Tratatul de la San Stefano

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Tratatul preliminar de la San Stefano a fost semnat de către Imperiul Rus și cel Otoman la 3 martie 1878, după încheierea războiului ruso-turc din 1877-1878. Din partea Rusiei au fost delegați contele Nicolai Pavlovici Ignatiev și Alexandr Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Pașa și ambasadorul în Germania, Sadullah Bey. Tratatul a fost semnat la San Stefano.

Tratatul a confirmat o serie de schimbări politice în Balcani, prin recunoașterea independenței mai multor state, inclusiv a României.

Efecte[modificare | modificare sursă]

Bulgaria[modificare | modificare sursă]

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov.

Tratatul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre și Munții Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot și Vranje, Tracia de Nord, părți ale Traciei de Est și aproape întreaga Macedonie (articolul 6).

Conducătorul principatului urma să fie ales de poporul bulgar, aprobat de Imperiul Otoman și recunoscut de marile puteri. De asemenea, un consiliu al nobilimii urma să creeze o constituție proprie (articolul 7). Trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele rusești, a căror ocupație urma să dureze doi ani (articolul 8).

Serbia, Muntenegru și România[modificare | modificare sursă]

Sub premisele tratatului, independența Muntenegrului a fost recunoscută de către Imperiul Otoman (articolul 2), iar teritoriul său s-a dublat ca mărime, prin anexarea unor foste regiuni otomane precum Nikšić, Podgorica și Antivari (articolul 1).

Serbia a obținut, de asemenea, independența și a anexat orașele Niš și Leskovac (articolul 3).

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19). Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.[1]

Rusia și Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii georgiene și armenești: Ardahan, Artvin, Batumi, Kars, Olti și Beyazit (articolul 19). De asemenea, Imperiul Otoman urma să infăptuiască reforme în Bosnia și Herțegovina (articolul 14), precum și în Creta, Epir și Tesalia (articolul 15).

Strâmtorile Bosfor și Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Reacții internaționale[modificare | modificare sursă]

Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, cerând și obținând o revizuire prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.

Serbia și Grecia se temeau că înființarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr semnificativ de sârbi și, în special, greci se aflau între granițele noului stat bulgar.

România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]