Carol I al României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
(Redirecționat de la Regele Carol I)
Salt la: Navigare, căutare
Carol I
Regele Carol I al României
Regele Carol I al României
Domnitor, apoi Rege al României
Domnie aprilie 1866 – 10 octombrie 1914
Încoronare 10 mai 1866
Predecesor Alexandru Ioan Cuza
Succesor Ferdinand
Căsătorit(ă) cu regina Elisabeta
Urmași
Principesa Maria de România (1870-1874)
Nume complet
Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern - Sigmaringen
Casa regală Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal Trăiască regele
Tată Prințul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen
Mamă Prințesa Josephine Friederike Luise de Baden
Naștere 20 aprilie 1839
Sigmaringen
Deces 10 octombrie 1914 (75 ani)
Sinaia, România
Semnătură Carol I al României's signature

Carol I, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.

În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

Cuprins

Tinerețea [modificare]

Carol s-a născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen la Sigmaringen ca Prinț Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prințului Karl Anton și al soției sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare din Dresda s-a înscris la școala de cadeți din Münster, pe care a absolvit-o cu calificativul bine devenind sublocotenent de dragoni. La 1 ianuarie 1857 a fost numit locotenent secund în suita unui regiment de artilerie. În 1857 a terminat cursurile Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin iar în anul 1864 a participat ca voluntar în armata Prusiei, la Al Doilea Război al Schleswigului, mai ales la asaltul citedelelor Fredericia și Dybbøl, experiență care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc. În 1866 a fost înaintat la gradul de căpitan.

Deși nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat și, de asemenea, un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoștea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea și avea relații excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influență puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon al III-lea a prințului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca și rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol și familia acestuia posibilitatea ca prințul Carol să vină pe tronul României.

Intrarea în România [modificare]

Portret al lui Carol I al României, de George P. A. Healy, 1873.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Pe 10 mai 1866 Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și integritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional” (în traducere).[1] Cuplul regal a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către mitropolitul Ungrovlahiei.[2]

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima Constituție a României [modificare]

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independență.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele domnește fără a guverna.

Un rege devotat [modificare]

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

România 1878-1913
Coroana de Oțel

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un "schimb", astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de "Sublima Poartă," dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută după acceptarea "schimbului" de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei "șubrezimi" și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin "pactul de familie" înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viața politică [modificare]

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pamântul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească) asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol.[3] Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria[4] împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse[5] [6] [7] [8].[9][10] Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.[11]

Sfârșitul domniei [modificare]

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție ferma din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

Statul însuși, sub domnia lui Carol și a succesorilor lui imediați, s-a dezvoltat pe o traiectorie diferită de aceea pe care-l înscrisese în scurta-i domnie domnitorul Cuza, un recunoscut apărător al intereselor clasei țărănești și un îndârjit luptător contra corupției: administrația sub noul rege era una coruptă și ineficientă, în care puterea marilor proprietari de pământ, proprietari care-l evacuaseră pe domnul pământean, rămăsese intactă.[12] [13]

Viața de familie [modificare]

Regele Carol şi Regina Elisabeta ai României

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă.

A întâlnit-o pe Elisabeta, principesă de Wied, pe care a văzut-o „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. După o convorbire care nu a ținut mai mult de o oră, prințul a cerut-o de soție și în aceeași zi s-a întors ca logodnic al ei. În final, s-a căsătorit cu Elisabeta de Neuwied la 3 noiembrie 1869.

Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite, el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 și decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil.

Regele Carol I cu nepotul său, regele Ferdinand, și strănepotul Carol a II-lea

Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soția lui Carol, Elisabeta a încercat să-l influențeze pe prinț ca să se căsătorească cu Elena Văcărescu. Conform constituției române, însă, nu avea voie să ia de soție o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elena a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soție pe Maria.

Moștenirea lui Carol I în istoria modernă a României [modificare]

Intrarea lui Carol în Bucureşti (10 mai 1866)

După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituțional.

Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiții. El a fost fiul Iosefinei și al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. Era un model de ordine și de punctualitate. Firea prințului era în contrast cu țara ce i-a fost dat s-o conducă, „țară lipsită de măsură și mereu în schimbare”. El a reușit să conducă țara nu prin îngâmfare ci prin multă înțelepciune și obiectivitate.

Domnii români au fost aleși până atunci din rândul boierilor, de aceea unii dintre acestia se considerau pe aceeași treaptă socială cu prințul Carol I. El a trebuit să-i facă să înțeleagă că tocmai prin nașterea sa, el stă mai presus de supușii săi. Principalul scop al Prințului a fost să pună pe picioare țara, care întâmpina dificultăți în mai toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor și să realizeze ce este mai bine pentru țară, deși uneori ceea ce considera monarhul că este "binele" țării nu pare să fi fost și ceea ce românii înșiși considerau ca atare, un astfel de exemplu fiind angajarea țării în octombrie 1883 într-o alianță secretă cu Austria (la care ulterior au aderat și Germania cu Italia), pe care suveranul a încheiat-o și despre care au aflat în deceniile următoare doar un număr restrâns de miniștri români.[14]

Anecdotică [modificare]

Scenă din „Independenţa României” (1912). La mijloc, Brătianu (M. Vîrgolici), Carol (Ar. Demetriade) și Kogălniceanu (I. Niculescu)

La 15/27 mai 1877 regele Carol I a vizitat bateriile regale române de la Calafat. Ajuns acolo, regele a ordonat deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19.30 a fost deschis focul de către tunul 1 din bateria Carol, după care a executat foc tunul 1 din bateria Mircea, urmat de tunul 1 din bateria Elisabeta. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun regele Carol I a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!” Bateria Carol s-a aflat sub comanda directă a locotenentului Ștefan Stoika, decorat de rege cu Ordinul Steaua României și ulterior avansat până la gradul de general.[15]

Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o țeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coșbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oțel”.

Statuia ecvestră [modificare]

Sculptorul croat Ivan Meštrović a executat statuia ecvestră a lui Carol I din București, care a fost amplasată în fața Bibliotecii Universitare Române. Din notațiile contemporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comuniști. Deși se cunoaște că, după demolare, statuia a fost topită, iar din bronzul ei, a fost turnată Statuia lui Lenin din București [16], realizată de sculptorul Boris Caragea, care a stat în parcul din fața Casei Scânteii din 21 septembrie 1960 până în 3 martie 1990[17], când clădirea fusese deja rebotezată Casa Presei Libere, totuși unii istorici susțin că statuia ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Au existat planuri ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmașilor lui Meštrović, dar, în final, a fost făcută o nouă statuie, de sculptorul Florin Codre, care a fost inaugurată în 6 decembrie 2010, fiind prezenți principesa Margareta a României, principele Radu al României Duda și primarul Capitalei, Sorin Oprescu.

Ecranizări [modificare]

Cele mai importante ecranizări ale domniei lui Carol privesc Războiul de independență (1877-1878). Există două transpuneri celebre pe ecran, Independența României (1912, regia Aristide Demetriade) și Războiul Independenței (Pentru Patrie) (1977, regia Sergiu Nicolaescu). Prima peliculă reprezintă totodată și primul film istoric realizat în România. În rolul lui Carol joacă regizorul Aristide Demetriade. Celebra replică de pe front a regelui („Asta-i muzica care-mi place!”) a fost inserată într-un titlu de la începutul filmului. Casa regală a sprijinit producția cu fonduri și cu participarea armatei. A doua producție, realizată la centenarul Războiului, reprezintă primul film creat în perioada comunistă care îl arată pe regele Carol într-o lumină pozitivă. Rolul său a fost jucat tot de către regizorul filmului, de data aceasta Sergiu Nicolaescu. La 8 mai 2009 a avut loc premiera filmului "Carol I - Un Destin pentru România", tot în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Jurnal [modificare]

Jurnalul intim al regelui, tradus după manuscrisul original scris cu caractere gotice, a fost restituit recent (25.06.2007) cititorului român de către Editura Polirom, sub ingrijirea istoricului Vasile Docea [1]. Jurnalul include planurile pentru țară cât și planurile sale personale.

Galerie de imagini [modificare]

  • Portret

  • Portret

  • Medalie cu Carol I

  • Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881

  • Efigia lui Carol I ca Domn (1880) şi ca Rege (1888) pe monede de 5 lei din argint

  • Regele Carol I, regina Elisabeta şi prinţesa Maria, 1873

  • Carol I şi Elisabeta la Sinaia

  • Funeraliile regelui Carol I, 1914

Arbore genealogic [modificare]

Vezi și [modificare]

Bibliografie [modificare]

  • Vartan Arachelian, Nascut in zodia Satanei
  • Edda Binder-Iijima, Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I. 1866-1881, R. Oldenbourg Verlag, München, 2003.
  • Boris Crǎciun, Regii și Reginele României, Editura Porțile Orientului, Iași.
  • Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, București, 2000.
  • Vasile Docea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Timișoara, Presa Universitară Română, 2001.
  • Paul Lindenberg, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, București, 2003 /traducere a operei omonime, F. D. Verlagbuchhandlung, Berlin 1906
  • Mite Kremnitz, Regele Carol al Romaniei. O bibliografie, Iași, 1995.
  • „Mărturii contimporane și documente inedite culese de Al. Tzigara-Samurcas”, 1939[18]
  • Dan Berindei, „Societatea românească în vremea lui Carol I”, Editura Militară, 1992

Note [modificare]

  1. ^ Paul Lindenberg, König Karl von Rumänien, Berlin: F. Dümmler, 1906.
  2. ^ Regi catolici, Adevărul, 25 octombrie 2012.
  3. ^ Răscoala țăranilor români din Moldova a început în martie ca protest contra incapacității lor de a cumpăra pământ; țăranii potestau de asemenea contra exploatării lor de către coroană și comercianții de cereale precum Leopold Louis-Dreyfus. Aproximativ 10 000 de țărani vor muri înainte ca regele Carol I să poată recâștiga controlul în aprilie. - James Trager, "1907" The People's Chronology, 3rd ed. Detroit: Gale, 2005. Gale Virtual Reference Library. Numéro du document Gale : GALE CX3460601907 ("Romanian peasants revolt in Moldavia beginning in March to protest their inability to buy land; they also protest their exploitation by the crown and by grain merchants such as Leopold Louis-Dreyfus. Some 10,000 die before Carol I can regain control of the country in April."); vezi si Mistica Ultranaționalismului p. 24: Ura față de arendași era întărită de faptul că majoritatea erau greci și bulgari în Muntenia și Oltenia, și evrei în Moldova.
  4. ^ Noul guvern liberal, format de urgență, a acționat fără milă. Armata română a intrat în acțiune, reprimând cu brutalitate țăranii practic neînarmați ; în Oltenia, artileria a bombardat mai multe sate. S-au înregistrat numeroase victime. În afară de revoluția rusă din 1905, nici o altă revoltă socială nu a fost atât de brutal reprimată în Europa, după anul 1870. – Istoria Gărzii de Fier 1919-1941, Mistica Ultranaționalismului, ediția a doua, Humanitas 1995, pp. 25-26
  5. ^ "The issue burst to the forefront of national affairs once again in 1907 when Carol suppressed a peasant rebellion at the cost of 10,000 lives. " - MLA Citation: "Carol I.", World History: The Modern Era, ABC-CLIO, 2010, http://en.wikipedia.org/wiki/ABC-CLIO
  6. ^ "The first large-scale disturbance reflecting the desire for reform occurred in March, 1907. This was the peasant uprising which lasted for a month and spread throughout Romania. About 10,000 peasants were killed in the brutal repression and whole villages were razed. The peasants demanded a reduction of rent." - The Historical Decline of Fertility in Eastern Europe, Author(s): J. William Leasure, Source: European Journal of Population / Revue Européenne de Démographie, Vol. 8, No. 1(1992), pp. 47-75, Published by: Springer, Stable URL: http://www.jstor.org/stable/20164602)
  7. ^ "Romanian peasants revolt in Moldavia beginning in March to protest their inability to buy land; they also protest their exploitation by the crown and by grain merchants such as Leopold Louis-Dreyfus. Some 10,000 die before Carol I can regain control of the country in April." - James Trager, "1907" The People's Chronology, James Trager, 3rd ed. Detroit: Gale, 2005. Gale Virtual Reference Library. Numéro du document Gale : GALE CX3460601907). http://www.amazon.com/The-Peoples-Chronology-Year-By-Year-Prehistory/dp/0805031340.
  8. ^ When peace was restored at the end of April, aided by a force of 120,000 troops, an estimated 10,000 peasants had been killed. - ”Rascoala: the last peasants' revolt”, by Markus Bauer, History Today, Sep. 2010, Vol. 60, Issue 9, p.47. Markus Bauer is a writer and historian of Eastern Europe based in Berlin. He is the author of “In Rumanien. Auf den Spuren einer europäishchen Verwandtschaft” (Berlin, 2009).
  9. ^ The government swiftly mobilized 140,000 soldiers who during a week in which some 11,000 villagers were executed, rescued the traditional agrarian order from an apparently imminent and catastrophic collapse. - The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie, by Philip Gabriel Eidelberg, Studies of the Institute on East Central Europe at Columbia University. (Leiden: E. J. Brill, 1974, 260 pp.)
  10. ^ After the rebellion, records were destroyed by the government to conceal the extent of bloodshed. It is therefore impossible to get a precise breakdown of deaths and property damage. […] But aside from the most widely accepted estimate of 11,000 deaths, there are a number of other estimates by reliable observers that permit some sort of comparison between the coding scheme and the total number of deaths. - The Market, Tradition and Peasant Rebellion: The Case of Romania in 1907, Daniel Chirot and Charles Ragin, Reviewed work(s), American Sociological Review, Vol. 40, No. 4 (Aug., 1975), pp. 428-444, published by American Sociological Association.
  11. ^ Taking our coding scheme into account, the lowest possible number of deaths would have been on the order of about 2,500. The highest possible number (assuming 4,000 deaths in each of the four principal centers of rebellion, 500 in the two other counties with intense rebellion, 75 in the county labelled "2," and 25 each in the other 25 counties) of deaths would have been a bit under 18,000 deaths. A more reasonable estimate, using the mid-points offered in the coding scheme, estimating about 2,000 deaths in each of the four main counties, yields about 9,000 deaths. Since greater precision is impossible and since this procedure yields reasonable results, we used it. In defense of our procedure, we might point out that these estimates are based on the best judgment of 16 historians, not on the basis of a single author. They also correspond very closely to the subjective evaluation of the seriousness of the rebellion on a county by county basis in the other leading accounts (Eidelberg, 1974; Tucker, 1972; Seton-Watson, 1963:385-8; Hurezeanu,1962:355-73; Rosetti, 1907:611-23). - The Market, Tradition and Peasant Rebellion: The Case of Romania in 1907, Daniel Chirot and Charles Ragin, Reviewed work(s), American Sociological Review, Vol. 40, No. 4 (Aug., 1975), pp. 428-444, published by American Sociological Association.
  12. ^ "A part of the Ottoman Empire from the fifteenth century, the independence of Moldavia and Wallachia as Romania was recognized at the Congress of Berlin in 1878. The new state was relatively weak, its administration corrupt and inefficient, and the power of the landlords remained intact. This led to a number of peasants' revolts (1888, 1907), which were brutally suppressed." - How to cite this entry: "Romania", A Dictionary of Contemporary World History, Jan Palmowski, Oxford University Press, 2008, Oxford Reference Online
  13. ^ The liberal provisions of the 1866 Constitution were circumvented under the authoritarian governmental system, leaving much actual power in the hands of the landed aristocracy. The slowly rising middle class and small number of industrial entrepreneuers were granted some rights, but the increasing number of industrial workers and the great peasant majority shared very little in the political life of the country. A major peasant revolt in 1907 attempted unsuccessfully to rectify the serious social imbalance. The uprising was forcefully suppressed with extensive loss of life and, although some corrective measures were later instituted that improved working conditions and resulted in the division of more large landholdings, the general political strength and living standards of the peasants and workers were not materially improved. " - Romania: Chapter 2A, Historical Setting, Eugene K. Keefe, Countries of the World, 01-01-1991, eLibrary, Canada.
  14. ^ 1883, Oct. 30. Alliance Between Romania And Austria, acceded to by Germany and Italy. This continued in effect until 1914, but was kept a strict secret by the king, so that only a few chosen ministers were ever told of it. The alliance was the result of Romanian fear of Russia, but it failed to overcome the basic antagonism between Romania and Hungary over Transylvania. - The Encyclopedia Of World History: Ancient, Medieval and Modern, Sixth Edition Peter N. Stearns, general editor. Copyright 2001 by Houghton Mifflin Company. Maps by Mary Reilly. - The French Revolution And Europe, 1789-1914, Eastern Europe And Balkans 1762-1914, The Balkans, Romania, p.523.
  15. ^ Radu Păiușan, Generalul bănățean Ștefan Stoika, Editura Eurostampa, Timișoara 2002.
  16. ^ rezistenta
  17. ^ Simboluri: Casa Presei Libere
  18. ^ GENEALOGII / Familia unui aghiotant regal, 21 mai 2009, Mihai Sorin Radulescu, Ziarul de Duminică, accesat la 6 martie 2013

Legături externe [modificare]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Carol I al României
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Carol I al României.
Carol I al României
Naștere: 20 aprilie 1839 Deces: 10 octombrie 1914
Titluri regale
Predecesor:
Locotenența Domnească		 Domnitor al Principatelor
1866-1881		 a devenit rege
Titlu nou Rege al României
1881-1914		 Succesor:
Ferdinand
v • d • m
Mareșalii României
General Constantin Prezan Ferdinand I al României

Adus de la http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Carol_I_al_României&oldid=7841989