Nichifor Crainic

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Nichifor Crainic
NichiforCrainic.jpg
Politicianul Nichifor Crainic
Născut(ă) 22 decembrie 1889
Bulbucata, județul Vlașca, România
Deces 20 august 1972, (83 de ani)
Mogoșoaia, Republica Socialistă România
Naționalitate  România
Educație Facultatea de Teologie a Universității din București, Universitatea din Viena
Ocupație teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof.
Mișcare politică naționalism
Premii Premiul Național pentru poezie
Doctor honoris causa al Universității din Viena
Profesor pentru Arsenie Boca

Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre,[1] n 22 decembrie 1889, Bulbucata, județul Vlașca – d. 20 august 1972, Mogoșoaia) a fost un teolog, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof român și important ideolog rasist,[2][3][4] de extremă dreaptă.[5] În perioada de început a mai folosit pseudonimele Victor Rațiu (1908), D. Crainic (1909), D.I. Crainic, D.I. Nichifor, N. Crainic (1910)[6], Victor Mărginaș[7]. Din aprilie 1926 Nichifor Crainic este numele lui legal[8]. În 1940 este ales membru al Academiei Române (pe locul devenit vacant al lui Octavian Goga), exclus în 1945 și reconfirmat post-mortem în 1994.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Nichifor Crainic a studiat teologia la Seminarul Central (1904-1912) și apoi Facultatea de Teologie (1912-1916) din București. În perioada facultății a fost cântăreț la Biserica Zlătari. După terminarea studiilor, a dorit să devină preot al acestei biserici, dar deși a fost susținut de părintele Constantin Nazarie, Gala Galaction, Nicolae Iorga și I.G. Duca, mitropolitul-primat Conon Arămescu-Donici a refuzat numirea[9]. Se căsătorește în acest an cu cumnata bunului său prieten, Nicolae Băculescu.

După intrarea României în război cere să fie trimis voluntar pe front, dar este refuzat. Cu puțin timp înaintea ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale este înrolat și încadrat în Compania II sanitară. Urmează refugiul în Moldova, fiind cantonat în satul Simila, după care ajunge în iarna lui 1917 la Iași doborât de o dublă pneumonie. După însănătoșire este repartizat soldat sanitar la Spitalul Militar din Iași. În această perioadă scrie gratuit în revista lui Nicolae Iorga, Neamul românesc.

După divorț și neînțelegerile cu noul director al publicației Dacia, col. Ștefan Zăvoianu, îndemnat de Lucian Blaga, pleacă la Viena. Aici se înscrie la Facultatea de Filosofie în anul universitar 1920-1921. În această perioadă o cunoaște pe Aglae, studentă la medicină, cu care se căsătorește. În mai 1921 se naște Furtuna Ioana, unica lui fiică.

Va rămâne până în iunie 1922 pentru încheierea stagiului de patru semestre. Viena devenea spațiul necesar formării dimensiunii mistice care se va identifica în activitatea de profesor și în lirica sa. A obținut doctoratul în filosofie la Viena. Își desfășoară activitatea în calitate de profesor universitar la Seminarul Teologic de la București și la Facultatea de Teologie de la Chișinău[10]. Este creatorul curentului gândirist[11] axat pe „autohtonism”.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Crainic a debutat ca poet înaintea Primului Război Mondial, cu poezii la diverse publicații literare, naționalist- tradiționaliste: „Ramuri”, „Luceafărul”, „Drum Drept”, „Flacăra”, „Dacia”, „Transilvania”, „Cuget Românesc”.

A condus revista „Flamura” și, după strămutarea revistei „Gândirea”, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică,[12] de la Cluj la București, preia conducerea acesteia de la Cezar Petrescu, devenind directorul și mentorul ei și - după cum lăsa să se înțeleagă - inițiatorul curentului gândirist[11], axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism. În "Gândirea" au apărut numeroase articole și eseuri programatice care vor defini orientarea politică naționalistă a curentului gândirist, tributar ortodoxismului militant și prezentând similitudini cu fascismul italian. Crainic a considerat chiar că nazismul (național socialismul german) era opțiunea ideală, cea mai corectă pentru România[13]. A publicat mai multe articole în care a elogiat regimul lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria „statului etnocratic" în lucrarea „Ortodoxie și etnocrație”. De asemenea,a colaborat la publicații precum „Sfarmă-Piatră” și „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare.

Dumitru Stăniloae îl descrie cu următoarele cuvinte: „Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox”[14].

Stăniloae nu a obiectat la poziția lui Crainic, care a dezvoltat o întreagă exegeză teologică pentru a demonstra că Vechiul Testament nu ar fi evreiesc, că Iisus nu ar fi fost evreu și că Talmudul ar fi fost creat ca o armă de combatere și distrugere a creștinilor. Nici Biserica Ortodoxă Română, sub conducerea patriarhului Miron Cristea, nu a contrazis afirmațiile lui Nichifor Crainic, un teoretician al religiei cu influență foarte mare în epocă, el fiind profesor la Facultatea de Teologie a Universității din București[15].

În 1968 Nicolae Manolescu îl include într-o antologie de poezie, care avea să fie interzisă, atât din cauza prezenței poeților condamnați în cadrul așa-zisului proces al ziariștilor fasciști din 1945 și a celor din exil (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Aron Cotruș, Ștefan Baciu), cât și din cauza absenței unor scriitori proletcultiști ca Mihai Beniuc și Eugen Jebeleanu. Acest episod este semnalat de Monica Lovinescu în revista "Destin" apărută în Spania, care face o analiză a polemicii iscate atunci în România. Împotriva lui George Ivașcu, înverșunat contestatar al antologiei semnate de Manolescu, scriitoarea din exil remarcă, la p. 131: "Singurul criteriu cu putință privind trecutul este cel estetic. Poezia unui Crainic este inclusă în antologie iar nu articolele sale politice. Atunci? Luptele trecutului și ciocnirile ideologice aparțin istoriei, cel mult istoriei literare. Operele, literaturii. Totul e de a ști dacă poezia unor Crainic, Gyr sau Crevedia înfruntă timpul ca poezie. Acesta este tărâmul pe care-l alesese Nicolae Manolescu, și era singurul justificat (Monica Lovinescu, Asaltul umbrelor, în "Destin", Madrid, 1969, 19-20, p. 126-135).

Activitatea politică[modificare | modificare sursă]

Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.[16]. A fost carlist, anti-carlist, colaborator cu Ion Antonescu și unul dintre principalii ideologi fasciști[17] și antisemiți[2][18][19][20][21] din România. A fost secretar general la Ministerul Cultelor în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Ion Antonescu.

Activitatea jurnalistică[modificare | modificare sursă]

A fost directorul ziarului naționalist „Calendarul” apărut la București în 25 ianuarie 1932 și suspendat la 24 martie 1932 din ordin guvernamental, apoi reapărut la 9 iunie al aceluiași an, până la 29 decembrie, când este din nou suspendat ca urmare a unui virulent articol al lui Crainic, îndreptat contra lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și camarilei regale, articol intitulat „Țara regelui Wieder și a reginei Duduca”. După asasinarea primului-ministru I.G. Duca, Crainic este arestat, împreună cu conducerea legionară și cu alți opozanți ai regimului, fiind acuzat că ar fi fost instigatorul moral al asasinatului. La procesul ce a urmat, a fost achitat.

Procesul și pribegia[modificare | modificare sursă]

Momentul 23 August 1944 l-a găsit în București având dublă pneumonie. Este dus pentru îngrijiri la Mănăstirea Cernica și apoi la clinica lui Iuliu Hațieganu din Sibiu de unde se externează la jumătatea lunii octombrie. Printr-o întâmplare norocoasă se întâlnește cu primarul comunei Gălănești care-i face un buletin de identitate pe numele de Ion Vladimir Spânu[22].

Se ascunde prin diferite sate din Transilvania, în casele unor preoți care-i fuseseră elevi la Teologie.[11]

Din primăvara anului 1945 încep persecuțiile împotriva lui Nichifor Crainic. Trimiterea lui în judecată este salutată de Scânteia, într-un articol special din rubrica Activitatea Tribunalului special. Noi criminali de război, în cercetarea Tribunalului Poporului, destinată să semnaleze "elementele reacționare" care puteau pune în pericol procesul de sovietizare a țării: Nichifor Crainic și Stelian Popescu trimiși în fața Tribunalului Poporului: "Prin hotărârea Consiliului de Miniștri, pe baza actului de acuzare întocmit de acuzatorii publici, s-a decis sesizarea Tribunalului Poporului pentru judecarea în conformitate cu dispozițiunile Decretului Lege Nr. 312 din 1945 a următorilor: Dobre Ion zis Nichifor Crainic și Stelian Popescu, ambii ziariști" ("Scânteia", nr. 235, 27 mai 1945, p. 6).

În cadrul procesului „lotului ziariștilor fasciști” (alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții)[23], Tribunalul Poporului l-a condamnat în contumacie, prin Sentința nr. 2/4 iunie 1945 detenție grea pe viață și degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul țării, prin crime de război[24].

Detenția și ultimii ani[modificare | modificare sursă]

Obosit, după trei ani de pribegie, și convins că după încheierea păcii de la Paris rejudecarea lui se va face mai puțin pătimaș, pe 24 mai 1947[25] l-a convins pe preotul Ion Sămărghițan, gazda sa, să-l anunțe pe jandarmul satului că se predă[26]. Este adus în București, la Ministerul de Interne (mai-iulie), apoi este transferat succesiv la închisoarea Văcărești și Jilava.

După anularea sentinței din 1945 a urmat rejudecarea care s-a întrerupt brusc, fără niciun motiv juridic, după arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu și a avocatului Petre Pandrea. A fost transportat la Aiud unde a fost ținut închis 15 ani fără să existe o sentință judecătorească.[11]

Prin Decretul 293/18 aprilie 1962 al Consiliului de Stat, Nichifor Crainic este grațiat la data de 24 aprilie 1962 și eliberat două zile mai târziu. După eliberarea din închisoare, între 1962 și 1968 Nichifor Crainic scrie la ziarul comunist de propagandă "Glasul Patriei", editat de Ministerul Afacerilor Interne, destinat intelectualilor români din străinătate, unde devine redactor, până la pensionare în 1968[27] Ana Selejan consideră că aceasta a fost o formă de mercenariat, în speranța reintrării în circuitul literar.[28]

În timpul detenției a devenit informator și colaborator al Securității „pentru gamela cu zeamă” (vezi: Oancea Zosim: Închisorile unui preot comunist”, sau Mihadaș Teohar: Pe muntele Ebal[29]).

Procesul „lotului ziariștilor fasciști” care s-a judecat în anul 1945 de către Tribunalul Poporului, a fost redeschis la propunerea Procuraturii Generale, după mai bine de 50 de ani. În cadrul procesului au fost implicați 14 scriitori și ziariști. Curtea Supremă după mai multe dezbateri procedurale, a admis recursul în anulare și în data de 8 mai 1995 a luat decizia cu hotărâre de achitare și restituire a tuturor averilor celor implicați și condamnați de către comuniști. Din păcate în acel moment nu a mai fost decât un singur supraviețuitor, scriitorul Pan V. Vizirescu[29].

Nichifor Crainic moare la 20 august 1972.

Opera[modificare | modificare sursă]

  • Șesuri natale, Editura Ramuri, Craiova, 1916;
  • Zâmbete în lacrimi, Editura Alcalay, 1916;
  • Icoanele vremii, eseu, București, 1919;
  • Darurile pământului, Editura Cartea Românească, Ediția I, București, 1920; Editura Cartea Românească, Ediția a III-a, 1929;
  • Priveliști fugare: note din Transilvania, București, 1921;
  • Cântecele patriei, 1925, 1931;
  • Țara de peste veac, Editura Cartea Românească, București, 1931;
  • A doua neatârnare, eseu, 1926;
  • Sensul tradițiunii, eseu, 1929;
  • Sensul frumosului, eseu, 1932;
  • Rasă și religie, eseu, 1935;
  • Puncte cardinale în haos, eseu, Ediția I, 1934 (1936???), Ediția a II-a, Editura Albatros, 1998;
  • Ortodoxia, concepția noastră de viață;
  • Cursul de teologie mistică, (litografiat), 1936, 1938???;
  • Programul statului nostru etnocratic, 1937;
  • Ortodoxie și etnocrație, 1938, 1940, 1941, republicare în 1997;
  • Nostalgia paradisului, eseu, Ediția I, 1939, 1940, 1994, Editura Moldova, 1996;
  • Germania și Italia, 1943;
  • Iisus, (Colecția lucrătorului creștin, 1956);
  • Șoim peste prăpastie, versuri 1962-1964, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
  • Poezii alese 1914-1944, Editura Roza Vînturilor, București, 1990;
  • Zile albe - Zile negre, Memorii, Vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991;
  • Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică, 1993, 1995
  • Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
  • Țara de peste veac, Poezii antume: 1916-1944 (1997)
  • Dostoievski și creștinismul rus, 1998;
  • Spiritualitatea poeziei românești (1998)
  • Memorii, Pribeag în țara mea; Mărturii din închisoare; Memoriu: răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, 1996;
  • Teologie și filosofie, Publicistica 1922-1944, Editura AIUS, Craiova, 2010
  • Cursuri de mistică, Editura Deisis, 2010;
  • Curs de istoria literaturii bisericești și religioase moderne;
  • Curs de Apologetică;
  • Curs de Istoria literaturii religioase moderne (litografiat)
  • Curs de Mistică, Dogmatică și Apologetică (litografiat)

Publicații la care a colaborat[modificare | modificare sursă]

Traduceri[modificare | modificare sursă]

Rabindranath Tagore, Sadhana, 1932;

Rainer Maria Rilke, Die Geschischten vom lieben Gott, 1925;

Aprecieri în presa străină[modificare | modificare sursă]

  • Charles Maurras, Action française

Distincții[modificare | modificare sursă]

  • Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)
  • Doctor honoris causa al Universității din Viena (1940)

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, Editura Minerva, București, 1985, p. 873
  2. ^ a b Roland Clark, "Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in 1930s Romania." Nationalities Papers. Jan 2012, Vol. 40 Issue 1, pp. 107-126. 20p. Citat: „The institute only lasted one year, but allowed Crainic to advance ideas such as anti-Masonry, anti-Semitism, and biological racism within an LANC-approved forum (Crainic, Ortodoxie 147).”
  3. ^ Ovidiu Caraiani, "Identities and Rights in Romanian Political Discourse" Polish Sociological Review, No. 142 (2003), pp. 161-169. Citat: „Nae Ionescu considered ethnicity as "the formula of today's Romanian nationalism," while for Nichifor Crainic the "biological homogeneousness," the "historical identity" and the "blood and the soil" were the defining elements of the "ethnocratic state."”
  4. ^ Michael Wedekind, "The mathematization of the human being: anthropology and ethno-politics in Romania during the late 1930s and early 1940s" New Zealand Slavonic Journal, Vol. 44 (2010), pp. 27-67. Citat: „A prominent proponent of the concept of 'ethnic homogeneity' was the chauvinistic, xenophobic and pro-Nazi writer, politician, poet and professor of Theology Nichifor Crainic (1889-1972), author of "Orthodoxy and Ethnocracy" (Ortodoxie și etnocrație), published in 1938.”
  5. ^ Irina Livezeanu, (revistă) Maria Bucur. Eugenics and Mordernization in Interwar Romania. (Pitt Series in Russian and East European Studies.) Pittsburgh: University of Pittsburgh Press. 2002. Pp. 298. $24.95. The American Historical Review, Vol. 108, No. 4 (October 2003), pp. 1245-1247. Citat: „Clearly there were affinities between the eugenicists and thinkers, writers, and politicians on the extreme Right such as Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Corneliu Zelea Codreanu, Octavian Goga, and A.C. Cuza.”
  6. ^ Nichifor Crainic, Țara de peste veac, Poezii antume, 1916-1944, Editura Eminescu, 1997, p. 271
  7. ^ Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, p. XXIX
  8. ^ Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, p. 72
  9. ^ Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, p. 114-115
  10. ^ http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_c/coz-cre/dictionarc_25.pdf
  11. ^ a b c d Scriitori arestați (1944-1964), Alex. Ștefănescu, România Literară - anul 2005, numărul 23, accesat la 7 iulie 2013
  12. ^ Presa interbelică românească, 16 aug 2007, gandul.info, accesat la 26 septembrie 2010
  13. ^ http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gandirea/1941/BCUCLUJ_FP_279479_1941_020_007.pdf
  14. ^ Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940
  15. ^ Muzeul Holocaustului contestă moneda BNR cu chipul patriarhului Cristea, 3 august 2010, Dan Arsenie, Vlad Stoicescu, Evenimentul zilei, accesat la 7 iulie 2013
  16. ^ Encyclopaedia Britannica despre Nichifor Crainic
  17. ^ Radu Ioanid, "Nicolae Iorga and Fascism" Journal of Contemporary History, Vol. 27, No. 3 (Jul., 1992), pp. 467-492. Citat: „Amongst those arrested for Duca's assassination were Nae Ionescu and Nichifor Crainic (a fascist ideologue, mediator between the NCP and the Iron Guards).”
  18. ^ "Antisemitic Propaganda and Official Rhetoric concerning the Judeo-Bolshevik Danger: Romanian Jews and Communism between 1938–1944" in Tuvia Friling, Radu Ioanid and Mihail Ionescu (eds.), 2005, The International Commission on the Holocaust in Romania Final Report, Polirom Publications, pp. 93, 116 (English).
  19. ^ "Background and Precursors to the Holocaust. Roots of Romanian Antisemitism. The League of National Christian Defense and Iron Guard Antisemitism. The Antisemitic Policies of the Goga Government and the Royal Dictatorship" in Tuvia Friling, Radu Ioanid and Mihail Ionescu (eds.), 2005, The International Commission on the Holocaust in Romania Final Report, Polirom Publications, pp. 35-37 (English).
  20. ^ Cornelius R. Zach și Krista Zach, (revistă a) Dietmar Müller Staatsbürger auf Widerruf. Juden und Muslime als Alteritätspartnimer rumänischen und serbischen Nationscode. Ethnonationale Staatsbürgerschaftskonzepte 1871-1941. Harrassowitz Verlag Wiesbaden 2005. 537 S. = Balkanologische Veröffentlichungen, 41. ISBN: 3-447-05248-1. Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, Neue Folge, Bd. 58, H. 4 (2010), pp. 609-611. Citat: „Die ideologischen Mentoren der "jungen Generation", Nae Ionescu und Nichifor Crainic, lieferten den Antisemiten (besonders der legionären Bewegung) ein theoretisches Gerüst für ihre Argumentation.”
  21. ^ Dennis Deletant, (revistă) Oldson, William O. A Providential Anti-Semitism. Nationalism and Polity in Nineteenth-Century Romania. The American Philosophical Society, Philadelphia, 1991. ix + 177 pp. Photographs. Notes. Bibliography. Index. $20.00. Volovici, Leon. The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s. Studies in Antisemitism. Pergamon Press, Oxford, New York, Seoul and Tokyo, 1991. ix + 213 pp. Bibliography. Index. £25.00. The Slavonic and East European Review, Vol. 71, No. 3 (Jul., 1993), pp. 546-548. Citat: „Volovici's study is a complementary one; it examines competently the role of the Romanian intelligentsia in the inter-war years in legitimizing anti-Semitic ideas and thus facilitating public acceptance of them. Octavian Goga and Nichifor Crainic were extreme examples and Volovici rightly highlights their deeds and writings.”
  22. ^ Camelia Duică, Adrian-Nicolae Petcu, File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic, Revista Rost, nr. 12, februarie 2004
  23. ^ http://www.gazetademaramures.ro/procesul-lotului-ziaristilor-fascisti-12134
  24. ^ Camelia Duică, Adrian-Nicolae Petcu, File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic, Revista Rost, nr. 12, februarie 2004
  25. ^ Camelia Duică, Adrian-Nicolae Petcu, File din dosarul penal al lui Nichifor Crainic, Revista Rost, nr. 12, februarie 2004
  26. ^ Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, p. XXXI
  27. ^ Pentru modul în care a acționat Securitatea în atragerea intelectualilor interbelici la "Glasul Patriei", vezi Ana Selejan, Glasul Patriei - Un "cimitir al elefanților" în comunism, Editura Vremea, 2012
  28. ^ Mercenari la gazetă, Marius Chivu, Dilema Veche, Nr. 451 / 4-10 octombrie 2012, accesat la 7 iulie 2013
  29. ^ a b NICHIFOR CRAINIC – MONOGRAFIE, de Pârvănescu Geta Marcela
  30. ^ Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Casa Editorială Gândirea, București, 1991, p. 73

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Crainic, Nichifor: Memorii, vol. II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu- Răspuns la actul meu de acuzare, editura Muzeul Literaturii Române „Orfeu”, București.

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române, pp. 254-267 

Legături externe[modificare | modificare sursă]