Istoria Europei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Istoria Europei se referă la istoria populațiilor din Europa, din preistorie până în prezent. În timpul erei neolitice și în timpul migrațiilor indo-europene, Europa a văzut migrațiile din est și sud-est și următorul schimb cultural și material important. Perioada cunoscută ca Antichitatea clasică a început odată cu apariția orașelor-state ale Greciei antice. Ulterior, Imperiul Roman a ajuns să domine întregul bazin mediteranean. Căderea Imperiului Roman în anul 476 d.Hr. marchează în mod tradițional începutul Evului Mediu. Începând din secolul al XIV-lea, Renașterea a provocat doctrinele tradiționale în domeniul științei și teologiei. În același timp, reforma protestantă a înființat biserici protestante în Germania, în Scandinavia și în Anglia. După 1800, Revoluția industrială a adus prosperitate în Marea Britanie și Europa de Vest. Principalele puteri au creat colonii pe continentul nord-american, cel sud-american, Africa și în părți ale Asiei. În secolul al XX-lea, Europa a fost devastată de cele două războaie mondiale care au marcat colapsul imperiilor coloniale. Războiul rece dintre SUA și URSS a dominat scena geo-politică a Europei din 1947 până în 1989. După 1950 și-a făcut apariția Uniunea Europeană. Astăzi, majoritatea țărilor din Europa au aderat la alianța militară NATO.

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Paleolitic[modificare | modificare sursă]

Model ce reprezinta Omul de Neanderthal
Model cu un Om de Neanderthal cioplind pietre

Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s-a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani. În Spania, la Atapuerca, s-au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani. Cele mai vechi arme folosite pentru vânătoare găsite pe continetul european sunt sulițele găsite într-o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea apartinau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s-au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria. [1]

Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani. Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vârfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stânci și produceau capcane pentru mamuți.

Acum 70 000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară. Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s-au stabilit pe continentul european acum 45 000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera "Grotta di Fumane" și "Grotta del Cavallo" din Italia. Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni. Acum 40 000 de ani, vulcanul Campi Flegrei, de lângă Napoli, a erupt , iar cenușa vulcanică s-a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est.Regiuni întregi din Italia până în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate. Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de câțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrânsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă. [2]

Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciana și-a făcut apariția în Bulgaria și s-a extins în Ungaria, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s-a extins în Caucaz, remarcându-se cu celebrele statuete venusiene. Acum 22 000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s-au extins în regiunea sud-vestică a Europei. S-a teoretizat că s-a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani. După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s-a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcându-se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră. Acum 17 000 de ani, a apărut cultură Magdaleniana care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistând până în anul 8000 î.e.n. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei. Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă. Acum 10 500 de ani, glaciatiunea Wurm s-a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului marilor, schimbând harta geografică a Europei și afectând mediul oamenilor preistorici. [3]

Mezolitic[modificare | modificare sursă]

Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17 000 de ani, extinzându-se în vestul Europei acum 14 000 de ani. Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.e.n. În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urmă creșterii temperaturilor, rezultând două culturi: cea Maglemosiana și Aziliana.

Neolitic[modificare | modificare sursă]


sezarea neolitica Skara Brae din Scotia construit din 3180 î.e.n.

Epoca Neolitica a debutat în Asia Mică și în Caucaz. [4] În Thessalia, Grecia, s-au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene. Oamenii cultivau grâu emmer, grâu galben , mazăre, orz , mei.[5] În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s-a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre. O altă cultură neolitică s-a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s-a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.

Prin anii 6500-6000 î.e.n., cultură neolitică s-a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi. Sunt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și România de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi). În regiunea mediterana, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vânători-culegători s-au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltând noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.

În mileniul al VI-lea î.e.n. s-au format cinci culturi regionale majore:

  • Cultura Danubiană - din nordul Franței până în vestul Ucrainei, cae ulterior s-a împărțit în cultura Boian în România și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria
  • Cultura mediteraneană- din Italia și Spania până în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri.
  • Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia
  • În Estul Europei s-a remarcat cultură Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii.
  • În Europa Atlantică: s-au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia până în Suedia și Franța, adoptând ritualurile funerare.

Alte culturi independente s-au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele vestice ale Marii Negre , precum cultura Hamagia.

Chalcolitic[modificare | modificare sursă]

Templul Tarxien din Malta construit din 3500 i.e.n.
Modelul reconstituit dupa cadavrul inghetat al lui Otzi

Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.en., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică. În 5500 î.e.n., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțând astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s-au combinat cunativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene. În regiuni din Bulgaria și România de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia că regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre. În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr-o rețea de troc. Sunt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.[6] În regiunile atlantice sunt îmbunătățite practicile agricole.

În 4200 î.en. este atestată venirea unor popoare din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni. [7] [8] Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s-au amplasat pe continentul european și au înlocuit populația de vânători-culegători. Sunt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescând mobilitatea.

În mileniul al III-lea î.e.n., populațiile danubiene s-au organizat în cultura Baden. Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptând cea a culturii Cotofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană. În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.e.n. s-a format cultura Cicladică în Grecia de azi. Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Ymna, strămoși ai scitilor iranieni, au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei. În Europa vestică s-a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia până în Spania. În 2400 î.en., populația culturii Corded Ware a populat și s-a extins în zonele danubiene și nordice. O altă populație, cea Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Epoca Bronzului[modificare | modificare sursă]


Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeana a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de până la c. 600 î.Hr.

In Wiltshire , Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr-un inel de pietre în picioare , fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone. Pietrele sunt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzând câteva sute de morminte .

Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.

Stonehenge

Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru , unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz . Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.

Un timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia . A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.

Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea râurilor sudice Bug , Nistru și Ural și a câtorva dealuri pontice.

Cultura Catacomba , care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.

Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia , Andaluzia , Galicia , Franța , Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize , înființarea unor castele de stâncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.


Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee . De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.

Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 până în anii 1700 î.en. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept "prima legătură din lanțul european". Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos . Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Cretă în Ciclade , Vechiul Regat al Egiptului , Cipru , Canaan și Coasta Levantină și Anatolia. Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sunt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică . Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sunt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Grecia continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini .

Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 î.en- 1100 î.en. , când cultură helicică din Grecia continentală a fost transformată sub influențe din Cretă minoică . Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Cretă , micenienii au ocupat Knossos . Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir , Macedonia , pe insulele din Marea Egee , pe coasta Mării Asiei , Levant , Cipru și Italia. Artefactele miceneene s-au găsit bine în afară limitelor lumii miceniene.

Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război. Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici . În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și-au extins controlul în Cretă, centru civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere ( Linear A ) pentru a scrie formă lor timpurie de greacă în Linear B .

Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene , deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice. Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după când Mycenae și Tirynth au fost distruse și și-au pierdut importanța. Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu grec al istoriografiei tradiționale.

Epoca Fierului[modificare | modificare sursă]

În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protohistorice . Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfârșit brusc după cucerirea romana, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă .

Fierul a fost introdus în Europa la sfârșitul secolului al XI - lea î.Hr., probabil din Caucaz , și încet s-a răspândit spre nord și spre vest de-a lungul următoriilor 500 de ani. De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., când epoca grecească a fierului s-a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.

Femeie celtica
Razboinic celt

Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene , în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost inlocuita de cultura Hallstatt . În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce . La fel ca cultura succesorului său La Tène , Hallstatt este privită ca fiind de origine celtica. Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor - aramă, plumb, aur - a precedat cu câteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s-a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului. Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii. Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S-a manifestat la celți, traci, daci, iberici. În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea.Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale. Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de câteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la câteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns până la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.

Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului.La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai târzie a culturii și artei vechilor celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi. Cultura a devenit foarte răspândită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vârtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.Cultura La Tène s-a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.e.n.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și România. La Celtiberienii din vestul Iberiei s-au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzând cultura Jastorf din nordul Germaniei.Cultura La Tène s-a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală. Aceasta s-a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale grecilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu câmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților .O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea. Materiale aparținând culturii La Tène s-au răspândit pe o suprafață mare, incluzând părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria. Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormântată în secolul VI î.e.n cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Grecia.Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s-au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lână, piele, blănuri și aur.Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții grecești există totuși, precum și mai târziu monede celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s-au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.

Epoca de fier în Europa se caracterizează printr-o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sunt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decât simpla rectilinie; formele și caracterul ornamental al armeelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sunt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.

Cultura celtica s-a extins intr-o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice in Balcani si Asia Centrala. Populatiile celtice cele mai cunoscute au fost:

  • Arvenii- trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei
  • Incenii- trib breton, stabilit in sudul Marii Britanii
  • Lusitanii- trib iberic amplasat in vestul Spaniei
  • Boii- amplasati in Boemia si Germania de azi
  • Tracii- amplasati in peninsula balcanica la sud de Dunare, au creat un mare regat odrisian
  • Getii- amplasati la nord de Dunare
  • Galatia- formatiune celtica alcatuita in Turcia de azi in urma migratiei din secolul III i.en.
  • Ardiaei-trib iliric amplasat pe coasta Marii Adriatice

Populatiile germanice s-au amplasat in nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii , Cheruscii, Cimbrii sau Marcomanii Alte triburi nomadice s-au amplasat in estul Europei: masagetii, scitii si roxolanii





Epoca Clasică în Europa pre-creștină[modificare | modificare sursă]

Partenonul, un vechi templu athenian de pe Acropole (orașul de deal) a căzut la Roma în 176   BC

Grecii și romanii au lăsat o moștenire în Europa, care este evidentă în limbile, gândurile, artele vizuale și legea europeană. Grecia antică a fost o colecție de orașe-state, din care s-a dezvoltat forma originală a democrației. Atena a fost cel mai puternic și mai dezvoltat oraș și un leagăn de învățare din epoca lui Pericles . Forumurile cetățenilor au dezbătut și legiferat politica statului, iar de aici au apărut câțiva dintre cei mai notorii filozofi clasici, cum ar fi Socrate, Platon și Aristotel, ultimul care l-a învățat pe Alexandru cel Mare .

Prin campaniile sale militare, regele regatului macedonean, Alexandru, a răspândit cultura elenistică pană pe malurile râului Indus . Între timp, Republica Romană s-a întărit prin victoria asupra Cartaginei în războaiele punice . Înțelepciunea greacă s-a transferat în instituțiile romane, așa cum Atena a fost absorbită sub steagul Senatului și al Poporului Romei - SPQR .

Europa în anul 301 î.Hr.

Romanii s-au extins din Arabia pana in Britannia. În 44  i.Hr. , dictatorul Iulius Cezar a fost ucis de senatori în încercarea de a restabili Republica. În turbulențele care au urmat, Octavian (condus ca Augustus și ca divi filius sau Fiul lui Dumnezeu, așa cum Iulius l-a adoptat ca moștenitor) a uzurpat rădăcinile puterii și a luptat împotriva Senatului Roman. În timp ce proclama renașterea Republicii, el a inaugurat transferul statului roman dintr-o republică într-un imperiu, Imperiul Roman, care a durat mai mult de patru secole până la căderea Imperiului Roman de Vest .

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Un mozaic arătând Alexandru cel Mare luptându-se pe Darius al III-lea

Civilizația elenă a fost o colecție de state-state sau polis-uri cu diferite guverne și culturi care au realizat evoluții notabile în guvern, filosofie, știință, matematică, politică, sport, teatru și muzică.

Cele mai puternice orașe-state au fost Atena, Sparta, Teba, Corint și Siracuza . Atena a fost un puternic stat oraș-elen și s-a guvernat cu o formă timpurie de democrație directă, inventată de Cleisthenes ; cetățenii Atenei au votat legislația și decretele executive . Atena a fost casa lui Socrate, [9] Platon, și Academia platoniciană .

Orașele-orașe elene au stabilit colonii pe malul Mării Negre și al Mediteranei ( Asia Minor, Sicilia și Italia de Sud în Magna Graecia ). Până la sfârșitul secolului al VI - lea î.Hr., toate orasele grecești din Asia Mică au fost încorporate în Imperiul Persan , în timp ce acesta din urmă a avut câștiguri teritoriale in Balcani (cum ar fi Macedon, Tracia, Paeonia etc.) și Europa de Est corespunzătoare ca bine. În cursul secolului al V-lea î.H., unele dintre orașele grecești au încercat să răstoarne dominația persană în Revolta Ionică, care a eșuat. Acest lucru a provocat prima invazie persană a Greciei continentale . La un moment dat în timpul războaielor greco-persane care au urmat, în timpul celei de-a doua invazii persane din Grecia, și tocmai după bătălia de la Thermopylae și bătălia de la Artemisium, aproape toată Grecia, la nord de Istmul Corintului, a fost cucerită de persi, [10] dar statele grecești au ajuns la o victorie decisivă la bătălia de la Plataea . Odată cu sfârșitul războaielor greco-persane, persanii au fost în final forțați să se retragă din teritoriile lor în Europa. Războaiele greco-persane și victoria statelor grecești au influențat în mod direct întregul parcurs al istoriei europene . Unele state-state grecești au format Liga Delianilor pentru a continua lupta împotriva Persiei, dar poziția Atenei ca lider al acestei ligi a determinat Sparta să formeze Liga Peloponeziană rivală. Războaiele Peloponeziei au urmat, iar Liga Peloponeziană a fost cea victorioasă. Ulterior, nemulțumirea cu hegemonia spartană a condus la războiul din Corint și la înfrângerea Spartei la bătălia de la Leuctra . În același timp, la nord a domnit împărăția tracică Odrysiană între secolul al V-lea și secolul I d.Hr.

Filip II al Macedoniei a unit statele grecești aflate sub controlul său. Fiul lui Filip al II-lea, cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, a invadat Persia , Egiptul și India, sporind contactul cu oamenii și culturile din aceste regiuni care au marcat începutul Perioadei elenistice .

După moartea lui Alexandru, imperiul său s-a împărțit în mai multe regate conduse de generalii săi, Diadochi . Diadochii s-au luptat unul împotriva celuilalt. Au rămas doar trei regate majore: Egiptul Ptolemeic, Imperiul Seleucid și Macedonia . Aceste regate au răspândit cultura greacă în regiuni indepartate ca Bactria . [11]

Republica republică și vecinii ei în anul 58 î.Hr.

Ascensiunea Romei[modificare | modificare sursă]

Cicero se adresează Senatului Roman pentru a denunța conspirația lui Catiline pentru răsturnarea Republicii, de Cesare Maccari

O mare parte din învățarea greacă a fost asimilată de statul roman în curs de extindere din Italia, profitând de inabilitatea inamicilor săi de a se uni: singura provocare a ascensiunii romane a venit din colonia feniciană din Cartagina și înfrângerea sa în cele trei războaie punicice a marcat începutul hegemoniei romane. În primul rând, guvernată de regi, apoi ca republică senatorică ( Republica Romană ), Roma a devenit în cele din urmă un imperiu la sfârșitul secolului I î.Hr., sub Augustus și succesorii săi autoritari .

Imperiul Roman în cea mai mare măsură în 117 d.Hr., sub împăratul Traian

Imperiul Roman avea centrul în Marea Mediterană, controlând toate țările de pe țărmurile sale; frontiera de nord a fost marcată de râurile Rin și Dunăre . Sub împăratul Traian (sec. II d. Hr.) Imperiul a ajuns la extinderea maximă, controlând aproximativ 5 900 000 km2 de suprafață de teren, inclusiv Italia, Gallia, Dalmatia, Aquitania, Britannia, Baetica, Hispania, Tracia, Macedonia, Grecia, Moesia, Dacia, Pannonia, Egipt, Asia Mică, Capadocia, Armenia, Caucaz, Africa de Nord, Levant și piese din Mesopotamia . Pax Romana, o perioadă de pace, civilizație și un guvern eficient centralizat în teritoriile subiectului, s-a încheiat în secolul al III-lea, când o serie de războaie civile au subminat puterea economică și socială a Romei.

În secolul al IV-lea, împărații Dioclețian și Constantin au reușit să încetinească procesul de declin prin împărțirea imperiului într-o parte occidentală cu o capitală în Roma și o parte estică cu capitala din Bizanț sau Constantinopol (acum Istanbul). În timp ce Dioclețian a persecutat aspru creștinismul, Constantin a declarat sfârșitul oficial al persecuției creștinilor sponsorizat de stat în 313 cu Edictul de la Milano, stabilind astfel scena pentru ca Biserica crestina să devină biserica de stat a Imperiului Roman la aproximativ 380 de ani.

Declinul Imperiului Roman[modificare | modificare sursă]

Harta partiționării Imperiului Roman în anul 395, la moartea lui Teodosie I : Imperiul Roman de Vest este prezentat în roșu, iar Imperiul Roman de Est (Imperiul Bizantin) este prezentat în mov

Imperiul Roman a fost atacat în mod repetat de armatele invadatoare din nordul Europei, iar în 476, Roma a căzut în cele din urmă. Romulus Augustus, ultimul împărat al Imperiului Roman de Vest, s-a predat regelui germanilor Odoacer .

Alte date notabile sunt Bătălia de la Adrianopol în anul 378, moartea lui Teodosie I în anul 395 (ultima dată când Imperiul Roman era unificată politic), trecerea Rinului în 406 de către triburile germane după retragerea legiunilor pentru apărarea Italiei împotriva lui Alaric I, moartea lui Stilicho în 408, urmată de dezintegrarea legiunilor occidentale, moartea lui Iustinian I, ultimul împărat roman care a încercat să recuceri vestul în 565 și ascensiunea islamului după 632.

Antichitatea târzie[modificare | modificare sursă]

O hartă simplificată a migrațiilor din secolul al doilea până în secolul al V-lea. Vezi de asemenea harta lumii din 820 <span typeof="mw:Entity" id="mwAgk"> </span> AD .

Când Împăratul Constantin a recucerit Roma sub steagul crucii în 312, el a eliberat curând Edictul lui Milano în 313 (precedat de Edictul Serdicii în 311), declarând legalitatea creștinismului în Imperiul Roman. În plus, Constantin a schimbat oficial capitala Imperiului Roman din Roma în orașul grec Byzantium, pe care la redenumit Nova Roma   - mai târziu a fost numit Constantinopol ("Orașul Constantinului").

În 395, Teodosie I, care făcuse creștinismul religia oficială a Imperiului Roman, ar fi ultimul împărat care să prezideze un Imperiu Roman unificat. Imperiul a fost împărțit în două jumătăți: Imperiul Roman occidental centrat în Ravenna, iar Imperiul Roman de Est (mai târziu denumit Imperiul Bizantin ) centrat în Constantinopol. Imperiul Roman a fost atacat în mod repetat de huni, germanice, slave și alte triburi „barbare“ ( a se vedea: Migrația Perioada ), iar în 476 în cele din urmă partea de Vest a scăzut la Herulilor căpeteniei Odoacru .

Harta care prezintă Europa în anul 526   AD cu cele trei puteri dominante ale Occidentului

Autoritatea romană din partea de vest a imperiului s-a prăbușit și un vid de putere lăsat în urma acestui colaps; organizația centrală, instituțiile, legile și puterea Romei s-au desființat, ceea ce a expus teritoriile zonele la invazie de catre triburile migratoare. De-a lungul timpului, au apărut feudalismul și manorialismul, două instituții interblocante care asigurau diviziunea terenurilor și a forței de muncă, precum și o ierarhie largă și neuniformă a legii și a protecției. Aceste ierarhii localizate s-au bazat pe legătura oamenilor obișnuiți cu terenul pe care au lucrat și cu domnul, care asigura și administra atât legea locală pentru a soluționa disputele dintre țărani, cât și protecția împotriva invadatorilor din afară. Spre deosebire de dominația romană, cu legile sale standard și militare în imperiu și cu birocrația administrativa și colectarea impozitelor, fiecare stăpân (cu obligații față de un lord superior) era în mare măsură suveran în domeniul său. O mulțime de țărani ar putea varia foarte mult în funcție de abilitățile de lider și de atitudinea față de justiție a domnului față de poporul său. Zeciuieli sau chirii li s-au plătit domnului, care, în schimb, aveau resurse și bărbați înarmați în vremuri de război . Cu toate acestea, nivelurile de ierarhie au fost diferite în timp și loc.

Provinciile vestice au fost în curând să fie dominată de trei mari puteri: în primul rând, Francii ( dinastia merovingiană ) în Francia 481-843   , care au acoperit o mare parte a prezentei Franțe și a Germaniei; în al doilea rând, regatul vizigotic 418-711   în Peninsula Iberică (Spania modernă); și în al treilea , regatul ostrogotic 493-553   în Italia și în părți din Balcanii de Vest. Ostrogotii au fost ulterior înlocuiți de Regatul Lombardelor . Aceste noi puteri ale Occidentului s-au bazat pe tradițiile romane până când au evoluat într-o sinteză a culturilor romane și germane. Deși aceste puteri se refereau la teritorii mari, ele nu aveau marile resurse și birocrația imperiului roman pentru a controla regiunile și localitățile. Invazia în curs de desfășurare și disputele au însemnat, de obicei, o viață mai riscantă și mai variată decât cea din imperiu. Aceasta însemna că, în general, mai multă putere și responsabilități au fost lăsate domnilor locali. Pe de altă parte, a însemnat și mai multă libertate, în special în zonele mai îndepărtate.

În Italia, Theodoric cel Mare a început romanizarea culturală a noii lumi pe care o construise. El a făcut din Ravenna un centru al culturii romano-grecești de artă, iar curtea sa a încurajat o înflorire a literaturii și filosofiei în limba latină . În Iberia, Regele Chindasuint a creat Codul Visigotic . [12]

În partea estică, statul dominant era Imperiul Roman Răsărit .

În sistemul feudal, au apărut noi prinți și regi, cel mai puternic dintre ei fiind, domnitorul franc Carol cel Mare . În 800, Carol cel Mare, întărit de cuceririle sale teritoriale masive, a fost încoronat împăratul romanilor (Imperator Romanorum) de către papa Leo al III-lea, solidificându-și efectiv puterea în Europa de Vest. Domnia lui Carol a marcat începutul unui nou imperiu roman germanic în vest, Sfântul Imperiu Roman . În afara granițelor sale, s-au adunat noi forțe. Rusii își marcau teritoriul, Moravia creștea, în timp ce maghiarii și sașii își asigurau granițele.

În timpul secolului al VI-lea, Imperiul Roman de Est a fost implicat într-o serie de conflicte , mai întâi cu imperiul Sassanid (vezi războaiele romano-persane ), urmată de atacul califatului islamic ( Rashidun și Umayyad ). Până în anul 650, provinciile Egiptului, Palestinei și Siriei au fost pierdute de forțele musulmane, urmate de Hispania și de sudul Italiei în secolele VII și VIII (vezi cuceririle musulmane ). Invazia arabă din est a fost oprită după intervenția Imperiului Bulgar (vezi Han Tervel ).

Europa Medievală[modificare | modificare sursă]

Începând cu secolul V, Imperiul Roman de Apus a fost obiectul unei serii de invazii barbare care au dus la divizarea continuă și îndepărtarea de Imperiul Bizantin, care va supraviețui încă un mileniu.

În secolul VII are loc expansiunea arabilor pe coastele Mediteranei, inclusiv în Sicilia și Spania. Simultan, Europa fostului Imperiu Roman de Apus își continuă involuția, împărțindu-se în mici entități locale cu o economie bazată pe agricultură (feudalism). În Occident, singura autoritate cu o organizare centralizată era Biserica Catolică, ce avea o influență temporară din ce în ce mai mare și un rol de continuitate privind cultura latină.

Acvila bicefală, simbol al Sfântului Imperiu Roman de Neam German
„Asediul Constantinopolului” (pictură, cca. 1499)

O primă reunificare se face prin Sfântul Imperiu Romande Neam German, care apare în jurul anului 800, când Carol cel Mare, rege al francilor își extinde domnia din Franța în partea occidentală a Germaniei și în partea nordică a Italiei. În partea centrală a Italiei prinde viață un stat ecleziastic sub conducere papală.

Europa în sec. XII-XIV

Papa își va arăta puterea sa politică impresionantă, prin declanșarea cruciadelor . Tot cu acordul papilor s-au înființat și ordinele militar-religioase (de exemplu, Cavalerii Ioaniți).

În Evul Mediu târziu apar semnalele unei renașteri culturale și comerciale în Europa occidentală, odată cu afirmarea unor importante orașe-stat (ca Veneția și Florența, în secolul XI). În același timp, încep să se formeze primele state naționale (dintre care Franța, Anglia, Spania și Portugalia).

Pe de altă parte, Sfântul Imperiu Roman își continuă fragmentarea într-o serie de feude italiene și germane, sub autoritatea formală a împăratului.

Degradarea condițiilor de viață în Europa a făcut posibilă, în secolul XIV, epidemia de ciumă, ce a redus cu o treime populația din unele țări occidentale.

Unii istorici consideră sfârșitul Evului Mediu ca fiind căderea Constantinopolului și a Imperiului Bizantin, în 1453, sub stăpânirea turcilor otomani. Aceștia vor păstra orașul, redenumit Istanbul, capitală a Imperiului Otoman, ce va dura până în 1919 și care va cuprinde chiar și Egiptul, Siria și mare parte din Balcani.

Renașterea în Europa[modificare | modificare sursă]

Sandro Botticelli, „Nașterea lui Venus”, Galleria degli Uffizi, Florența
Europa în anul 1792

Statele care s-au format la finele secolului XV continuă să-și mărească puterea, în timp ce Biserica, din cauza corupției și a conflictelor interne, pierde din ce în ce mai multă putere. După Reforma protestantă a lui Martin Luther, din 1517, Europa a fost traversată de o serie de curente, prin care motivele religioase justificau deciziile politice.

În același timp, națiunile europene (Spania și Portugalia, urmate de Franța, Anglia și Olanda), încep o expansiune colonială în Asia, Africa și America, aceasta din urmă după ce a fost descoperită de Cristofor Columb, în 1492.

Zona Marea Baltică este teatrul unor lupte între Suedia, Polonia și Rusia, ce reușește să-și anexeze Finlanda și partea orientală a Poloniei.

Europa Industrială[modificare | modificare sursă]

Europa în anul 1828

Refuzul lui Ludovic al XVI-lea de a-și împărți puterile cu așa-numita a treia stare a dus, în 1789, la izbucnirea Revoluției Franceze, care va marca sfârșitul monarhiei absolute franceze și instaurarea republicii, în 1791.

Napoleon ca împărat.

Afirmarea principiilor guvernării democratice și reacția puterilor europene la preluarea puterii de către generalul Napoleon Bonaparte, care a întreprins o serie de campanii militare victorioase împotriva marilor puteri europene ale timpului: Austria, Rusia, Prusia și Anglia. Primul imperiu francez este abolit în 1815 după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo.

Între 1815 și 1849 Europa se află între absolutism și liberalism, perioadă în care Europa trece prin anumite schimbări, care duc la revoluția de la 1848-1849. Destrămarea Imperiului napoleonian a pus problema reorganizării politico-teritoriale a Europei. În acest scop, puterile învingătoare au convocat Congresul internațional de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815). Rezultatul negocierilor a fost așa numitul "Act final", adoptat la 9 iunie 1815 și semnat de reprezentanții Angliei, Rusiei, Prusiei, Austriei, Franței, Suediei și Portugaliei. Prin prevederile politice și teritoriale ale „Actului final”, Congresul a urmărit izolarea Franței și împiedicarea răspândirii ideilor Revoluției franceze. În această direcție, documentul consacra principiul legitismului, prin care oamenii de rând aveau mai puține drepturi și progrese economice frânate.

Restaurația formelor puterii anterioare revoluției franceze nu a dispersat aspirațiile liberale ale popoarelor europene. La aceasta se adaugă fie transformările sociale legate de Revoluția industrială, fie renașterea mișcărilor naționale. Consecință a acestui fapt, perioada dintre 1815 și 1871 a fost marcată de o serie de acțiuni revoluționare și războaie de independență, care au dat naștere unor state naționale, ca Italia și Germania, inclusiv România.

Europa Modernă[modificare | modificare sursă]

Europa în 1899

După perioada relativ pacifică, tensiunile dintre puterile europene vor duce, în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe de-o parte, sunt Puterile Centrale: Germania și Austro-Ungaria, (aliate și cu Bulgaria și Imperiul Otoman), de partea cealaltă, Antanta: Franța, Regatul Unit și Rusia (aliate cu Serbia), la care s-au adăugat Italia - în 1915, România - în 1916 și Statele Unite ale Americii (SUA)- în 1917. Rusia s-a retras din cauza Revoluției bolșevice din octombrie 1917. Antanta învinge în toamna lui 1918.

Tratatul de la Versailles din 1919 impunea condiții severe statelor învinse, cu deosebire Germaniei, acuzată că a provocat războiul. Prin dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar și rus, s-au format noi state, ca Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Una dintre consecințele inevitabile ale primei conflagrații mondiale a fost agravarea problemelor economice, în deceniul III al secolului XX, care va culmina cu marea criză economică din anii 1929-1933. Tensiunile generate de această criză au adus la putere mișcări extremist-naționaliste, ca fascismul (în Italia - 1922) și nazismul (în Germania - 1933).

După semnarea Pactului de Oțel cu Italia și a unui pact de non-agresiune cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), Germania a dat startul, în septembrie 1939, celui de-Al Doilea Război Mondial prin invadarea și înfrângerea Poloniei, apoi, în 1940, a Iugoslaviei, Greciei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. În acest context, România și Ungaria se alătură Germaniei și Italiei.

După aceste succese inițiale, Germania a atacat, în 1941, Uniunea Sovietică, invazie care este oprită lângă Moscova, în decembrie 1941. La 7 decembrie 1941, Japonia atacă SUA. Victoria Aliaților în Africa de Nord este urmată de invazia Italiei, în 1943, a Franței, în 1944, și a Germaniei, care capitulează în 8 mai 1945.

Europa în Epoca Atomică a Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Terminarea războiului duce la separarea națiunilor europene în 2 blocuri: unul occidental, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), și unul de influență sovietică, care formează Pactul de la Varșovia.

Opoziția dintre cele 2 blocuri va conduce la Războiul Rece, terminat în 1991, prin dizolvarea Uniunii Sovietice. În același timp, un proces de integrare economică și politică a dus la dezvoltarea Pieței Europene Comune și a Uniunii Europene (UE).

Europa în Era informațională[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al XXI-lea, Europa este zguduită de două mari fenomene sociale: Criza Economică Mondială și criza refugiaților.

Drapelul Uniunii Europene, raport 2:3/

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Anne-marie Thiesse, Editura Polirom, Colectia „Historia”, Iași, 2000, 220 p - recenzie

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ https://www.iflscience.com/plants-and-animals/oldest-human-fossils-in-western-europe-revealed-to-date-back-a-million-years-/
  2. ^ https://www.nytimes.com/2006/09/13/science/14neanderthal.html?ex=1315800000&en=ca90a9bfe57071f2&ei=5089&_r=0
  3. ^ https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/Paleolithic-settlement
  4. ^ https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/The-Neolithic-Period
  5. ^ Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). "Did Indo-European Languages Spread Before Farming?". Current Anthropology.
  6. ^ Miles, David (2016). The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson.
  7. ^ https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1182122/
  8. ^ Gimbutas, M (1980). "The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 B.C.) into Europe and the following transformation of culture". Journal of Near Eastern Studies.
  9. ^ Wikisource Jackson, Henry (). „Socrates”. În Chisholm, Hugh. Encyclopædia Britannica. 25 (ed. 11). Cambridge University Press. p. 331. 
  10. ^ Brian Todd Carey, Joshua Allfree, John Cairns (2006). Warfare in the Ancient World Pen and Sword, ISBN: 1-84884-630-4
  11. ^ „The Diadochi and the Hellenistic Age”. Historical Atlas of the Mediterranean. Accesat în . 
  12. ^ Di Berardino, A.; D'Onofrio, G.; Studer, B. (). History of Theology: The Middle Ages. Liturgical Press. p. 26. ISBN 978-0-8146-5916-8. Accesat în . 

Legături externe[modificare | modificare sursă]