceştia i-au tratat exact în modul în care ei înşisi, la rândul lor, au tratat numeroase populaţii sedentare, în procesul de cucerire sângeroasă a Canaan-lui promis lor.

Aşa cum Biblia justifică cruzimea triburilor de evrei ce măcelăreau bătrâni şi copii când întâlneau o aşezare canaaneană, tot aşa şi Coranul justifică gesturile abominabile ale lui Mahomed (surata 33): "Aţi omorât o parte dintre ei, i-aţi făcut sclavi pe o alta; Alah v-a făcut moştenitorii pamânturilor lor, al locuinţelor şi bunurilor lor, chiar dacă paşii voştrii n-au călcat niciodată acest pământ." Mahomed îşi va lua cu această ocazie o concubină dintre evreicele înrobite. Mahomed va pleca apoi (în 629) spre Kaibar, unde se refugiaseră evreii tribului Banu Nadir, după expulzarea şi jefuirea acestora la Medina, pentru a-i mai jefui o dată de bunuri (evreii aveau din nou livezi de palmieri), cu această ocazie luându-si încă o concubină evreică, pe frumoasa Safia, de numai 18 ani (el avea pe atunci 59 de ani).

Mahomed va sfârşi prin a-şi domina adversarii mecani, cucerind finalmente oraşul idolatrilor. Inamicii săi cei mai aprigi se vor converti pentru a-şi scăpa pielea (de ex.: Abu Sufian, Kalid ibn al-Walid, Amr ibn al-As).

Mahomed, la intrarea în oraş va executa o parte dintre inamicii săi neconvertiţi, în special dintre acei care l-au umilit în mod atât de barbar în vremea când era doar "orfanul nebun al lui Abdalah", dar va arăta clemenţă faţă de alţii, dovedind un fin simţ politic.

Religia înfiinţată de el reprezintă un progres considerabil pentru lumea din care făcea parte, şi asta se va vedea cu ochiul liber secole de aici încolo, când islamul ieşind din peninsulă va îngloba, dar mai important, va reusi sa asimileze strălucite civilizaţii.

Nu există o scădere tipic islamică care sa explice de ce civlizaţia la baza căreia stă învăţătura lui Mahomed stagnează de prea multe secole, căci eroarea este de fapt comună tuturor monoteismelor şi în parte tuturor religiilor: oricât de valoroase pot fi nişte precepte la un moment dat, el vor fini prin a se dovedi neadaptate unei epoci diferite, ori din păcate dogmele religioase au dificultăţi majore în a se modifica pe măsura ce timpul trece şi societatea se schimbă; lumea creştină a cunoscut şi ea blocaje si distorsiuni care au ţinut-o pe loc mai bine de o mie de ani, în întunericul obscurantismului creştin.

Se poate spune că Mahomed a fost un om al timpului şi locului în care s-a născut (de aceea biografia lui şochează atât de mult persoanele trăitoare în secolul 21 şi care nu sunt educate în morala islamică), însă în acelaşi timp şi-a depăsit în anumite privinţe epoca, aşa cum arată anumite reforme pe care le-a introdus cu religia lui în societatea tribală a Arabiei secolului al 7-lea.

Istoricii şi sociologii spun că nimic din istoria timpurie a religiei lui Mahomed nu prevestea stagnarea de care suferă civilizaţia islamică de mai bine de jumătate de mileniu. Mesajul acestuia a fost unul similar celorlalte religii monoteiste abrahamice, dacă nu cumva chiar unul mai coerent şi credibil, dată fiind perioada mai târzie în care noua religie a apărut. Spiritul tribal care i-a îmbibat pe arabi cu o imensă dragoste de libertate dintotdeauna, ca şi cu o sănătoasă doză de scepticism în ce priveşte orice formă de concentrare a puterii şi deciziei, modul democratic în care lumea tribală arabă lua deciziile privitoare la comunitate, sunt doar câteva elemente care prevesteau şi în fapt chiar au produs efecte favorabile dezvoltării impetuoase a civilizaţiei la baza cărei stătea mesajul lui Mahomed. Piedica, sau "vina", trebuie deci căutată, cel puţin în parte, mai târziu, şi nu în epoca sau mesajul iniţial, de altfel destul de ambiguu şi divers, al Profetului. Istorici ca B. Lewis şi D. Sourdel consideră că turnura antiraţionalistă pe care a luat-o islamul ca reacţie a mişcării mutazilite a fost decisivă în grăbirea falimentului. Tolerată un timp, filozofia a fost treptat respinsă ca un corp străin, iar ortodoxiile şi fanatismele fratricide n-au făcut decât să învenineze climatul intelectual, după ce-l denaturaseră pe cel politic. Lungul şir de execuţii ale ereticilor şi lista nesfârşită de cărţi ale filozofilor arabi arse în piaţa publică, a provocat lent dar inexorabil declinul final.

Alţi specialişti, mai direcţi în exprimarea tezelor lor, cum este de ex. antropologul francez de origine algeriană Malek Chabel, spune că "mediul cultural şi istoric în care trăiesc populaţiile arabe, persane şi turceşti, şi în general cele musulmane, este principala frână împotriva renaşterii civilizaţiei islamului; acest mediu este strivit de tradiţia înrobitoare a unei veneraţii extatice, a gândirii inchizitoriale şi a absenţei autocriticii, ansamblu refractar la orice idee de progres; blocajele sunt identificate de mult timp, anume proasta guvernare şi imposibila separare a religiosului de politic ". Or, explică autorul lucrării Islamul şi Raţiunea, "această separare, laicizare, nu poate să fie acceptată decât după ce textul sacru a fost reinterpretat şi trecut prin critica raţionalistă." Proiect început de marele Taha Husein, dar lăsat în paragina pe pământul islamului (între timp de asta se ocupă occidentalii...). Chabel adaugă: "Raţiunea este firul roşu, criteriul (al-furqan) care separă două specii umane, anume acei care cred în Dumnezeu şi cei care cred în om, acei care consideră că fără Dumnezeu omul n-ar exista, şi cei care, fără a jura pe "moartea lui Dumnezeu", consideră totuşi că omul, prin propriile lui capacităţi, e capabil să inventeze aici şi acum atât paradisul cât şi infernul. Un alt factor de blocaj îl reprezintă chiar propriul succes de altă dată, care între timp nu a rămas decât o frumoasă amintire. Chabel se exprimă de această manieră: când islamul merge rău, vocea raţiunii are dificultăţi în a se face auzită; considerabila rămânere în urmă a islamului se explică în parte prin eşecul musulmanilor de a depăşi vechile ambiţii de cucerire, de a supravieţui trecutului lor glorios. Regresul politic şi militar a provocat în fapt un alt regres mai devastator, anume acela al civilizaţiei. Vânzătorii de iluzii s-au înmulţit."

[modifică] Referinţe bibliografice

^ sursă: Britannica si Wikipedia engleză; sursa bibliografica: Alfred-Louis de Prémare, Fundamentele islamului, Seuil, L’Univers Historique, 2002, pag. 101: "Medina este un termen ebraic împrumutat de limba arabă întrucât evreii au fost o lungă perioadă singura populaţie sedentară a 'Arabiei deserta' La pagina 99 se arată ca iniţial "Iatrib" (Yathrib) era numită secţiunea aşezării cunoscută ca Medina ("orasul"), unde existau 300 de giuvaergii (bijutieri) evrei); o altă explicaţie trasează termenul în cuvântul "din", care înseamnă în arabă credinţă (afirmaţie fară sursă indicată).

[modifică] Bibliografie

Jacques Brosse: Maeştrii spirituali, PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007, ISBN 978-973-145-020-9
Barnaby Rogerson: Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi sunniţi, Editura Polirom, Iaşi, 2007, ISBN 978-973-46-0670-2