Carte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Cărţi într-o bibliotecă

O carte este o colecție de hârtii, pergamente sau alte astfel de materiale, în formă de coli sau foi de cele mai multe ori egale între ele și legate sau broșate într-un volum. Cărțile sunt de obicei tipărite (rareori scrise și de mână) și conțin diverse lucrări scrise, pe cea mai mare diversitate de teme. O carte este de asemenea o operă literară sau științifică, sau o parte semnificativă dintr-o astfel de operă.

Apariția cărții[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche metodă de a transmite mesaje și povești era prin transmitere orală vezi (viu grai), (tradiție), (zicătoare). Atunci când sistemele de scriere au fost inventate în antichitate, tăblițele de lut și pergamentul erau folosite, de exemplu în biblioteca din Alexandria.

Pergamentele au fost ulterior înlocuite cu codexuri, cărți legate, de forma cărților din ziua de azi. Codexul a fost inventat în primele secole după Hristos sau chiar mai devreme. Se spune că Iulius Cezar a inventat primul codex în timpul războaielor galice, legând pergamentele în stil acordeon și folosea paginile ca puncte de referință.

Înainte de invenția și adoptarea tiparului, toate cărțile erau copiate de mână, de aceea ele erau scumpe și rare. În timpul Evului Mediu, doar bisericile, universitățile și nobilii bogați își permiteau cărți, care erau deseori legate cu lanțuri pentru a preveni furtul lor. Primele cărți foloseau pergament sau piele de vițel pentru pagini, dar ulterior s-au înlocuit cu hârtie.

Mai târziu în Evul Mediu, cărțile au început să fie produse cu tipărire cu blocuri, unde o imagine în relief a unei întregi pagini era sculptată în lemn, putând fi adăugată cerneală, reproducând mai multe copii ale acelei pagini. Totuși, crearea unei întregi cărți era un proces care cerea mult efort, având nevoie de acele blocuri de tipar sculptate de mână pentru fiecare pagină.

Cea mai veche carte tipărită este Diamantul Sutra, un text al Perfecțiunii Înțelepciunii, găsită în 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peșteră lânga Dunhuang, în nord-vestul Chinei, la sfârșit scriind că a fost tipărită la 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong (adică la 11 mai 868), cu 587 ani înainte de Biblia lui Gutenberg. Actualmente această carte poate fi văzută la British Library din Londra.

Inventatorul chinez Pi Sheng a creat o presă mobilă din pământ ars aproximativ în anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de la el. Caracterele erau puse într-o tavă unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi presa cu o scândură până ajungeau toate la același nivel, iar când ceara se răcea folosea tava de litere pentru a tipări pagini întregi.

Inventarea tiparului[modificare | modificare sursă]

Doar Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal în secolul XV, astfel cărțile devenind mai accesibile. Aceasta însă a deranjat status quo-ul, ducând la remarci precum "Tiparnița va permite cărțile să ajungă în mâinile celor care nu au nici o treabă să citească".

În secolele următoare s-au îmbunătățit atât presa de tipărit cât și condițiile de libertate a presei prin relaxări treptate a legilor restrictive. Vezi: proprietate intelectuală, domeniu public, drept de autor.

În mijlocul secolului XIX, hârtia făcută din pulpă (celuloză, lemn) a fost introdusă deoarece era mai ieftină, astfel că s-au putut realiza romane ieftine, manuale școlare și cărți din orice domeniu, ducând la un salt al alfabetizării în națiunile industrializate și a ușurat răspândirea informației în timpul celei de-a doua revoluție industrială.

Totuși această hârtie din pulpă conținea un acid care făcea un fel de foc lent, care ducea la distrugerea hârtiei. Tehnici mai vechi foloseau role din calcar pentru a neutraliza acidul din pulpă. Bibliotecile de azi folosesc deacidifiare în masă pentru colecțiile lor mai vechi. Cărțile tipărite între 1850 și 1950 sunt în risc, cele mai noi fiind tipărite pe hârtie fără acid (alcalină).

Îngrijirea corespunzătoare a cărților ține cont de posibilitatea schimbărilor chimice asupra coperții și textului. Cel mai bine sunt păstrate în lumină redusă, să nu fie sub acțiunea directă a luminii solare, la temperatură joasă și umiditate moderată. Cărțile, în special cele grele, au nevoie de susținerea volumelor din împrejur pentru a se menține forma. Este de dorit de aceea, cărțile să fie grupate după mărime.

A menține o bibliotecă era privilegiul prinților, celor avuți, mănăstirilor și altor instituții religioase și universităților. O dată cu apariția cărților cu coperți de hârtie ieftine de la începutul secolului XX s-a ajuns la o explozie a publicațiilor populare, devenind mai accesibile pentru oameni obișnuiți.

Noi forme de carte[modificare | modificare sursă]

În secolul al XX-lea bibliotecile au făcut față unei rate de publicări din ce în ce mai mari, acest efect făcând parte din explozia informațională. Inventarea Internetului și a publicării electronice (v. Tehnoredactare computerizată) a făcut ca multe din informațiile noi să nu mai fie tipărite în cărți, ci puse la dispoziție de exemplu online, printr-o bibliotecă digitală virtuală, pe CD-ROM sau în formă de cărți electronice, virtuale (engleză: e-books). Aceasta a mărit gradul de complexitate pentru edituri și biblioteci, în timp ce totuși publicațiile pe hârtie tradiționale nu și-au redus nici ele volumul.

Au apărut însă și alte dezvoltări în procesul publicării cărților. De exemplu, de tehnologia „tipărire la cerere” (engleză: book on demand) pot profita autorii mai puțin cunoscuți, care cu ajutorul ei pot să-și ofere opera mai repede și într-un tiraj inițial imprevizibil, la costuri acceptabile.

Industria de carte din Occident are, de ani buni, o ramură destul de puțin cunoscută chiar și pentru scriitorii din Vest.[1] Este vorba despre „packagers”, o nișă între editori și scriitori, un fel de fabricanți de volume care livrează cărți gata făcute și angajează autori la normă.[1] Producătorii de cărți, cunoscuți și ca packagers (n.r. - cei care împachetează), sunt la fel ca producătorii din film și televiziune: în loc de show-uri, produc cărți pentru edituri, corporații, organizații nonprofit și altele.[1]

Vânzări[modificare | modificare sursă]

În primul secol de existență a imprimeriilor, adică între 1450 și 1550, s-au tipărit 35.000 de titluri.[2] În anul 1913, doar în Germania apăreau 35.078 de cărți, iar în Japonia 44.566.[2] După război, mai exact în 1931, își anunța supremația Rusia cu 38.405 titluri și venea tare din urmă India, cu 16.000.[2] Statele Unite se situau undeva pe la mijlocul plutonului, cu 12.230 în 1913 și 10.607 în 1931.[2] Anglia - 14.688 de volume, iar Franța - 9.822.[2] În a doua jumătate a secolului XX s-au tipărit în lume 36 de milioane de titluri.[2] În anul 2010 se publicau anual un milion de cărți, ceea ce înseamnă că la fiecare 35 de secunde apare o nouă carte.[2]

Cea mai vândută operă literară din lume este Micul prinț, un roman al scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry, apărut în 1943.[3] De-a lungul a 70 de ani, „Micul Prinț” a fost tradusă în mai mult de 270 de limbi și dialecte, în peste 145 de milioane de exemplare, din care 12 milioane în Franța.[3]

Cea mai scumpă carte din lume a fost vândută în 2010 pentru suma de 10 milioane de dolari.[4] Este vorba de o copie a cărții „Birds of America” („Păsările din America"), publicată în 1820 și scrisă de naturalistul și pictorul american John James Audubon (1785-1851).[4]

În România[modificare | modificare sursă]

În România, piața de carte a fost de peste 50 de milioane de euro în 2007 conform unei estimări[2] sau de 100 de milioane de euro conform altei estimări.[5] În anul 2012, piața de carte era evaluată la circa 60 de milioane de euro.[5] Cifra nu include vânzările de manuale și pe cele de la chioșcurile de ziare, care reprezentau de asemenea o piață de circa 60 milioane de euro.[5] Vânzările de carte online reprezentau circa 8-10% din piața locală de carte.[6] Astfel, românii au cumpărat de pe internet cărți în valoare de 5-6 milioane de euro în 2012.[6]

Definiții și comentarii[modificare | modificare sursă]

„În afară de cărți nu trăiesc decât dobitoacele și sfinții: unele pentru că nu au rațiune, ceilalți pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conștiință...”
—Petre Țuțea

[7]

Formate de carte[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Producătorii de cărți: cum să scrii la comandă, 23 martie 2010, Evenimentul zilei, accesat la 14 iunie 2014
  2. ^ a b c d e f g h Grafomania universală, 24 iunie 2010, Iacob Florea, Ziarul de Duminică, accesat la 14 iunie 2014
  3. ^ a b Micul Print - cea mai vanduta opera literara din lume, la a 70-a aniversare, 12 aprilie 2013, Nena Mircea, Ziare.com, accesat la 24 iunie 2014
  4. ^ a b Cronică de moravuri: Valoarea inestimabilului, 21 decembrie 2010, Adevărul, accesat la 14 iunie 2014
  5. ^ a b c Elefant.ro: Anul acesta punem accentul pe noi verticale de business, 11 februarie 2013, Cristina Negraru, wall-street.ro, accesat la 14 iunie 2014
  6. ^ a b Elefant.ro: Vanzarile de carte online inseamna 8-10% dintr-o piata de 60 de mil. euro, 12 noiembrie 2012, Cristina Negraru, wall-street.ro, accesat la 14 iunie 2014
  7. ^ Petre Țuțea - 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, București, Editura Humanitas, 1997, p.25, ISBN 973-28-0630-3

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Carte
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Carte.
Wikţionar
Caută „carte” în Wikționar, dicționarul liber.