Tratatul de la Berlin (1878)

Acest articol se referă la tratatul semnat în 1878. Pentru alte tratate semnate la Berlin, vezi Tratatul de la Berlin.

Participanţii la Congresul de la Berlin tablou.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului.

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878

Participanții la conferință

Cele 7 puteri europene participante au fost: Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia, iar cel care a dat dovadă de abilitate diplomatică deosebită și care a influențat decisiv luarea hotărârilor a fost cancelarul german Otto von Bismarck.

Tratatul de pace de la Berlin avea în vedere ca toți participanții să ia în considerare aportul României pe plan militar, la câștigarea Războiului de Independență al României din 1877-1878 care consfințea independența României. Deși se angaja să respecte toate prevederiile tratatului, Rusia a luat în considerare alipirea unor teritorii istorice care aparținuseră României:Județul Cahul, Județul Ismail și Județul Bolgrad astăzi parte componentă a Ucrainei din anul 1991, după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Față de această situație, delegația română, formată din primul ministru, Ion C. Brătianu, și din ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a protestat, în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, arătând justețea faptului că se recunoștea independența României și că Dobrogea și Delta Dunării reveneau României, arătând totodată că aceste teritorii istorice sunt în componența României, și aici trebuie să rămână.

Prevederile Tratatului de la Berlin

Franța era slăbită după 1871. Londra și Parisul erau dezinteresate de evoluția politică a spațiului balcanic. Singurele țări care puteau reprezenta o contrapondere față de influența rusă și frână al expansionsmului adoptat de Petersburg erau Germania și Austro-Ungaria. În ciuda încordatelor relații cu Viena, nu numai din pricina Transilvaniei, dar și din cea a chestiunii Dunării și a raporturilor comerciale, guvernul liberal al lui I. C. Brătianu s-a apropiat treptat de Puterile Centrale, ajungându-se în 1883 la semnarea unui tratat de alianță cu Austro-Ungaria, la care au aderat apoi Germania și Italia.

Prevederi teritoriale

Bulgaria după Tratatul de la Berlin din 1878

• România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Ca stat care se bucura de independență deplină, România putea să-și înfăptuiască nestingherită politica externă și internă (Articolul XLIII);
• Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor;
• Se recunoștea independența Serbiei, Muntenegrului și României, cu condiția acordării drepturilor de cetățenie și locuitorilor de altă religie decît cea creștină;
• Județele Cahul, Izmail și Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei țariste;
• Principatul autonom Bulgaria era simțitor micșorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Sublima Poartă;
• Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina (Articolul XXV);
• Marea Britanie lua Insula Cipru, în urma unei înțelegeri cu Turcia;
• Se creau condițiile pentru desăvîrșirea unității naționale de stat prin unirea celorlalte teritorii românești aflate sub dominație străină;Transilvania, Bucovina și Basarabia (Articolul XLV).

Legături externe

• Despre tratatul de le Berlin
• Textul Tratatului de la Berlin
• Tratatul de la Berlin și recunoașterea independenței României
• Independența României în documente și imagini, 19 mai 2010, Nicoleta Zaharia, Historia

Bibliografie

1. "Tricolorul", nr. 1288, din 18.06.2008 (ediția electronică).