Limba arabă clasică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Araba clasică este o formă a limbii arabe utilizată în poezia preislamică, în Coran (numită în acest caz chiar araba coranică), în hadith-uri (tradiţiile profetice), ca şi în numeroase texte religioase, literare filosofice şi ştiinţifice din perioadele omeyyadă şi abbasidă (secolele 7-12). Ea a fost codificată în gramaticile din secolele 7-8 şi se caracterizează prin regularitatea schematică a ansamblului gramatical. Cea mai cunoscută gramatică a limbii arabe clasice este cea a lui Sibawayhi, intitulată „Cartea” (Al-Kitāb; ar.: الكتاب), prin excelenţă. Plecând de la informaţiile gramaticale oferite de textele poeziilor preislamice, de la Coran şi hadith-uri, marele gramatic extrage regulile gramaticale ce guvernează această limbă.Pentru lexicul arab clasic, lucrarea de referinţă rămâne dicţionarul "Lisān al-‘arab" (ar.: لسان العرب ; ro: "Limba arabilor") a lui Ibn Manzūr.

Din arabă clasică derivă araba literară modernă standard, utilizată în scris şi în exprimarea orală oficială (de exemplu, discursuri, prelegeri universitare, emisiuni de televiziune) în statele arabe actuale. Araba literară modernă standard diferă foarte puţin de araba clasică din punct de vedere morfologic. În schimb, între cele două tipuri de arabă există unele diferenţe lexicale şi sintactice, care reflectă influenţa dialectelor arabe şi a unor limbi vest-europene asupra limbii arabe literare moderne standard. Cu toate acestea, graniţa dintre cele două este extrem de subtilă şi greu de definit. Din această cauză, cei doi termeni (de arabă clasică şi, respectiv, de arabă literară modernă standard) sunt folosiţi nediferenţiat în foarte multe surse. De altfel, pentru gramaticii arabi, această diferenţă nu există, ambele fiind numite (العربية الفصحى) “al-arabiyya al-fushā” [1]