Ioan Iovan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Părintele Ioan Iovan
Acest articol din seria Creștinism se referă la Ortodoxie.
Christogram with Jesus Prayer in Romanian.jpg

Sfânta Treime


Biblia


Mărturisirea de credință (crezul)


Simboluri


Sfinți


Biografii


Biserica Ortodoxă Română


Cultură și artă

Ioan Iovan (n. 26 iunie 1922, Husasău de Criș, jud. Bihor - d. 17 mai 2008, Mănăstirea Recea) părinte arhimandrit, mare duhovnic și teolog român, a fost fiul spiritual al Părintelui Arsenie Boca, și duhovnic la Mănăstirea Vladimirești, Plumbuita și Recea. A fost închis în închisorile comuniste de la Galați, Văcărești, Jilava, Gherla și Aiud.[1]

Biografie[modificare | modificare sursă]

Pe 26 iunie 1922, se naște Silviu Cornel - al optulea copil al preotului Gavriil și prezbiterei Maria Iovan, din Husasău de Criș, jud. Bihor.

Studiile si formarea[modificare | modificare sursă]

A frecventat primele trei clase, la școala primară din satul natal iar clasa a-IV-a o termină la Oradea.

Între anii 1934-1942 a urmat studiile medii la liceul Emanuil Gojdu din Oradea, din care ultimele două sub ocupație maghiară - la Liceul Sf. Ladislau, secția română, cu profesori maghiari.

Perioada 1942-1946 este cea în care a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj, nerecunoscută de statul maghiar, dar care funcționa cu sprijinul consulatului român. Teza de Licență, susținută la Facultatea de teologie din Sibiu era intitulată: “Sfânta Euharistie și viața mistică”. Tot în 1946, s+a înscris la doctorat, la catedra de dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloaie. A urmat cursurile pentru doctorat, timp de 2 ani, perioadă în care a susținut și câteva lucrări. În paralel, a studiat dreptul- la Facultatea de Drept din Cluj.

După terminarea Facultății de Teologie, a primit cea mai bună catedră de profesor de religie, la Liceul Gheorghe Barițiu din Cluj și la Liceul Comercial de fete. L-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca, la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus și pe Măicuța Veronica, stareța Mănăstirii Vladimirești, venită acolo în căutarea unui duhovnic. Părintele Arsenie, care fusese câteva luni, duhovnicul Mănăstirii Vladimirești, i-a spus Măicuței: “Ți-am pregătit un “munte”, dar lasă-l să mai crească!”

Hirotonirea și tunderea în monahism[modificare | modificare sursă]

Pe 26 mai 1948 a fost hirotonit diacon, de către P.S.Nicolaie Popovici, episcopul Oradiei Mari – singurul episcop martir al Bisericii Ortodoxe de sub regimul comunist. Slujba de hirotonire a avut loc și în prezența episcopului locului, cu aprobarea Sf.Sinod, la Sfânta Mănăstire Vladimirești, cu Hramul Adormirea Maicii Domnului, din loc. Tudor Vladimirescu, situată între Tecuci și Galați.

Pe 7 noiembrie 1949 tânărul diacon Silviu Iovan a fost tuns în monahism, de către P.S. Antim Nica, Episcopul Galațiului, la Mănăstirea de călugări Sihastru de lângă Adjud, primind numele de IOAN.

Între 1948 și 1955 Părintele Ioan a slujit la Mănăstirea Vladimirești.

"Deasa împărtășire" și spovedania în comun[modificare | modificare sursă]

Părintele Ioan invocând Duhul Sfânt.jpg

La sugestia Măicuței Veronica, a adus inovația desei împărtășiri cu Hristos Euharistic, așa cum făceau primii creștini, și fiind singurul preot care se ocupa de miile de credincioși veniți la locul sfânt și sfințitor, pentru a-i ajuta pe toți, a purces cu binecuvântarea P.S. Nicolae Popovici, la spovedania în comun (cu dezlegările de rigoare). La acuzațiile că spovedește în bloc, Părintele răspundea: “Și diavolul fură sufletele tot în bloc!” A fost însă un motiv pentru Patriarhie de a-l considera necanonic și la ordinul organelor de represiune ale statului (și chiar ale celor de la Moscova), încep presiunile asupra Părintelui Ioan și a Mănăstirii Vladimirești. Episcopul de Galați îl somă să nu mai slujească, să nu mai predice, ori să accepte transferul la altă mănăstire sau în București, iar în ultimul rând să-și ia concediu medical. Aceste somații, după cum au recunoscut cei din conducerea Bisericii, erau din rațiuni de stat.

Caterisirea și prigonirea[modificare | modificare sursă]

Pe 27 ianuarie 1955 a avut loc la Consistoriul eparhial monahal din București, procesul de caterisire al Părintelui Ioan, în lipsă, pentru a putea fi dat mai ușor pe mâna autorităților. Pe 21 februarie 1955 i s-a înmânat Sentința de caterisire și excludere din monahism, pe care pe bună dreptate Părintele o considera netemeinică și nelegală în fața Lui Dumnezeu și continuă să slujească și să-l mărtuirisească pe Hristos cu același foc. I s-a luat dreptul de a mai sluji, nu însă și harul.

Pe 29 martie 1955 sute de ostași înarmați au invadat în forță Mănăstirea și l-au arestat pe Părintele Ioan, pe Măicuța Veronica și pe maicile din Comitetul de conducere, în frunte cu Maica Teodosia și Maica Mihaila Nicoară, secretara Mănăstirii. Un an mai târziu a fost desființată Mănăstirea Vladimirești și maicile împrăștiate. S-a judecat Procesul, în care sentința dată a fost condamnarea la moarte, comutată în muncă silnică pe viață.

Executarea sentinței a început la Penitenciarul Semicerc din Galați, chiar în celula unde a zăcut Iuliu Maniu, în condiții de exterminare. A contractat un T.B.C. ganglionar, iar din cauza mizeriei și frigului, i-au crăpat mâinile până la os. Cu toate acestea, făcea eforturi supraomenești, ca să se roage de fiecare dată în poziția de rugăciune, în picioare. A fost transferat la Spitalul închisorii Văcărești de deținuți politici. A urmat apoi să slujească în cele mai mari “Catedrale” ale țării: Jilava, Gherla, Aiud. Amintirile din închisoare sunt prezentate în capitolul «Memorialul Durerii ». Întărește cu cuvântul și cu Sfânta Împărtășanie, mii de deținuți. Refuzând reeducarea, a fost totuși eliberat de la Aiud, în urma Decretului de amnistiere, la 1 august 1964.

Securitate însă îl tracasa în continuare, atât pe Sfinția Sa cât și familia și de aceea s-a mutat la București, într-o locuință a unei foste maici de la Vladimirești. In 1966, continuându-și misiunea de preot, așa cum a făcut și în închisoare de altfel, i s-a înscenat un proces, judecat în stare de libertate, pentru “abuz de funcție”, respectiv oficierea Sfintelor Taine - spovedanie și împărtășanie - fiind caterisit. Din nou a fostcondamnat și obligat să execute pedeapsa prin muncă. După eliberare, între 1967 si 1969 a locuit în cartierul Balta Albă, la sora Maicii Marionila, dar era ținut sub aceeași minuțioasă supraveghere de catre Securitate, uneori fiind chiar agresat. In august 1970, mergând la Tecuci, în scopul de a încuraja credința soborului risipit al Mănăstirii, a fost arestat a treia oară și dus la închisoarea din oraș. In același an în octombrie a fost condamnat la 1 an închisoare.

Revenirea[modificare | modificare sursă]

In august 1971 a fost eliberat din închisoare, dar urmărit în continuare, deveni ținta unor calomnii și scenarii compromițătoare. În această atmosferă tensionată, obosit și decepționat sufletește, a început sa se preocupe de revenirea în cler. A facut zilnic următoarele drumuri: la Sfintele Moaște, Patriarhie și Securitate, rugându-se și la Dumnezeu și de puternicii zilei. Patriarhul Justinian însă rămânea ferm pe poziția lui, dând vina pe Securitate, iar aceasta pe Patriarhie.

În sfârșit, pe 26 iunie 1979 (ziua de naștere) după 24 de ani de caterisire, obținu aprobarea de a sluji oficial. Fu trimis la Mănăstirea Cernica, unde i se permise să slujească odată pe săptămână iar în 1980 i se dadu voie să oficieze Sf. Liturghie la Mănăstirea Plumbuita din București, de data aceasta, în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare. Aici reuși oarecum, să continuie Lucrarea sa duhovnicească de mântuire a oamenilor, prin spovedanie și împărtășanie mai frecventă, până în 1989. Se redeschide Mănăstirea Vladimirești, dar Părintelui Ioan nu i se dădu voie să vină.

Rămase la Plumbuita unde stareț era Simion Tatu – fiul duhovnicesc al Părintelui Ioan. În 1991 fu transferat la Mănăstirea Recea, lângă Tg.Mureș, și era considerat cel mai mare Duhuvnic al Ardealului și chiar al întregii Biserici, devenind un adevărat “arbitru al eleganței” - al lui Hristos - pe pământ, având aceiași naturalețe ce l-a caracterizat toată viața. A predat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, din postura de teolog autentic, adică, nu numai vorbește despre Dumnezeu ci și trăiește în Dumnezeu cu care s-a unit. A dobăndit Rugăciunea inimii” încă din tinerețe, dar a desăvârșit-o, ajungând la stadiul de “clarvedere”. În 1991-2006 asistă în tot acest timp la imaginea dureroasă, a unei lumi ce se predă treptat, neputincioasă în fața răului. Colectivul mănăstirii îl protejează, ținându-l în chilie și îndemnând vizitatorii să-și caute alt duhovnic. Însă Părintele Ioan, chiar bolnav fiind, iese întotdeauna - la Sf. Liturghie, spunând: “Îmi iubesc nespus neamul acesta și vreau să-i slujesc cu orice preț, până la capăt!”

Moare pe 17 mai 2008, la Mănăstirea Recea.

Scrieri[modificare | modificare sursă]

"A fost frumos la Gherla!", Părintele Ioan Iovan, Ed. Patmos, 2008

"Cuvinte împartașite de Părintele Ioan și Maica Stareța Cristina", Părintele Ioan Iovan, duhovnicul Mănăstirii Recea, Mureș și Maica Stareța Cristina de la Mănăstirea Recea în dialog cu Pr. Remus Onișor, Ed. Reîntregirea, 2008

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Omul lui Dumnezeu - Parintele Ioan de la Recea - Societate, Sorin Preda, Formula AS - anul 2006, numărul 732, accesat la 12 mai 2016

Legături externe[modificare | modificare sursă]