Pamfil Șeicaru

Pamfil Șeicaru
Date personale
Născut	18 aprilie 1894 Buzău, România
Decedat	21 octombrie 1980 (86 de ani) Dachau, Bavaria, Germania
Înmormântat	Mănăstirea Sfânta Ana[*]​
Cetățenie	România
Ocupație	jurnalist politician
Limbi vorbite	limba română
Activitate
Organizație	El Alcázar[*]​

Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, Dachau, Bavaria, Germania) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”, cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Ion Cristoiu susține în ziarul „Adevărul” că a fost cel mai mare gazetar dintre cele două războaie mondiale.

Biografie

Pamfil Șeicaru s-a născut în satul Tăbărăști, comuna Gălbinași - Buzău. Familia paternă era originară din Mărginimea Sibiului, probabil comuna Șeica. Bunicul său a fugit pentru a nu fi recrutat în armata „Cezaro-crăiască”, s-a stabilit la Tăbărăști, s-a căsătorit și a fost preot. Tatăl său, Haralambie Popescu, născut la Tabărăști, a fost funcționar la CFR, iar mama sa era Ana Hiciu.

A urmat, fără frecvență, cursurile Liceului „Codreanu” din Bârlad.

În perioada în care era elev, a publicat primul său articol, la 1 iunie 1911, în revista „Freamătul”, semnând Pamfil Popescu-Șeicaru.

După absolvirea liceului, în 1914, s-a stabilit la București, unde s-a înscris la Facultatea de Drept și s-a angajat ca pedagog la Pensionul de Băieți Macovei, condus de I. Tuluc, oferind meditații la istorie și geografie elevilor din clasele secundare. În paralel, a colaborat la publicații precum „Steagul” și „Ramuri”.

În toamna anului 1915 a fost încorporat ca elev T.R. la Școala de Ofițeri în Rezervă din Iași. De la 28 mai 1916 a activat ca redactor la revista „Versuri și proză”, unde a publicat cronici literare și recenzii la opere de Nichifor Crainic, Mihail Dragomirescu, Ion Pillat, Mircea Rădulescu și Henrik Ibsen.

A finalizat pregătirea militară odată cu intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă și a fost repartizat ca sublocotenent, comandant de pluton de mitraliere, la Regimentul 17 Mehedinți „Știrbei Vodă”. A participat la operațiuni militare la Orșova, în retragerea armatei în Moldova și în luptele din Munții Oituzului, remarcându-se în special în acțiunile desfășurate între 27 și 29 august 1917, la Cota 771 (Cireșoaia). Pentru faptele sale de arme a fost decorat, la 25 ianuarie 1918, cu Crucea de Cavaler a Ordinului Militar de Război „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, precum și cu Croix de Guerre, conferită de autoritățile franceze și înmânată de Henri Berthelot.

A fost demobilizat la 18 aprilie 1918, împreună cu ceilalți studenți aflați încorporați, cu puțin timp înainte de semnarea Tratatului de Pace de la București dintre România și Puterile Centrale.

A fost deputat în parlamentul României în 1928, 1931 și în 1933. Ca ziarist, a fost director al ziarului „Bucovina” (Cernăuți) și a participat la editarea revistei „Gândirea”.

În 1928 înființează ziarul Curentul cu orientare de extremă dreaptă, pe care l-a condus până la plecarea sa din țară în 1944.

Prin Decretul regal nr. 2.874 din 24 noiembrie 1936 i-a fost conferită medalia Ordinului Meritul Cultural, clasa a II-a, pentru sport, iar prin Decretul-lege nr. 1.682 din 16 iulie 1943 i-a fost conferit gradul de cavaler, clasa I, al aceluiași ordin, pentru școală.

În 1939 a fost singurul ziarist român care a afirmat că garanțiile militare oferite de Marea Britanie și Franța pentru integritatea frontierelor României nu valorau nimic. În fața pericolului nazist, Pamfil Șeicaru afirma,

“ Anglia trebuie să se pregătească pentru propria apărare și abia după asta să garanteze și frontierele altor țări. ”

Într-un articol publicat la 15 aprilie 1939, a susținut că sacrificarea de către marile puteri a țărilor mici și mijlocii din Europa acelui timp este inevitabilă. În anii războiului au rămas celebre polemicile lui cu comentatorul politic britanic Wickham Steed de la postul de radio Londra. A participat la rebeliunea legionară, declarând ulterior că pogromul de la București a fost executat de către agenți străini și nu de legionari.

La 12 august 1944, Pamfil Șeicaru a părăsit România împreună cu soția sa și s-a refugiat în Germania. După alte surse, acesta a parăsit țara 10 august 1944, cu un avion pus la dispoziție de Mihai Antonescu, ajungând la Viena, unde se aflau soția și fiica sa. La scurt timp după sosire, a fost reținut de autoritățile germane, la ordinul lui Heinrich Himmler și Joachim von Ribbentrop, în urma unor rapoarte transmise de Grigore Niculescu-Buzești și Victor Rădulescu-Pogoneanu potrivit cărora ar fi intenționat să se deplaseze la Lisabona pentru a negocia un armistițiu cu Aliații.

A fost anchetat timp de aproximativ șapte luni în Germania, fiind eliberat după ce informațiile respective nu au fost confirmate.

Printr-o scrisoare publicată în numarul 5939 din 28 august 1944 al ziarului Curentul, Șeicaru și-a anunțat retragerea de la conducerea ziarului. Generalul de corp de armată în rezervă, Constantin Constantinescu a preluat conducerea ziarului, ca președinte a Consiliului de Administrație a Societății Anonime „Curentul”. În urma scrisorii, redactorii ziarului, care erau pe aceeași linie politică cu Șeicaru au parasit redacția.

„Domnule Președinte,

Lupta mea încetează.
Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe „Curentul“.
Este corect să trag consecințele. Așa voi servi mai bine interesele țării, înlăturând o opinie separată, care ar putea fi luată drept pretextul unor viitoare suspiciuni.
Mă despart cu tristeță de acest ziar căruia i-am închinat 17 ani de pasiune, de muncă, de credință. Dar sinceritatea luptei mele, curățenia strădaniei mele nu poate fi dovedită mai bine decât prin sacrificiul meu liber, spontan.
Cititorii mă vor înțelege, vor aproba hotărîrea mea în care stăruie aprigul sentiment al datoriei pentru această țară, căreia aparțin fără nici o rezervă, pentru poporul român a cărui nobleță epică se profilează printre steagurile cari pentru mine vor rămâne glorioase, se profilează în severa lui resemnare printre ruine.
Împrejurările îmi dictează să renunț la colaborarea, la însăși respirația gândului meu de fiecare zi. Și renunțând, eu servesc acela o cauză românească.

Primiți, vă rog, Domnule Președinte, asigurarea devotamentului meu.”

—(ss) PAMFIL ȘEICARU

La 16 octombrie 1944, Comisia de epurație a presei l-a exclus definitiv din rândul ziariștilor pe Pamfil Șeicaru, împreună cu alți publiciști considerați colaboratori ai regimului antonescian sau ai propagandei fasciste, între care Stelian Popescu sau Nichifor Crainic.

În noiembrie 1944 autoritățile au percheziționat locuința acestuia și au mai găsit „două cărți aruncate pe parchet și un... joben”. În aceeași lună, în baza decretului lege nr. 488 din 19 octombrie 1944, privitor la măsurile privative de libertate împotriva celor vinovați de dezastrul țării și la măsuri asigurătorii asupra bunurilor acestor persoane Parchetul a dispus aplicarea sechestrului asupra averii lui Șeicaru și a lui Ilie Rădulescu, foști directori ai ziarelor „Curentul” și „Porunca Vremii”.

Potrivit datelor publicate la acel moment, patrimoniul imobiliar al lui Șeicaru includea o fermă în comuna Ciorogârla, cu 14 hectare teren arabil, 2 hectare de vie, 4 hectare de pomi fructiferi, 5 hectare de pădure, locuințe și un inventar agricol considerabil, precum și un imobil situat în București, pe strada General Angelescu. Acestuia i se adăugau un teren de izlaz de 7 iugăre în Orșova, un teren viran în București, pe strada Roma (colț cu șoseaua Bonaparte), o fabrică de cherestea și mobilă țărănească în Bacău, circa 1.234 de pogoane de subsol petrolifer în zona Băsceni (județul Buzău) — din care 380 concesionate Societății Româno-Americane — precum și 300 de pogoane de subsol petrolifer în județul Râmnicu Sărat. De asemenea, erau inventariate 17.000 de acțiuni ale Societății de Radiofuziune deținute de soția sa și 560 de acțiuni pe numele său, împreună cu 52.900 de acțiuni la Societatea „Curentul”, la care soția sa mai poseda 5.200 de acțiuni, totalizând 57.000 din cele 60.000 de acțiuni ale societății (aproximativ 97,3% din capital).

Averea Societății „Curentul” era compusă, potrivit aceleiași surse, dintr-un teren și o vilă în Poiana Brașov, evaluate anterior la 6.000.000 lei; un teren în București, pe strada Făinari, nr. 13, evaluat la 3.000.000 lei; un imobil pe strada Cristian Tell nr. 33, evaluat la circa 80.000.000 lei; precum și Palatul și Tipografia din strada Belvedere nr. 8, evaluate împreună la aproximativ 7.000.000.000 lei.

La 5 iunie 1945, Tribunalul Poporului l-a condamnat pe Șeicaru, în contumacie, la pedeapsa cu moartea, pe motiv că părăsise țara și „s-a pus în slujba inamicilor României”, precum și pentru că „a atacat prin viu grai aliații țării”. Totodată, a fost condamnat la detenție pe viață pentru infracțiunea de „crimă pentru dezastrul țării”, în temeiul art. 1 din Codul Penal în vigoare la acel moment, aplicându-se pedeapsa cea mai severă prevăzută de lege. Sentința a inclus și confiscarea integrală a averii, cu excepția bunurilor provenite din succesiuni.

În 1966 a fost grațiat de Ceaușescu, cu sprijinul Securității, care l-a „ajutat” financiar să publice articole și cărți favorabile politicii de independență față de Moscova a României și a orientării lui Nicolae Ceaușescu.

În august 1977 a făcut o vizită secretă în România, organizată de Securitate.

Șeicaru s-a stabilit împreună cu familia la Madrid, în Spania, unde a locuit până în 1975, când s-a mutat mai întâi la München, apoi la Dachau, în Germania. În Spania a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul și, pentru câtva timp, publicația Liberty and Justice.

La moartea sa, în octombrie 1980, Primul Ministru al Bavariei, Franz Josef Strauß, l-a omagiat într-un mesaj, descriindu-l drept,

“ ... un patriot român și eminent ziarist... Moștenirea pe care a lăsat-o compatrioților săi este lupta pentru dreptate, omenie și pace. ”

Viața personală

A fost căsătorit cu Constanța, născută Pătrașcu, (d. 1967), cu care a avut o fiică, Viorela (n. 17 octombrie 1923, București -  d. 20 iulie 1981, Moulins, Franța).

Autocaracterizare

Pamfil Șeicaru despre sine însuși:

“ Mă numesc Pamfil Șeicaru, născut în anul 1894, luna aprilie... Am intrat în presa cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost demobilizat și de atunci am continuat să fiu comentator al evenimentelor politice interne și externe, colaborând succesiv la diverse ziare și reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca șef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul si am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societăți anonime, unde am funcționat ca director și redactor-șef... Din ianuarie 1927 și până la 9 august 1944, când am plecat din țara, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul țării... ”

Din publicațiile apărute în străinătate

• Pax Americana o Pax Sovietica, 1947
• Dotla. Să rămână doar cenușa, 1948
• Istoria partidelor politice în România, 1959
• La Roumanie dans la Grande Guerre, 1968
• Karl Marx - Însemnări despre România, 1968
• Die Donau - Fluss der Fünf Meere. Ein Europäisches Problem im Lichte der rumänisch-sowietischen Kontroversen, 1975 ("Dunărea - fluviu a cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno-sovietice")
• Adevăruri care trebuie amintite, 1980

Bibliografie

• "Pamfil Șeicaru (1894 – 1980) Cel mai mare gazetar al României Mari", Florian Bichir, Editura Cetatea de Scaun, 2025 (ISBN 978-606-537-785-1)
• „Pamfil Șeicaru. Un condei de geniu, strivit între două date 23 august 1944 – 23 august 1976", Florian Bichir, Editura Militară, 2014 (ISBN: 978-973-32-0970-6)
• „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Șeicaru”, Victor Frunză, București, 2001
• „Șantajul și etajul. Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr”, George Stanca, editura Adevărul, 2012

Legături externe

• EXCLUSIV: Venit în țară în secret, Pamfil Șeicaru solicită o audiență lui Ceaușescu, 7 iulie 2012, Florian Bichir, Adevărul - articol Historia Arhivat în 14 august 2012, la Wayback Machine.
• Ziaristul Pamfil Șeicaru, o Casandră a României Arhivat în 2 noiembrie 2012, la Wayback Machine., 30 octombrie 2012, Simona Chițan, Adevărul
• Ziaristul Pamfil Șeicaru, ctitorul de la Orșova Arhivat în 19 aprilie 2015, la Wayback Machine., 15 decembrie 2011, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina
• Eternul Pamfil Seicaru, 10 februarie 2007, Dan Ciachir, Ziua
• Povești adevărate despre cel mai controversat gazetar român, denumit un "gangster de presă". Pamfil Șeicaru, omul bănuit că a introdus șantajul în presă, dar și că a modernizat-o, 24 ianuarie 2014, Marian Păvălașc, Evenimentul zilei
• Pamfil Seicaru Pamfletarul, 2 februarie 2023, RevistaMagazin