Sari la conținut

Fascismul în România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Steagul Partidul Național Creștin.

Regatul României s-a aflat sub regim fascist între 1937 și 1938 și între 1940 și 1944. Regimurile au fost Partidul Național Creștin între decembrie 1937 și februarie 1938; și dictatura lui Ion Antonescu din 1940 până în 1944.[1]

Partidul Național Creștin

[modificare | modificare sursă]

Partidul Național Creștin a fost creat în 1935, prin fuziunea dintre Partidul Național Agrar al lui Octavian Goga și Liga Apărării Naționale Creștine a lui Alexandru C. Cuza. Acest nou partid avea o puternică tentă fascistă, în special prin încercarea de a emula corporatismul italian. În urma alegerilor generale din România din 1937, Goga a fost numit prim-ministru pe 28 decembrie 1937 și a fost demis după 44 de zile, pe 10 februarie 1938. În timpul scurtei sale guvernări, au fost introduse legi antisemite, iar politica externă a României s-a îndreptat către Germania nazistă, Regatul Italiei și Imperiul Japonez.[2][3]

Cabinetul lui Goga era împărțit între miniștri pro-occidentali și miniștri pro-Axă. Această diviziune reflecta decizia regelui Carol al II-lea de a menține o poziție neutră față de marile puteri. Prin urmare, regele a păstrat în cele din urmă controlul asupra politicii externe. La acea vreme, Goga era probabil cel mai cunoscut român din Germania. Printre pro-germanii proeminenți din cabinetul lui Goga se numărau Ion Gigurtu (ministrul comerțului și industriei), Eugen Savu (ministrul finanțelor) și Istrate Micescu (ministrul afacerilor externe) în timp ce pro-occidentalii erau reprezentați de Armand Călinescu (ministrul de interne) și Ion Antonescu (ministrul apărării naționale). Istrate Micescu, a făcut declarații contradictorii: pe de o parte, s-a angajat să creeze legături durabile între Regatul României și puterile Axei (31 decembrie 1937), dar ulterior s-a declarat în favoarea Ligii Națiunilor și a Cehoslovaciei. Goga însuși și-a exprimat dorința pentru un nou tratat comercial cu Germania, dar și pentru menținerea legăturilor tradiționale cu Franța și consolidarea relațiilor cu Marea Britanie.[2][4]

La preluarea mandatului de prim-ministru, a trimis telegrame de prietenie Cehoslovaciei, Franței, Poloniei, Iugoslaviei, Italiei și Germaniei. Deși era germanofil, Goga i-a spus totuși lui Hitler, în telegrama sa de Anul Nou, că legăturile strânse cu Germania vor depinde de recunoașterea de către Reich a integrității teritoriale a României. Nevrând să înstrăineze Ungaria, Hitler i-a transmis pur și simplu lui Goga „recunoștința” sa pentru declarație. În ciuda tuturor acestora, cabinetul lui Goga a fost primul care a inclus un element pro-german vocal pentru prima dată de la Primul Război Mondial, iar Hitler a descris venirea la putere a guvernului său drept „primul eveniment fericit al noului an”.[5]

Întrucât Goga nu a reușit să formeze o majoritate parlamentară, partidul său obținând doar 9% din voturi, a dizolvat Parlamentul înainte ca acesta să se poată întruni. Întrucât guvernul lui Goga a emis legi și decrete fără sprijinul Parlamentului, regimul său era practic o dictatură.[6]

Pe 8 februarie, Goga a ajuns la o înțelegere cu Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier. Deoarece principalul motiv pentru care regele Carol l-a numit pe Goga prim-ministru a fost acela de a servi drept măsură împotriva Gărzii de Fier, Goga a fost demis imediat în termen de patruzeci și opt de ore.[4]

Legislația antisemită

[modificare | modificare sursă]

Regele Carol al II-lea a ales Partidul Național Creștin pentru a forma un guvern cu speranța să obțină sprijin din partea Gărzii de Fier, care obținuse 15,6% din voturi în timpul alegerilor din 1937 (prin comparație, Partidul Național Creștin a obținut 9% din voturi).

Sub conducerea lui Goga, antisemitismul a devenit politică de stat. Guvernul lui Goga a inaugurat o politică internă antisemită radicală. A introdus o legislație menită să reducă ceea ce mulți români considerau poziția disproporționată a minorității evreiești din țară în economie și în învățământul superior. Drept urmare, evreii au boicotat munca și și-au retras banii din bănci, aducând astfel economia într-un impas. În cele din urmă, nemulțumirea Occidentului față de politicile antisemite ale lui Goga a contribuit la căderea sa de la putere la 10 februarie 1938, când a fost demis de rege.[5]

Pe 30 decembrie, mai multe ziare „evreiești” au fost interzise. Alte măsuri au inclus interzicerea vânzării de alcool și tutun de către evrei, interdicția de a angaja străini (inclusiv evrei) în cafenele și restaurante și suspendarea dreptului de a-și exercita meseria pentru 1.540 de avocați evrei înregistrați în București. Aceste măsuri au culminat cu un decret promulgat la 21 ianuarie 1938, care a retras cetățenia română la 225.222 de evrei. În ciuda căderii lui Goga, antisemitismul devenise o politică prea puternică pentru ca orice guvern ulterior să-și permită să-l ignore. Deși guvernul Goga a căzut curând, acest decret nu a fost anulat, iar acestui grup numeros de evrei li s-au revocat drepturile de cetățeni români până la 15 septembrie 1939. Numirea lui Goga ca prim-ministru la 28 decembrie 1937 a fost văzută ca o aprobare formală a violenței fasciste. România a alunecat în haos în câteva săptămâni: bătăile împotriva evreilor au devenit un fenomen zilnic, zeci de mii de lăncieri (aripa paramilitară a Partidului Național Creștin) au comis violențe stradale și lupte între bande împotriva Gărzii de Fier, magazinele au fost închise, iar cursul de schimb valutar s-a prăbușit. România părea să fie în pragul unui război civil.[7][8]

Moștenire

[modificare | modificare sursă]

Guvernul lui Goga a fost al doilea guvern antisemit din Europa interbelică, după cel al Germaniei naziste, care a privat o treime dintre evreii români de cetățenie. Din cauza măsurilor sale antisemite, guvernul Goga a fost numit „mai nazist decât germanii”.[9][10][8]

Carol al II-lea al României a folosit eșecurile guvernului Goga pentru a-și proclama propria dictatură regală și pentru a da vina pe sistemul democrației parlamentare pentru situația țării. De fapt, el a preluat puterea deplină pentru a se ocupa personal de Garda de Fier în ascensiune. Înainte de sfârșitul lunii februarie 1938, a intrat în vigoare o nouă Constituție, în baza căreia Parlamentul fusese retrogradat la un rol consultativ, puterea reală fiind deținută de Rege și Consiliul său de Coroană. Succesorul lui Goga ca prim-ministru a fost Patriarhul Miron Cristea.[11]

Deși guvernul Goga a fost eliminat, antisemitismul a fost preluat de către guvernele următoare. Patriarhul Miron Cristea, prim-ministru între 10 februarie 1938 și 6 martie 1939 (dată la care a murit) a continuat retragerea cetățeniei române la o treime din populația evreiască. Evreii erau atacați și maltratați pe stradă zilnic, de civili, de legionari, cât și de lăncieri (organizația paramilitară).[4]

Ion Antonescu

[modificare | modificare sursă]
Ion Antonescu, 1941

Ion Antonescu (1882–1946) a fost un general și politician român, care a condus țara cu puteri dictatoriale militare între septembrie 1940 și august 1944, în strânsă alianță cu Axa. El este considerat criminal de război pentru responsabilitatea sa directă în moartea a sute de mii de oameni, a fost executat în 1946.

Născut în 1882 într-o familie cu tradiție militară, a participat la Primul Război Mondial și, în anii 1920, a servit ca detașat militar în Europa de Vest. În calitate de ofițer al Statului Major, jucase un rol important în apărarea României împotriva Puterilor Centrale în 1916-1917 și în victoria României asupra Republicii Sovietice Maghiare în 1919. În 1934 a fost numit șef al Statului Major român, dar neînțelegerile sale cu regele Carol al II-lea, în special din cauza corupției din anturajul regal, au dus la demiterea sa și la transferul într-o funcție de comandă inferioară, eveniment care nu a diminuat prestigiul lui Antonescu în rândul ofițerilor, care îl considerau în general onest și eficient. Temperamentul său coleric, insistența sa asupra disciplinei și integritatea l-au făcut să se remarce în Armata Română. În 1937, a demisionat din funcția de ministru al apărării în guvernul lui Octavian Goga din cauza hărțuirii Gărzii de Fier de către monarh. A rămas în afara politicii până în vara anului 1940.[12]

Critic față de cedările teritoriale ale României din vara și toamna anului 1940, a ajuns la putere în timpul gravei crize interne pe care acestea au provocat-o și care a pus capăt domniei lui Carol. Antonescu a guvernat în mod dictatorial de atunci până în 1944. În timp ce Antonescu reușea să consolideze strângerea relațiilor cu Germania în toamnă și iarnă, coaliția sa cu Garda de Fier eșua, aceasta dovedindu-se incompetentă în guvernarea țării și incapabilă să garanteze ordinea internă și dezvoltarea economică dorită de el. În ianuarie 1941, a pus capăt coaliției instabile, înăbușind revolta Gărzii împotriva sa, cu aprobarea lui Hitler.[13]

A participat la invadarea URSS alături de Germania și a refuzat să oprească înaintarea forțelor române odată ce au fost recuperate Bucovina și Basarabia. Când soarta războiului a început să favorizeze Aliații, a tolerat contactele cu aceștia, care nu au dat roade. Cu armatele sovietice la porțile țării, regele Mihai l-a demis și l-a arestat în august 1944, înainte de a solicita armistițiul.[14]

Responsabil pentru moartea a câteva sute de mii de evrei în Bucovina, Basarabia și Transnistria, supraviețuirea majorității celor din Țara Românească și Moldova s-a datorat deciziei sale din toamna anului 1942 de a amâna pe termen nelimitat deportarea lor în lagărele de exterminare din Polonia ocupată.

Alte partide fasciste

[modificare | modificare sursă]

Prin Regatul României au perindat o serie de partide politice fasciste mai mari și mai mici, precum: Liga Apărării Național-Creștine, Partidul Național Creștin, Partidul Naționalist-Democrat, Frontul Românesc, Liga Vlad Țepeș, Cruciada Românismului, Mișcarea Națională Fascistă, Mișcarea Națională Fascistă Italo-Română, Fascia Națională Română, Partidul Național-Socialist din România, Partidul Național Agrar și Mișcarea Legionară / Garda de Fier / Totul pentru Țară.

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Elazar, Dahlia S. (2001). The Making of Fascism: Class, State, and Counter-Revolution, Italy 1919–1922. Westport, Connecticut
  2. 1 2 Wojciech Roszkowski, Jan Kofman, Biographical Dictionary of Central and Eastern Europe in the Twentieth Century, Routledge, 2016, p. 299
  3. ↑ Pop, pag.121
  4. 1 2 3 Hans Rogger, Eugen Weber, University of California Press, 1966, The European Right: A Historical Profile, p. 551
  5. 1 2 Rebecca Haynes (). Romanian Policy Towards Germany, 1936–40. Springer. ISBN 978-0-230-59818-8.
  6. ↑ Henry Eaton, The Origins and Onset of the Romanian Holocaust, Wayne State University Press, 2013, p. 46
  7. ↑ Dennis Deletant, British Clandestine Activities in Romania during the Second World War, Springer, 2016, pp. 32-33
  8. 1 2 Ivan T. Berend, Decades of Crisis: Central and Eastern Europe Before World War II, University of California Press, 2001, p. 337
  9. ↑ Rudolph Tessler, Letter to My Children: From Romania to America Via Auschwitz, University of Missouri Press, 1999, p. 31
  10. ↑ Itamar Levin, His Majesty's Enemies: Great Britain's War Against Holocaust Victims and Survivors, Greenwood Publishing Group, 2001, p. 46
  11. ↑ Gerhard Besier, Katarzyna Stokłosa, European Dictatorships: A Comparative History of the Twentieth Century, Cambridge Scholars Publishing, 2014, p. 226
  12. ↑ Betts, Paul (), „Hitler's Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944 by Dennis Deletant (review)”, Slavonic and East European Review, 86 (3), pp. 569–571, doi:10.1353/see.2008.0088, ISSN 2222-4327
  13. ↑ Rusu, Mihai Stelian (), „Staging Death: Christofascist Necropolitics during the National Legionary State in Romania, 1940–1941”, Nationalities Papers (în engleză), 49 (3), pp. 576–589, doi:10.1017/nps.2020.22, ISSN 0090-5992
  14. ↑ Axworthy, Mark; Scafes̜, Cornel I.; Craciunoiu, Cristian (), Third axis, fourth ally: Romanian armed forces in the European war, 1941 - 1945, Arms and Armour, ISBN 978-1-85409-267-0

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Fascismul_în_România&oldid=17784882