Noua Politică Economică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Noua Politică Economică, sau NPE a fost un sistem de reforme economice care introduceau un compromis cu economia de piață, sistem pe care l-a instituit Vladimir Ilici Lenin în Uniunea Sovietică în 1921. Politica de urgență a comunismului de război introdusă pe perioada războiului civil a fost abandonată și NPE a înlocuit-o în 1921 ca o măsură de însănătoșire.

NPE-ul a reintrodus într-o oarecare măsură proprietatea privată într-o mică parte a economiei, în mod special în agricultură. A înlocuit politica "comunismului de război", care fusese folosită pe timpul războiului civil și care a fost socotită nepotrivită pentru o țară subdezvoltată ca Rusia, cu un soi de politică a "socialismului de piață", de aceea industriile naționalizate (deținute de guvern) au avut permisiunea să lucreze în mod autonom, în timp ce în agricultură a fost introdus un sistem de piață. Pentru a explica NPE, Lenin a spus: "Noi nu suntem suficient de civilizați pentru socialism", referindu-se la faptul că Rusia era în primul rând o națiune agricolă, cu o populație urbană restrânsă numericește și cu o bază industrială slabă și de aceea nu îndeplinea criteriile economice necesare pentru socialism.

NPE a reușit să refacă economia după devastările pricinuite de primul război mondial, revoluția rusă și războiul civil. Cel mai important, a crescut enorm producția agricolă și a pus capăt foametei. Această politică a fost abandonată la câțiva anui după moartea lui Lenin din 1924, pentru că s-a socotit că obiectivele inițiale ale NPE au fost atinse și că este timpul să se meargă mai departe. S-a crezut că, în general, s-a inteționat ca NPE să fie doar o măsură intermediară, și ea a dovedit nepopulară în rândul marxiștilor duri din partidul bolșevic datorită compromisurilor făcute capitalismului. Ei spuneau că este o trădare a principiilor comuniste și credeau că va avea repercusiuni pe termen lung, așa că doreau o economie planificată pe scară largă. Pe de altă parte, Lenin era citat că ar fi spus: "NPE este o realitate și este așa pe termen lung." Uneori această afirmație este utilizată pentru a pretinde că dacă Lenin ar fi trăit mai multă vreme, NPE ar fi continuat și după 1929, și controversata colectivizare nu ar fi avut loc niciodată sau s-ar fi desfășurat în alt mod. Asemenea afirmații sunt discutabile: Nu trebuie uitat că Lenin a introdus Noua Politică Economică de nevoie și într-o situație disperată, în care practic țărănimea declanșase o revoluție; revoltele țărănești riscau astfel să înfrângă formidabila mașină politică și de război care era la acel moment partidul bolșevic (care reușise să înfrângă în războiul civil albii și aliații lor externi care erau cele opt puteri occidentale intervenționiste).[1]

Succesorul lui Lenin, Stalin, a introdus până în cele din urmă planificarea centralizată completă, (deși aceasta a fost de fapt ideea opoziției de stânga pe care Stalin a epurat-o din partid), a renaționalizat întreaga economie și, de la sfârșitul deceniului al treilea și în continuare, a introdus o politică de industrializare rapidă. Colectivizarea agriculturii făcute de Stalin a fost cea mai notabilă și mai distructivă îndepărtare față de NPE. Deseori s-a spus că industrializarea s-ar fi putut face fără colectivizare, doar printr-o creștere a impozitelor plătite de țărani, așa cum s-a întâmplat în Japonia erei Meiji, în Germania de pe vremea lui Bismarck, în Taiwan și în Coreea de Sud după război. Se aduce contraargumentul că, pe de altă parte, un asemena tip de industrializare ar fi luat mult mai mult timp decât versiunea ultrarapidă a lui Stalin, lăsând Uniunea Sovietică mult în urma statelor vestice, a Germaniei în special, în domeniile industrial și militar, acestea putând probabil duce la victoria Germaniei Naziste în al doilea război mondial.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ By March 1921 Soviet power in much of the countryside had virtually ceased to exist. Provincial Bolshevik organizations sent desperate telegrams to Moscow claiming they were powerless to resist the rebels and calling for immediate reinforcements. The consignment of grain to the cities had been brought to a virtual halt within the rebel strongholds. As the urban food crisis deepened and more and more workers went on strike, it became clear that the Bolsheviks were facing a revolutionary situation. Lenin was thrown into panic: every day he bombarded the local Red commanders with violent demands for the swiftest possible suppression of the revolts by whatever means. 'We are barely holding on,' he acknowledged in March. The peasant wars, he told the opening session of the Tenth Party Congress on 8 March, were 'far more dangerous than all the Denikins, Yudeniches and Kolchaks put together'.45 Together with the strikes and the Kronstadt mutiny of March, they would force that Congress to abandon finally the widely hated policies of War Communism and restore free trade under the NEP. It was a desperate bid to stem the tide of this popular revolution. Having defeated the Whites, who were backed by no fewer than eight Western powers, the Bolsheviks surrendered to the peasantry. - A People's Tragedy: A History Of The Russian Revolution, Orlando Figes, Penguin Books 1998 (first published in Great Britain by Jonathan Cape 1996)