Principatele Unite Române
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
Principatele Unite (între 1859 şi 1861 ale Ţării Româneşti şi Moldovei, după 11 decembrie 1861 Române) au fost un stat format prin unirea dintre Moldova şi Ţara Românească în 1859 sub un singur domnitor. Statul acoperea regiunile Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi sudul Basarabiei (adică Cahul, Bolgrad şi Ismail). Unirea dintre cele două principate a fost primul pas spre crearea României ca un singur stat. Cei doi domnitori ai Principatelor Unite au fost Alexandru Ioan Cuza şi Carol I.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Istoria timpurie
Cele două state, Ţara Românească şi Moldova, şi-au început existenţa ca vasale ale Coroanei Ungariei, stare de vasalitate care a durat până la obţinerea independenţei în 1330 pentru Ţara Românească şi în 1359 pentru Moldova. Cele două principate au devenit formal vasalele Imperiului Otoman (în 1476 Ţara Românească şi în 1538 Moldova). Totuşi, Principatele Române şi-au păstrat autonomia în toate aspectele privind politica internă şi cu unele limitări în ceea ce priveşte politica externă, cu excepţia perioadeler în care domnitorii s-au ridicat la luptă împotriva suzeranităţii otomane şi au stabilit alianţe externe care contravineau intereselor turceşti. Cel mai important voievod al perioadei de lupte antiotomane a fost Mihai Viteazul, care a reuşit pentru o foarte scurtă perioadă de timp să unească cele trei principate româneşti – Ţara Românească, Moldova şi Transilvania – într-o uniune personală în 1600.
După o scădere importantă a gradului de independenţă şi de prosperitate în perioada secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, (legată direct de pretenţiile tot mai mari ale Înaltei Porţi din aşa numită perioadă de stagnare), lupta pentru independenţă a unor domni, care încercau să se alieze cu Habsburgii sau cu ţarii, a fost eliminată de otomani prin introducerea domniilor fanariote, în 1711 în Moldova şi în 1714 în Ţara Românească.
În ciuda introducerii unor reforme administrative şi fiscale, favorizate şi de faptul că unii dintre fanarioţi au domnit atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, perioada domniilor fanariote au fost caracterizate în general prin jaful bogăţiilor ţărilor şi a coincis cu o periodă grea în istoria principatelor, când zona a fost transformată în teatru de luptă între puterile vremii: Imperiile Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Cele două principate, sau importante zone ale lor au fost, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, sub ocupaţia militară a Imperiulor Habsburgic sau Rus, aşa cum s-a întâmplat cu Oltenia, Bucovina sau Basarabia. Impozitarea excesivă, reprimarea violentă a oricăror mişcări de împotrivire, jafurile de tot soiul, a dus la detriorarea calităţii vieţii şi la o importanţă scădere a populaţiei.
[modifică] Începutul secolului al XIX-lea
Cele două principate au fost legate mişcarea de independenţa a Greciei. Filiki Eteria, sprijinită de cei mai mulţi fanarioţi, a avut o puternică bază în Moldova. În Muntenia, Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a încercat să combine lupta anatifanariotă cu alianţa cu Eteria. În cele din urmă atât mişcarea revoluţionară a românilor cât şi lupta Eteriei au fost înfrânte de invazia otomană.
Deşi aceste evenimente au dus la desfiinţarea domniilor fanariote chair de către Poartă, acest fapt a avut o importanţă mica, de vreme ce în 1828 izbucnea un nou război ruso-turc, care a dus la ocuparea Principatelor de Rusia, Principate care rămâneau formal sub suzeranitatea otomană. Perioada ocupaţie militare ruse s-a întins din 1829 până la momentul izbucnirii Războiului Crimeii. În cel două principate a fost înfiinţată o administraţie militară paralelă, care impunea şi primul document comun de guvernare: Regulamentele Organice. Deşi cele două Regulamente nu au fost niciodată pe deplin implementate, ele au dus la modernizarea conducerii principatelor, a creat un nou cadru legal şi a reformat administraţia publică şi a influenţat viaţa politică în deceniile care aveau să vină. Presiunile ruseşti pentru schimbări au fost percepute de munteni şi moldoveni ca pe nişte încercări de a alipi cele două pricipate la un imperiu cu o conducere mult mai centralizată şi mai absolutistă decât cea otomană. Perioada a coincis cu cea a renaşterii sentimentelor naţionale şi cu cea a Revoluţiilor de la 1848. Respingerea tutelei ruseşti în timpul revoluţiei din Muntenia şi din Moldova dun 1848 a fost privită cu un anumit grad de simpatie de Poarta Otomană, dar iniţativele politice ţariste au dus în cele din urmă la ocuparea în comun a celor două principate şi la înăuşirea revoluţiilor.
După Revoluţia de la 1848 Principatele române au fost sub ocupaţie militară aproape 3 ani, timp în care au făcut progrese in toate domeniile - mai ales mişcarea naţională pentru unire a căpătat un imbold puternic.
Pe lângă lupta din interior, revoluţionarii au depus eforturi şi printr-o intensă propagandă în capitalele europene, capii revoluţiei aflându-se toţi în exil (la Paris, Constantinopol şi Brussa, cele mai închegate grupuri). Aici au câştigat sprijinul cercurilor liberale şi au reuşit să integreze cauza unirii Principatelor. În timpul războiului Crimeei, unirea Principatelor a devenit o problemă a echilibrului european.
[modifică] Constituirea Principatele Unite
Ca urmare a înfrângerii Imperiului Rus în Războiul Crimeii şi încherierea Tratatului de pace de la Paris din 1856, cele două principate au fost trecute sub tutela comună a Imperiului Otoman şi a Congresului Marilor Puteri (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, Imperiul Austriac, Prusia şi, doar la un nivel declarativ, Imperiul Rus). În cele două principate, mişcarea politică unionistă Partida Naţională era privită cu simpatie de Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia-Piemont, era privită ca un pericol pentru propriile interese în zonă de Imperiul Austriac, Regatul Unit şi Imperiul Otoman. Negocierile din timpul sus-amintitului tratat au dus la aprobarea unei uniuni minimale, în care urmau să fie aleşi doi domnitori la Bucureşti şi Iaşi, cu două organe legiuitoare, urmând ca la Focşani să funcţioneze un organ legislativ comun, care să ia decizii în domenii de interes comun, precum cel al taxelor şi impozitelor. O altă hotărâre care viza soarta celor două principate era organizarea de alegeri pentru Divanele ad-hoc, adunări ale tuturor claselor sociale, care urmau să dezbată viitorul celor două ţări. În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înţelegerilor finale, care prevedeau existenţa a două domnii, dar nu împiedica una şi aceiaşi persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, a fost ales ca Domnitor al Principatelor Unite ale Munteniei şi Moldovei (ale României, din 1861).
Tratatul de la Paris a înlocuit protectoratul rus cu garanţia colectivă a marilor puteri. Acesta însă nu a realizat unirea Principatelor dar a facilitat calea către aceasta, lăsând problema în mâinile românilor. Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza poporul român a înfăptuit el, mai întâi, unirea personală (1859) şi apoi unirea completă (1864).
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în Moldova. La 24 ianuarie în acelaşi an, Cuza a fost ales ca domnitor în Ţara Românească. Aşa s-au unit Moldova şi Ţara Românească şi s-au născut Principatele Unite.
Deşi Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, şirul de reforme iniţiate de acesta şi venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
În 1878, după victoria din Războiul de independenţă, România s-a scuturat de jugul otoman, dar a intrat imediat în conflict cu aliatul rus în privinţa Bugeacului. În cele din urmă, România a primit Dobrogea, dar a trebuit să cedeze sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail).
În 1881 avea să se proclame Regatul României, Carol I fiind încoronat primul Rege.
[modifică] Referinţe bibliografice
[modifică] Bibliografie
"Istoria Poporului Român", Biblioteca de Istorie - Editura Ştiinţifică 1970
