Carte
O carte este o colecție de hârtii, pergamente sau alte astfel de materiale, tipărite și legate sau broșate într-un volum. O carte este de asemenea o operă literară sau științifică, sau o parte semnificativă dintr-o astfel de operă.
Cuprins |
[modificare] Apariția cărții
Cea mai veche metodă de a transmite mesaje și povești era prin transmitere orală vezi (viu grai), (tradiție), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăblițele de lut și pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.
Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărți legate, de forma cărților din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Christos sau chiar mai devreme. Se spune că Iulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon și folosea paginile ca puncte de referință.
Înainte de invenția și adoptarea tiparului, toate cărțile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe și rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitățile și nobilii bogați își permiteau cărți, care erau deseori legate cu lanțuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărți foloseau pergament sau piele de vițel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.
Mai târziu în Evul Mediu, cărțile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuși, crearea unei întregi cărți era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.
Cea mai veche carte tipărită este Diamantul Sutra, un text al Perfecțiunii Înțelepciunii, găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peșteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârșit scriind că a fost tipărită pe 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente, această carte poate fi văzută la British Library din Londra.
Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presă mobilă din pământ ars aproximativ în anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de la el. Caracterele erau puse într-o tavă unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi presa cu o scândură până ajungeau toate la același nivel, iar când ceara se răcea folosea tava de litere pentru a tipări pagini întregi.
[modificare] Inventarea tiparului
Numai că doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".
În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor.
În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluție industrială.
Totuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină).
Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea, cărțile să fie grupate după mărime.
A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți.
[modificare] Noi forme de carte
În secolul al XX-lea bibliotecile au făcut față unei rate de publicări din ce în ce mai mari, acest efect făcând parte din explozia informațională. Inventarea Internetului și a publicării electronice a făcut ca multe din informațiile noi să nu mai fie tipărite în cărți, ci puse la dispoziție online, printr-o bibliotecă digitală virtuală, pe CD-ROM sau în formă de cărți electronice, virtuale (engleză: e-books). Aceasta nu a ușurat neapărat viața nici pentru edituri, nici pentru biblioteci, publicațiile pe hârtie tradiționale nereducându-și volumul.
Au apărut însă și alte dezvoltări în procesul publicării cărților. Astfel, de tehnologia tipărire la cerere (engleză: book on demand) pot profita autorii mai puțin cunoscuți, care cu ajutorul acesteia pot să-și pună la dispoziție opera mai repede și pentru o audiență mai mare.
[modificare] Definiții și comentarii
- Petre Țuțea - „...În afară de cărți nu trăiesc decât dobitoacele și sfinții: unele pentru că nu au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință...”[1]
[modificare] Formate de carte
[modificare] Vezi și
[modificare] Note
- ^ Petre Țuțea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.25, ISBN 973-28-0630-3
