Casa Scânteii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Vedere dinspre Arcul de Triumf cu Șoseaua Kiseleff și Casa Presei Libere în plan îndepărtat
Casa Scânteii reprezentată pe reversul bancnotei de 100 de lei, emisă în 1952

Casa Presei Libere (cunoscută inițial drept Casa Scânteii) este o clădire situată în nordul orașului București. A deținut recordul de cea mai mare structură din oraș între anii 1956–2007.

Istoric[modificare | modificare sursă]

Clădirea a fost concepută inițial sub denumirea de Complexul Casa Scânteii, fiind ridicată în 5 ani (1952–1957). Între 1949 și 1954, șef de proiect a fost Panaite Mazilu.[1] Construcția era destinată publicării presei de stat și în special a ziarului Scînteia, „organ” al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Antena de pe această clădire a susținut pentru o vreme, începând din 1956, emițătorul Televiziunii Române.

După anul 1989, Casa Scânteii a devenit cunoscută sub denumirea de Casa Presei Libere.

Fostul Combinat Poligrafic „Casa Scânteii” s-a transformat și el, după 1989, în Regia Autonomă a Imprimeriilor „Coresi”. La rândul său, regia s-a transformat în februarie 1999 în Compania Națională a Imprimeriilor Coresi.[2]

Clădirea este un ansamblu format din patru laturi ce adăpostesc o curte interioară mare, plus încă două ansambluri sub formă de „U”, care sunt legate de corpul din față, ansambluri ce au rămas deschise pentru a se construi după aceea un teatru și o casă a sindicatelor. Deoarece cheltuielile de construcție au fost foarte mari, teatrul și casa sindicatelor nu au mai fost ridicate.[1]

Tichet de subscripție de 20 lei pentru Casa Scânteii

O parte din fonduri s-a colectat prin subscripție publică „benevolă”, salariații primind astfel de tichete, care justificau lipsa banilor. Acestea aveau valorile de 5, 10, 20 (în imaginea alăturată), 30, 50, 100, 200, 500 și 1000 de lei.

Arhitectură[modificare | modificare sursă]

Casa Scânteii a fost prima lucrare la care constructorul a introdus calculul de rezistență la un eventual seism, luând în considerare niște norme mai vechi, italiene, din timpul lui Mussolini. Aceste norme s-au dovedit a fi mai bune chiar decât cele din 1963, pentru că erau mai simple și se punea mult accent pe intensitatea cutremurului, și nu pe felul clădirii.[1]

Clădirea fost gândită să fie funcțională, drept pentru care s-au realizat multe săli, dar și spații de birouri.

Arhitectura a fost inspirată de clădirile înalte din Moscova, precum Universitatea Lomonosov, Leningraskaia Gastinița (Hotelul Leningrad). O altă clădire care a avut aceeași sursă de inspirație este Palatul Culturii din Varșovia.

Cu toate acestea, clădirea are și o sursă de inspirație autohtonă. Pentru documentare în vederea proiectării s-au vizitat câteva mănăstiri, Curtea de Argeș, Cozia, Horezu, și s-au ales câteva elemente decorative care să fie folosite apoi la Casa Scânteii. Printre acestea, șiragurile de coloane de la baza corpurilor joase din stânga și din dreapta corpului central, dar și așa-numita „ocniță”, cum se numește elementul în arhitectura tradițională, adică o ferestruică dreptunghiulară adâncită în zid, căreia i s-a dat drumul „să urce” de la primul etaj al corpului central până la ultimul. Alte lucrări de specialitate susțin că de inspirație bisericească sunt și cele patru turnuri care fixează limitele exterioare ale ansamblului, preluate, zice-se,[formulare evazivă] din arhitectura Suceviței și a Dragomirnei.[necesită citare] O altă deosebire față de sursa de inspirație sovietică este faptul că la clădirea din București, orizontala este de cinci ori mai mare decât verticala, în timp ce la cea din Moscova, ea este doar de 2,5 ori mai mare. Acest lucru înseamnă că la Casa Presei raportul orizontală-verticală este de două ori mai mare, în favoarea orizontalei. Este o diferență cu un efect considerabil, nu numai vizual, ci și psihologic.[3]

Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]