Istoria Europei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search


Istoria Europei acoperă oamenii care populează Europa din preistorie până în prezent. În timpul erei neolitice și în timpul migrațiilor indo-europene, Europa a văzut migrațiile din est și sud-est și următorul schimb cultural și material important. Perioada cunoscută ca antichitate clasică a început odată cu apariția orașelor-state ale Greciei antice . Ulterior, Imperiul Roman a ajuns să domine întregul bazin mediteranean . Căderea Imperiului Roman în anul 476 d. Hr. marchează în mod tradițional începutul Evului Mediu . Începând din secolul al XIV-lea Renașterea a provocat doctrinele tradiționale în domeniul științei și teologiei. În același timp, reforma protestantă a înființat biserici protestante în Germania, în Scandinavia și în Anglia. După 1800, Revoluția Industrială a adus prosperitate în Marea Britanie și Europa de Vest. Principalele puteri au creat colonii pe continentul nord-american, cel sud-american, Africa și în părți ale Asiei. În secolul al XX-lea, Europa a fost devastată de cele două războaie mondiale care au marcat colapsul imperiilor coloniale. Războiul Rece dintre SUA și URSS a dominat scena geo-politică a Europei din 1947 până în 1989. După 1950 și-a făcut apariția Uniunea Europeană . Astăzi, majoritatea țărilor din vestul Rusiei aparțin Alianței militare NATO.

Preistorie[modificare | modificare sursă]

Paleolitic[modificare | modificare sursă]

Model ce reprezinta Omul de Neanderthal
Model cu un Om de Neanderthal cioplind pietre

Cea mai veche așezare ce evidențiază ocuparea umană se află în estul Europei în peștera Kozarnika din Bulgaria unde s-a găsit un singur dinte uman și pietre cioplite care datează de acum 1,4 milioane de ani. În Spania, la Atapuerca, s-au găsit rămășițe umane care datează de acum 1,2 milioane de ani. Cele mai vechi arme folosite pentru vânătoare găsite pe continetul european sunt sulițele găsite într-o mină de cărbune din Schoningen, Germania, care datează de acum 380 000 de ani. Toate acestea apartinau unor indivizi din specia Homo Erectus care au emigrat din Africa (probabil din cauza creșterii temperaturilor și a secetei) și s-au stabilit pe continentul european cu vegetație mai densă și cu mai multe surse de apă potabilă. Aceștia au populat zone precum Lézignan-la-Cèbe din Franța, Orce din Spania, Monte Poggiolo din Italia și Kozarnika din Bulgaria. [1]

Oamenii Homo Erectus au evoluat în specia Homo antecessor, în Homo heidelbergensis, iar ulterior, acum 250 000 de ani, au evoluat în Homo neanderthalensis care au predominat continentul european următorii 200 000 de ani. Aceștia au inventat tehnologii noi precum flautul, unelte și arme cioplite din piatră, instrumente din oase de cerb cu vârfuri lustruite cu care țeseau vestimentația din piele sau blănuri de animale, topeau seva de mesteacăn, săpau adăposturi în stânci și produceau capcane pentru mamuți.

Acum 70 000 de ani a izbucnit glaciatiunea Wurm cunoscută drept Era glaciară. Primii oameni moderni care au aparținut speciei Homo Sapiens s-au stabilit pe continentul european acum 45 000 de ani conform urmelor acestora descoperite în peștera "Grotta di Fumane" și "Grotta del Cavallo" din Italia. Apariția acestora pe continentul european a culminat cu dispariția oamenilor de Neanderthal. Oamenii de Neanderthal au dispărut probabil din cauza conflictelor, din cauza unor epidemii și catastrofe naturale sau din cauza asimilării acestora prin împerecherea cu oamenii moderni. Acum 40 000 de ani, vulcanul Campi Flegrei, de lângă Napoli, a erupt , iar cenușa vulcanică s-a depus în toată Mediterana de Est și în toată Europa centrală și de Sud-Est.Regiuni întregi din Italia până în Caucaz, și din Scandinavia până în Africa de Nord, au fost afectate. Vegetația a fost distrusă, multe specii de animale (precum mamutii) au dispărut, și norii de cenușă au blocat lumina Soarelui să între în atmosfera timp de câțiva ani. Populația oamenilor de Neanderthal, fiind restrânsă și retrasă în peninsula iberică, a dispărut în cele din urmă. [2]

Acum 35 000 de ani, cultura Aurignaciana și-a făcut apariția în Bulgaria și s-a extins în Ungaria, iar acum 32 000 de ani a apărut cultura Gravettian în munții Crimeeii care s-a extins în Caucaz, remarcându-se cu celebrele statuete venusiene. Acum 22 000 de ani, culturile Solutrean și Gravettian s-au extins în regiunea sud-vestică a Europei. S-a teoretizat că s-a desfășurat atunci mari migrații de populații din Orientul Mijlociu, Asia Mică și Balcani. După dispariția culturii Gravettian, cultură Solutrean s-a extins din nordul Spaniei în sud-estul Franței, remarcându-se cu tehnologie avansată a pietrei, a arcului și săgeții și cu îmbunătățirea tehnicilor de pictură rupestră. Acum 17 000 de ani, a apărut cultură Magdaleniana care a extins tehnicile avansate de artă rupestră și sculptură prin vestul și centrul Europei, persistând până în anul 8000 î.e.n. care a evoluat în culturi microlitice în Spania, Franța și centrul Europei. Această a lăsat în urma ei o serie de unelte de roca și urme de artă figurativă abstractă. Acum 10 500 de ani, glaciatiunea Wurm s-a încheiat. Temperaturile au dus la creșterea nivelului marilor, schimbând harta geografică a Europei și afectând mediul oamenilor preistorici. [3]

Mezolitic[modificare | modificare sursă]

Mezoliticul a debutat în Balcani acum 17 000 de ani, extinzându-se în vestul Europei acum 14 000 de ani. Primele practici de agricultură au apărut în anii 8500- 5500 î.e.n. În nordul Europei au apărut societăți care își duceau existența pe baza unor surse de hrană bogată din mlaștini create în urmă creșterii temperaturilor, rezultând două culturi: cea Maglemosiana și Aziliana.

Neolitic[modificare | modificare sursă]


sezarea neolitica Skara Brae din Scotia construit din 3180 î.e.n.

Epoca Neolitica a debutat în Asia Mică și în Caucaz. [4] În Thessalia, Grecia, s-au găsit urme care atestă practici agricole, domesticirea vitelor și olăritul ce aparțin cuturii Sesklo care a dat naștere culturii proto-ceramică lineară și apoi la apariția grupurilor culturale danubiene. Oamenii cultivau grâu emmer, grâu galben , mazăre, orz , mei.[5] În paralel, pe coasta adriatică și în sudul Italiei s-a dezvoltat cultură ceramicii Cardium cu proveniență din Thessalia și din Liban, alcătuită din marinari, pescari, ciobani de oi și capre. O altă cultură neolitică s-a dezvoltat în Ucraina și sudul Rusiei de azi, cultura Dniepr-Don, precum și în Andaluzia, Spania, unde s-a făcut remarcată tipul de ceramică La Almagra.

Prin anii 6500-6000 î.e.n., cultură neolitică s-a extins în vestul și nordul Europei, dar prin acte de violență și subjugare a unor triburi de către alte triburi. Sunt cunoscute culturile precum Vinca-Turda (din Serbia și România de azi) și cultura Karanovo III-Vesselinovo (Bulgaria de azi). În regiunea mediterana, pescarii culturii Cardium au colonizat întreagă peninsula italică și regiuni de coasta din Spania și Franța. Grupuri de vânători-culegători s-au amplasat pe malurile Oceanului Atlantic, dezvoltând noi tehnologii precum cea din sud-vestul Spaniei de azi, unde au fost ridicate morminte megalitice (dolmenii), precum și în Danemarca de azi ocupată de cultura Ertebölle.

În mileniul al VI-lea î.e.n. s-au format cinci culturi regionale majore:

  • Cultura Danubiană - din nordul Franței până în vestul Ucrainei, cae ulterior s-a împărțit în cultura Boian în România și Bulgaria, cultura Rossen în vest, cultura Lengyel în Austria și Ungaria
  • Cultura mediteraneană- din Italia și Spania până în Franța și Elveția, divizată în alte grupuri.
  • Cultura Dimini-Vinca: Grecia, Macedonia, Serbia, Slovenia și Italia
  • În Estul Europei s-a remarcat cultură Dniepr-Don în Rusia și Belarus unde au fost domesticiți caii.
  • În Europa Atlantică: s-au dezvoltat un mozaic de culturi locale din Portugalia până în Suedia și Franța, adoptând ritualurile funerare.

Alte culturi independente s-au dezvoltat în Andaluzia, sudul Greciei și pe coastele vestice ale Marii Negre , precum cultura Hamagia.

Chalcolitic[modificare | modificare sursă]

Templul Tarxien din Malta construit din 3500 i.e.n.
Modelul reconstituit dupa cadavrul inghetat al lui Otzi

Cunoscută drept Epoca Cuprului, Chalcoliticul european a însemnat începutul folosirii primelor metale precum cuprul la nivel local. Cuprul a fost folosit pentru prima oară în Balcani în anii 5500-5000 î.en., fiind apoi folosit în Europa centrală și estică. În 5500 î.e.n., Europa de Est e dominată de cultura Yamna, înlocuind cultura Dnieper-Donets, forțând astfel populațiile să emigreze în regiunea baltică și în Danemarca de azi, unde s-au combinat cunativii respectivi, ceea ce a dus astfel la crearea varietății lingvistice indo-europene. În regiuni din Bulgaria și România de azi este dominantă cultura Boian-Marica care se afirmă că fiind prima societate tribală care impune monarhia că regim de conducere după cum atestă mormintele regale de pe coasta Mării Negre. În bazinul mediteranean, multe culturi din sud-estul Franței și nordul Italiei au alcătuit uniuni prin care era distribuit silexul printr-o rețea de troc. Sunt atestate și conflicte după cum atestă rămășițele umane cu răni fatale, precum Ötzi, al cărui cadavru înghețat a fost găsit în Alpi cu un topor din cupru.[6] În regiunile atlantice sunt îmbunătățite practicile agricole.

În 4200 î.en. este atestată venirea unor popoare din Asia Centrală în Europa, fiind cunoscuți că indo-europeni. [7] [8] Arheologii și istoricii presupun că agricultorii indo-europeni din orientul apropiat s-au amplasat pe continentul european și au înlocuit populația de vânători-culegători. Sunt folosiți caii pentru transport la mare distanță, crescând mobilitatea.

În mileniul al III-lea î.e.n., populațiile danubiene s-au organizat în cultura Baden. Populația balcanică a fost restructurată după invaziile anterioare, exceptând cea a culturii Cotofeni din regiunea muntoasă care nu arată vreo influență estică sau indo-europeană. În Bulgaria a înflorit cultura Ezero unde este folosit pseudo-bronzul (un aliaj al cuprului cu arsenic). În anii 2800 î.e.n. s-a format cultura Cicladică în Grecia de azi. Nordul Europei este supus culturii danubiene, iar în est, populațiile indo-europene estice, amplasate dincolo de Volga al culturii Ymna, strămoși ai scitilor iranieni, au ocupat sudul Rusiei și Ucrainei. În Europa vestică s-a creat o super cultură megalitică, extinsă din Suedia până în Spania. În 2400 î.en., populația culturii Corded Ware a populat și s-a extins în zonele danubiene și nordice. O altă populație, cea Beaker, este prima care practică comerțul, tehnici de olărit și ritualurile funerare specifice în Europa centrală.

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Epoca Bronzului[modificare | modificare sursă]


Epoca bronzului european se caracterizează prin artefacte de bronz și utilizarea uneltelor de bronz. Epoca bronzului începe cu epoca egeeana a bronzului în 3200 î.Hr. cu durata de până la c. 600 î.Hr.

In Wiltshire , Anglia, la 3 mile vest de Amesbury, a fost construit complexul Stonhenge dintr-un inel de pietre în picioare , fiecare piatră în picioare având o înălțime de 4 metri, lățime de 2 metri și o greutate de aproximativ 25 de tone. Pietrele sunt amplasate în cadrul lucrărilor de terasament în mijlocul celui mai dens complex de monumente din epoca neolitică și de epoca bronzului din Anglia, incluzând câteva sute de morminte .

Arheologii cred că a fost construită între 3000 î.Hr. și 2000 î.Hr.

Stonehenge

Civilizațiile au stabilit o rețea de comerț care a importat staniu și cărbune în Cipru , unde a fost extras cuprul și a fost combinat cu staniu pentru a produce bronz . Obiectele de bronz au fost apoi exportate pe scară largă și au susținut comerțul.

Un timpul celui de-al doilea mileniu î.Hr., Cultura Nuraghi a înflorit în insula Sardinia . A fost o cultură destul de omogenă, cu peste 7000 de clădiri impunătoare de turnuri de piatră, cunoscute sub numele de Nuraghe, au fost construite de această cultură pe întreaga insulă, împreună cu alte tipuri de monumente cum ar fi templele megaron, sanctuarele, mormintele giganților monumentali și templele sfinte.

Cultura Yamnaya era predominant nomadică, cu o practicare a agriculturii în apropierea râurilor sudice Bug , Nistru și Ural și a câtorva dealuri pontice.

Cultura Catacomba , care acoperă mai multe culturi arheologice conexe, a fost prima care a introdus ceramică cu decorații și a arătat o utilizare a toporului de luptă lustruit, oferind o legătură spre Occident.

Cultura Atlantică a fost un complex cultural din epoca bronzului din anii 1300-700 î.H., care a inclus culturi diferite în Portugalia , Andaluzia , Galicia , Franța , Marea Britanie și Irlanda și a fost marcată de schimbul economic și cultural care a condus la un grad ridicat a similitudinii culturale expuse de comunitățile de coastă, inclusiv utilizarea frecventă a pietrelor chevaux-de-frize , înființarea unor castele de stâncă sau a arhitecturii domestice, uneori caracterizată de casele rotunde.


Înainte de apariția faimoasei civilizații minoice, coloniști amplasați în insulele grecești cultivau orz și grâu și cel mai probabil pescuiau prin Marea Egee . De asemenea, au fost sculptori în piatră, atestați prin descoperirile semnificative ale figurinelor de marmură.

Prima mare civilizație cunoscută din Europa a fost cea minoica. Civilizația minoica a fost civilizația epocii bronzului care a apărut pe insula Cretă și a înflorit din anii 2600 până în anii 1700 î.en. A fost redescoperit la începutul secolului al XX-lea prin muncă arheologului britanic Arthur Evans . Durant îl va numi drept "prima legătură din lanțul european". Civilizația minoică este deosebit de notabilă pentru palatele sale mari și elaborate, sisteme sanitare elaborate și au fost decorate cu fresce. Cel mai notabil palat minoic este cel al lui Knossos , urmat de cel al lui Phaistos . Perioada minoică a cunoscut un comerț extins între așezările Cretei, Egee și mediteraneene, în special cu Orientul Apropiat. Prin intermediul comercianților și artiștilor, influența culturală a Minosului a ajuns dincolo de Cretă în Ciclade , Vechiul Regat al Egiptului , Cipru , Canaan și Coasta Levantină și Anatolia. Unele dintre cele mai bune obiece de artă minoică sunt păstrate în orașul Akrotiri pe insula Santorini , distrusă de erupția minoică . Motivele declinului lent al civilizației minoice, începute în jurul anului 1550 î.H., sunt neclare; teoriile includ invazii miceneene în Grecia continentală și erupția vulcanică majoră din Santorini .

Minoicii au fost înlocuiți de civilizația miceniană care a înflorit prin anii 1600 î.en- 1100 î.en. , când cultură helicică din Grecia continentală a fost transformată sub influențe din Cretă minoică . Principalele orașe miceniene erau Mycenae și Tiryns în Argolis, Pylos în Messenia, Atena în Attica, Teba și Orchomen în Boeotia și Iolkos în Tesalia. În Cretă , micenienii au ocupat Knossos . Locațiile de așezare miceneene au apărut și în Epir , Macedonia , pe insulele din Marea Egee , pe coasta Mării Asiei , Levant , Cipru și Italia. Artefactele miceneene s-au găsit bine în afară limitelor lumii miceniene.

Spre deosebire de minoici, a căror societate a prosperat din comerț, micenienii au avansat prin război. Civilizația miceniană a fost dominată de o aristocrație de războinici . În jurul anului 1400 î.Hr., micenienii și-au extins controlul în Cretă, centru civilizației minoice, și a adoptat o formă de scriere ( Linear A ) pentru a scrie formă lor timpurie de greacă în Linear B .

Civilizația miceniană a dispărut odată cu prăbușirea civilizațiilor din epoca bronzului de pe țărmurile estice ale Mării Mediterane. Prăbușirea este frecvent atribuită invaziei doriene , deși alte teorii descriu dezastrele naturale și schimbările climatice. Oricare ar fi cauzele, civilizația miceniană a dispărut definitiv după când Mycenae și Tirynth au fost distruse și și-au pierdut importanța. Începutul secolului al XI-lea î.Hr. a deschis un nou context, acela al protogeometricului, începutul perioadei geometrice, Evul Mediu grec al istoriografiei tradiționale.

Epoca Fierului[modificare | modificare sursă]

În Europa, epoca fierului este ultima etapă a perioadei preistorice și a primelor perioade protohistorice . Pentru o mare parte din Europa, perioada a ajuns la un sfârșit brusc după cucerirea romana, deși prelucrarea fierului a rămas tehnologia dominantă .

Fierul a fost introdus în Europa la sfârșitul secolului al XI - lea î.Hr., probabil din Caucaz , și încet s-a răspândit spre nord și spre vest de-a lungul următoriilor 500 de ani. De exemplu, epoca de fier a Irlandei preistorice începe în jurul anului 500 î.Hr., când epoca grecească a fierului s-a încheiat deja, și se termină în jurul anului 400 d.Hr. Utilizarea la scară largă a tehnologiei de fier a fost pusă în aplicare în Europa simultan cu Asia.

Femeie celtica
Razboinic celt

Începutul epoca fierului este marcat de noi grupări culturale sau, cel puțin, de termeni, cu declinul civilizatiei miceniene , în timp ce în Europa Centrală cultura Urnfieldului a fost inlocuita de cultura Hallstatt . În nordul Italiei, cultura Villanovan este considerată începutul civilizației etrusce . La fel ca cultura succesorului său La Tène , Hallstatt este privită ca fiind de origine celtica. Principala invenție a epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea metalelor - aramă, plumb, aur - a precedat cu câteva milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă s-a generalizat metalurgia bronzului și, apoi, a fierului. Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii Hallstatt, obiecte de fier au apărut aproape de cursul inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple aveau pereții de lemn pe fundații de piatră.Fenomenul major care caracterizează viața spirituală în această perioadă este apariția panteonului, chiar dacă in cadrul anumitor populații au dăinuit credințe ancestrale, cum ar fi animismul, cultul naturii. Panteonul se caracterizează prin asocierea unor expresii umane cu principii naturale, sociale, economice. S-a manifestat la celți, traci, daci, iberici. În privința ritualurilor funerare, înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu timpul, incinerarea.Fenomenul de stratificare socială a dus la o dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte de prestigiu, cel mai adesea confecționate din diverse metale. Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de dimensiuni mici, ocupate de câteva familii, de obicei grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol, constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici de jur împrejurul fortificației era variabil, de la câteva zeci la peste o sută (de exemplu complexul de la Wicina, Polonia).Nu au avut loc mari mișcări de populații, cu excepția migrațiilor celților, care au ajuns până la Babilon (324 î.Hr.). Din punct de vedere al structurii sociale, unitatea de bază o constituia familia, principala forță economică. Populația era preponderent rurală, agricolă. În perioada Hallstatt timpurie se pare că se ajunsese la o relativă egalizare socială.

Cultura La Tène a reprezentat o cultură europeană a Epocii Fierului.La Tène este situl prototip și acest termen este utilizat de arheologi pentru perioada mai târzie a culturii și artei vechilor celți. Deși termenul este ferm înrădăcinat în înțelegerea populară, prezintă numeroase probleme pentru istorici și arheologi. Cultura a devenit foarte răspândită, și prezintă o mare varietate de diferențe locale. De multe ori este distinsă de culturile precedente și de cele mai apropiate, în principal prin stilul La Tène ale artei celtice, caracterizate prin decorațiuni curbe de forma unor vârtejuri și asociate cu predilecție confeciților metalice.Cultura La Tène s-a dezvoltat și a înflorit în epoca târzie a fierului (între aproximativ 500 î.e.n. și cucerirea romană din secolul I î.e.n.) în Belgia, estul Franței, Elveția, Austria, sudul Germaniei, Cehia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Croația și unele părți din Ungaria, Ucraina și România. La Celtiberienii din vestul Iberiei s-au regăsit multe dintre aspectele culturii La Tène, deși a lipsit în general stilul artistic propriu al acesteia. Spre nord a prelungit Epoca Fierului pre-romană din Europa de Nord, incluzând cultura Jastorf din nordul Germaniei.Cultura La Tène s-a dezvoltat în afara epocii de început a fierului (cultura Hallstatt), aparent fără o perioadă de tranziție culturală. Aceasta s-a produs ca urmare a puternicelor influențe mediteraneene ale grecilor din Galia pre-romană, ale civilizației etrusce, și ale Culturii Golasecca.Barry Cunliffe a identificat geneza culturii La Tène în secolul V, prin apariția a două zone de putere și inovație: una aflată în vest în arealul Marna – Mosella, care avea legături comerciale cu câmpia Padului prin intermediul trecătorilor alpine centrale spre cultura Golasecca și alta în zona de est a Boemiei, cu legături separate spre marea Adriatică prin rutele alpine estice spre cultura Veneților .O schimbare a centrelor de colonizare a avut loc în secolul al IV-lea. Materiale aparținând culturii La Tène s-au răspândit pe o suprafață mare, incluzând părți din Irlanda și Marea Britanie, nordul Spaniei, partea de nord a centrului Italiei, Burgundia, și Austria. Morminte sofisticate descoperite de arheologi au dezvăluit o largă rețea comercială. În localitatea Vix din Franța, o femeie din elita locală a fost înmormântată în secolul VI î.e.n cu un mare vas de bronz folosit la amestecarea vinului, fabricat în Grecia.Exporturile din ariile culturale de tip La Tène în alte zone culturile mediteraneene s-au bazat pe sare, cositor, cupru, chihlimbar, lână, piele, blănuri și aur.Cultura La Tène nu a avut o scriere proprie. Rare exemple de inscripții grecești există totuși, precum și mai târziu monede celtice cu inscripții adesea latine. Aspectele sale culturale și istorice s-au regăsit în scrierile autorilor clasici, de cele mai multe ori pradă unor viziuni ostile și stereotipe.

Epoca de fier în Europa se caracterizează printr-o elaborare a desenelor și modelelor de arme, unelte și unelte. Acestea nu mai sunt aruncate, ci forjate în formă, iar decorarea este elaborată mai degrabă in forma curbilină decât simpla rectilinie; formele și caracterul ornamental al armeelor nord-europene seamănă în unele privințe cu arme romane, în timp ce în alte privințe ele sunt specifice și evident reprezentative pentru arta nordică.

Cultura celtica s-a extins intr-o mare parte a Europei Centrale și, ca urmare a invaziei galice in Balcani si Asia Centrala. Populatiile celtice cele mai cunoscute au fost:

  • Arvenii- trib gallic, unul dintre cele mai puternice triburi din centrul Galiei
  • Incenii- trib breton, stabilit in sudul Marii Britanii
  • Lusitanii- trib iberic amplasat in vestul Spaniei
  • Boii- amplasati in Boemia si Germania de azi
  • Tracii- amplasati in peninsula balcanica la sud de Dunare, au creat un mare regat odrisian
  • Getii- amplasati la nord de Dunare
  • Galatia- formatiune celtica alcatuita in Turcia de azi in urma migratiei din secolul III i.en.
  • Ardiaei-trib iliric amplasat pe coasta Marii Adriatice

Populatiile germanice s-au amplasat in nordul si centrul Europei, cele mai cunoscute fiind Suevii , Cheruscii, Cimbrii sau Marcomanii Alte triburi nomadice s-au amplasat in estul Europei: masagetii, scitii si roxolanii





Epoca Clasică în Europa pre-creștină[modificare | modificare sursă]

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Parthenon, cca. 480–479 î.Hr.

La sfârșitul epocii bronzului din civilizațiile precedente se naște cea greacă (elenă), care se va dezvolta și va ajunge la apogeu, în cadrul unor structuri specifice de organizare politico-militară și economico-socială, numite orașe-state - polisuri - sclavagiste (dintre care amintim Atena și Sparta), extrem de diferite în termeni de cultură și organizare politico-economică. Prin salbele de colonii înființate de metropolele grecești (spre exemplu: Milet, Megara, Corint etc.) modelul cultural elen s-a extins, teritorial, în întreaga Mare Mediterană și în Asia Mică.

În secolul IV î.Hr., disputa dintre orașele state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către regele macedonean Filip al II-lea. Campania fiului său, Alexandru cel Mare, răspândește cultura elenă în cea mai mare parte a Asiei și a Africii nordice.

Roma antică[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului II î. Hr. Grecia cedează, militar și economic, în fața nou-născutei civilizații romane, care s-a extins, inițial, doar în peninsula italică, iar mai apoi în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistență din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului III î.Hr.

Roma a fost, inițial, condusă de o serie de regi, pentru ca apoi să treacă la un sistem republican, apoi la dictatura lui Sulla și Iulius Cezar și să sfârșească printr-un imperiu, condus de Augustus, în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II d.Hr., în timpul împăratului Traian, când imperiul îngloba un teritoriu uriaș: întregul bazin al Mediteranei și toată Europa până la Rin, Munții Grampiani (provincia Britania) și gurile fluviului Dunărea (inclusiv provincia Dacia).

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

Civilizația romană a ajuns la un grad înalt de civilizație până la sfârșitul secolului III d.Hr., când o serie de războaie civile au dat startul unui lent declin. În secolul IV, împărații Dioclețian și Constantin cel Mare au împărțit teritoriul roman în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, pentru a simplifica metoda de guvernare.

Europa Medievală[modificare | modificare sursă]

Începând cu secolul V, Imperiul Roman de Apus a fost obiectul unei serii de invazii barbare care au dus la divizarea continuă și îndepărtarea de Imperiul Bizantin, care va supraviețui încă un mileniu.

În secolul VII are loc expansiunea arabilor pe coastele Mediteranei, inclusiv în Sicilia și Spania. Simultan, Europa fostului Imperiu Roman de Apus își continuă involuția, împărțindu-se în mici entități locale cu o economie bazată pe agricultură (feudalism). În Occident, singura autoritate cu o organizare centralizată era Biserica Catolică, ce avea o influență temporară din ce în ce mai mare și un rol de continuitate privind cultura latină.

Acvila bicefală, simbol al Sfântului Imperiu Roman de Neam German
„Asediul Constantinopolului” (pictură, cca. 1499)

O primă reunificare se face prin Sfântul Imperiu Romande Neam German, care apare în jurul anului 800, când Carol cel Mare, rege al francilor își extinde domnia din Franța în partea occidentală a Germaniei și în partea nordică a Italiei. În partea centrală a Italiei prinde viață un stat ecleziastic sub conducere papală.

Europa în sec. XII-XIV

Papa își va arăta puterea sa politică impresionantă, prin declanșarea cruciadelor . Tot cu acordul papilor s-au înființat și ordinele militar-religioase (de exemplu, Cavalerii Ioaniți).

În Evul Mediu târziu apar semnalele unei renașteri culturale și comerciale în Europa occidentală, odată cu afirmarea unor importante orașe-stat (ca Veneția și Florența, în secolul XI). În același timp, încep să se formeze primele state naționale (dintre care Franța, Anglia, Spania și Portugalia).

Pe de altă parte, Sfântul Imperiu Roman își continuă fragmentarea într-o serie de feude italiene și germane, sub autoritatea formală a împăratului.

Degradarea condițiilor de viață în Europa a făcut posibilă, în secolul XIV, epidemia de ciumă, ce a redus cu o treime populația din unele țări occidentale.

Unii istorici consideră sfârșitul Evului Mediu ca fiind căderea Constantinopolului și a Imperiului Bizantin, în 1453, sub stăpânirea turcilor otomani. Aceștia vor păstra orașul, redenumit Istanbul, capitală a Imperiului Otoman, ce va dura până în 1919 și care va cuprinde chiar și Egiptul, Siria și mare parte din Balcani.

Renașterea în Europa[modificare | modificare sursă]

Sandro Botticelli, „Nașterea lui Venus”, Galleria degli Uffizi, Florența
Europa în anul 1792

Statele care s-au format la finele secolului XV continuă să-și mărească puterea, în timp ce Biserica, din cauza corupției și a conflictelor interne, pierde din ce în ce mai multă putere. După Reforma protestantă a lui Martin Luther, din 1517, Europa a fost traversată de o serie de curente, prin care motivele religioase justificau deciziile politice.

În același timp, națiunile europene (Spania și Portugalia, urmate de Franța, Anglia și Olanda), încep o expansiune colonială în Asia, Africa și America, aceasta din urmă după ce a fost descoperită de Cristofor Columb, în 1492.

Zona Marea Baltică este teatrul unor lupte între Suedia, Polonia și Rusia, ce reușește să-și anexeze Finlanda și partea orientală a Poloniei.

Europa Industrială[modificare | modificare sursă]

Europa în anul 1828

Refuzul lui Ludovic al XVI-lea de a-și împărți puterile cu așa-numita a treia stare a dus, în 1789, la izbucnirea Revoluției Franceze, care va marca sfârșitul monarhiei absolute franceze și instaurarea republicii, în 1791.

Napoleon ca împărat.

Afirmarea principiilor guvernării democratice și reacția puterilor europene la preluarea puterii de către generalul Napoleon Bonaparte, care a întreprins o serie de campanii militare victorioase împotriva marilor puteri europene ale timpului: Austria, Rusia, Prusia și Anglia. Primul imperiu francez este abolit în 1815 după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo.

Între 1815 și 1849 Europa se află între absolutism și liberalism, perioadă în care Europa trece prin anumite schimbări, care duc la revoluția de la 1848-1849. Destrămarea Imperiului napoleonian a pus problema reorganizării politico-teritoriale a Europei. În acest scop, puterile învingătoare au convocat Congresul internațional de la Viena (septembrie 1814 - iunie 1815). Rezultatul negocierilor a fost așa numitul "Act final", adoptat la 9 iunie 1815 și semnat de reprezentanții Angliei, Rusiei, Prusiei, Austriei, Franței, Suediei și Portugaliei. Prin prevederile politice și teritoriale ale „Actului final”, Congresul a urmărit izolarea Franței și împiedicarea răspândirii ideilor Revoluției franceze. În această direcție, documentul consacra principiul legitismului, prin care oamenii de rând aveau mai puține drepturi și progrese economice frânate.

Restaurația formelor puterii anterioare revoluției franceze nu a dispersat aspirațiile liberale ale popoarelor europene. La aceasta se adaugă fie transformările sociale legate de Revoluția industrială, fie renașterea mișcărilor naționale. Consecință a acestui fapt, perioada dintre 1815 și 1871 a fost marcată de o serie de acțiuni revoluționare și războaie de independență, care au dat naștere unor state naționale, ca Italia și Germania, inclusiv România.

Europa Modernă[modificare | modificare sursă]

Europa în 1899

După perioada relativ pacifică, tensiunile dintre puterile europene vor duce, în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe de-o parte, sunt Puterile Centrale: Germania și Austro-Ungaria, (aliate și cu Bulgaria și Imperiul Otoman), de partea cealaltă, Antanta: Franța, Regatul Unit și Rusia (aliate cu Serbia), la care s-au adăugat Italia - în 1915, România - în 1916 și Statele Unite ale Americii (SUA)- în 1917. Rusia s-a retras din cauza Revoluției bolșevice din octombrie 1917. Antanta învinge în toamna lui 1918.

Tratatul de la Versailles din 1919 impunea condiții severe statelor învinse, cu deosebire Germaniei, acuzată că a provocat războiul. Prin dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar și rus, s-au format noi state, ca Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Una dintre consecințele inevitabile ale primei conflagrații mondiale a fost agravarea problemelor economice, în deceniul III al secolului XX, care va culmina cu marea criză economică din anii 1929-1933. Tensiunile generate de această criză au adus la putere mișcări extremist-naționaliste, ca fascismul (în Italia - 1922) și nazismul (în Germania - 1933).

După semnarea Pactului de Oțel cu Italia și a unui pact de non-agresiune cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), Germania a dat startul, în septembrie 1939, celui de-Al Doilea Război Mondial prin invadarea și înfrângerea Poloniei, apoi, în 1940, a Iugoslaviei, Greciei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. În acest context, România și Ungaria se alătură Germaniei și Italiei.

După aceste succese inițiale, Germania a atacat, în 1941, Uniunea Sovietică, invazie care este oprită lângă Moscova, în decembrie 1941. La 7 decembrie 1941, Japonia atacă SUA. Victoria Aliaților în Africa de Nord este urmată de invazia Italiei, în 1943, a Franței, în 1944, și a Germaniei, care capitulează în 8 mai 1945.

Europa în Epoca Atomică a Războiului Rece[modificare | modificare sursă]

Terminarea războiului duce la separarea națiunilor europene în 2 blocuri: unul occidental, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), și unul de influență sovietică, care formează Pactul de la Varșovia.

Opoziția dintre cele 2 blocuri va conduce la Războiul Rece, terminat în 1991, prin dizolvarea Uniunii Sovietice. În același timp, un proces de integrare economică și politică a dus la dezvoltarea Pieței Europene Comune și a Uniunii Europene (UE).

Europa în Era informațională[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al XXI-lea, Europa este zguduită de două mari fenomene sociale: Criza Economică Mondială și criza refugiaților.

Drapelul Uniunii Europene, raport 2:3/

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Anne-marie Thiesse, Editura Polirom, Colectia „Historia”, Iași, 2000, 220 p - recenzie

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ https://www.iflscience.com/plants-and-animals/oldest-human-fossils-in-western-europe-revealed-to-date-back-a-million-years-/
  2. ^ https://www.nytimes.com/2006/09/13/science/14neanderthal.html?ex=1315800000&en=ca90a9bfe57071f2&ei=5089&_r=0
  3. ^ https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/Paleolithic-settlement
  4. ^ https://www.britannica.com/topic/history-of-Europe/The-Neolithic-Period
  5. ^ Adams, Jonathan; Otte, Marcel (1999). "Did Indo-European Languages Spread Before Farming?". Current Anthropology.
  6. ^ Miles, David (2016). The Tale of the Axe: How the Neolithic Revolution Transformed Britain. London, UK: Thames & Hudson.
  7. ^ https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1182122/
  8. ^ Gimbutas, M (1980). "The Kurgan wave migration (c. 3400–3200 B.C.) into Europe and the following transformation of culture". Journal of Near Eastern Studies.

Legături externe[modificare | modificare sursă]