Istoria Europei

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Origini[modificare | modificare sursă]

Homo erectus și Omul de Neanderthal s-au așezat în Europa cu mult timp înainte de apariția omului modern, Homo sapiens. Oasele primilor europeni se găsesc la Dmanisi, în Georgia, și datează de acum 2 000 000 ani. Prima apariție a oamenilor moderni a avut loc în 35 000 î. Hr. Dovezi ale unor așezări permanente se găsesc, începând cu mileniul al 7-lea î. Hr., în Bulgaria, România și Grecia. Neoliticul a ajuns în Europa Centrală, în mileniul al 6-lea î. Hr., și în părți ale Europei de Nord, în mileniile 5 și 4 î. Hr. Nu există vreo cultură preistorică care să acopere întreaga Europă. Pentru detalii cu privire la diferitele culturi, vezi Paleolitic, Mezolitic, Neolitic, Epoca bronzului și Epoca fierului.

Prima civilizație europeană bine cunoscută, ce cunoștea scrierea, a fost civilizația minoică în insula Creta și, mai apoi, civilizația miceniană în anumite zone din Grecia, începând cu al doilea mileniu î. Hr. În jurul anului 400 î. Hr., Cultura La Tène s-a răspândit în interior până în Peninsula Iberică (Spania și Portugalia), și, apoi, Anatolia. Etruscii locuiau în Italia centrală și în Lombardia, unde au fost alungați de către celți, care s-au amestecat cu vechii locuitori ai Iberiei pentru a crea o cultură celtiberică unică. Deoarece celții nu utilizau scrierea, nu există prea multe informații legate de ei. Romanii i-au întâlnit și au înregistrat numeroase informații legate de ei; acestea și dovezile arheologice sunt singurele surse disponibile despre această extrem de influentă cultură. Celții au făcut o concurență formidabilă, deși dezorganizată, statului roman, care, ulterior, a colonizat și cucerit o mare parte a Europei de Sud.

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Parthenon, cca. 480–479 î.Hr.

La sfârșitul epocii bronzului din civilizațiile precedente se naște cea greacă (elenă), care se va dezvolta și va ajunge la apogeu, în cadrul unor structuri specifice de organizare politico-militară și economico-socială, numite orașe-state - polisuri - sclavagiste (dintre care amintim Atena și Sparta), extrem de diferite în termeni de cultură și organizare politico-economică. Prin salbele de colonii înființate de metropolele grecești (spre exemplu: Milet, Megara, Corint etc.) modelul cultural elen s-a extins, teritorial, în întreaga Mare Mediterană și în Asia Mică.

În secolul IV î.Hr., disputa dintre orașele state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către regele macedonean Filip al II-lea. Campania fiului său, Alexandru cel Mare, răspândește cultura elenă în cea mai mare parte a Asiei și a Africii nordice.

Roma antică[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului II î. Hr. Grecia cedează, militar și economic, în fața nou-născutei civilizații romane, care s-a extins, inițial, doar în peninsula italică, iar mai apoi în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistență din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului III î.Hr.

Roma a fost, inițial, condusă de o serie de regi, pentru ca apoi să treacă la un sistem republican, apoi la dictatura lui Sulla și Iulius Cezar și să sfârșească printr-un imperiu, condus de Augustus, în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II d.Hr., în timpul împăratului Traian, când imperiul îngloba un teritoriu uriaș: întregul bazin al Mediteranei și toată Europa până la Rin, Munții Grampiani (provincia Britania) și gurile fluviului Dunărea (inclusiv provincia Dacia).

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

Civilizația romană a ajuns la un grad înalt de civilizație până la sfârșitul secolului III d.Hr., când o serie de războaie civile au dat startul unui lent declin. În secolul IV, împărații Dioclețian și Constantin cel Mare au împărțit teritoriul roman în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, pentru a simplifica metoda de guvernare.

Evul mediu[modificare | modificare sursă]

Începând cu secolul V, Imperiul Roman de Apus a fost obiectul unei serii de invazii barbare care au dus la divizarea continuă și îndepărtarea de Imperiul Bizantin, care va supraviețui încă un mileniu.

În secolul VII are loc expansiunea arabilor pe coastele Mediteranei, inclusiv în Sicilia și Spania. Simultan, Europa fostului Imperiu Roman de Apus își continuă involuția, împărțindu-se în mici entități locale cu o economie bazată pe agricultură (feudalism). În Occident, singura autoritate cu o organizare centralizată era Biserica Catolică, ce avea o influență temporară din ce în ce mai mare și un rol de continuitate privind cultura latină.

Acvila bicefală, simbol al Sfântului Imperiu Roman de Neam German

O primă reunificare se face prin Sfântul Imperiu Romande Neam German, care apare în jurul anului 800, când Carol cel Mare, rege al francilor își extinde domnia din Franța în partea occidentală a Germaniei și în partea nordică a Italiei. În partea centrală a Italiei prinde viață un stat ecleziastic sub conducere papală.

Europa în 814

Papa își va arăta puterea sa politică impresionantă, prin declanșarea cruciadelor . Tot cu acordul papilor s-au înființat și ordinele militar-religioase (de exemplu, Cavalerii Ioaniți).

În Evul Mediu târziu apar semnalele unei renașteri culturale și comerciale în Europa occidentală, odată cu afirmarea unor importante orașe-stat (ca Veneția și Florența, în secolul XI). În același timp, încep să se formeze primele state naționale (dintre care Franța, Anglia, Spania și Portugalia).

Pe de altă parte, Sfântul Imperiu Roman își continuă fragmentarea într-o serie de feude italiene și germane, sub autoritatea formală a împăratului.

Degradarea condițiilor de viață în Europa a făcut posibilă, în secolul XIV, epidemia de ciumă, ce a redus cu o treime populația din unele țări occidentale.

Unii istorici consideră sfârșitul Evului Mediu ca fiind căderea Constantinopolului și a Imperiului Bizantin, în 1453, sub stăpânirea turcilor otomani. Aceștia vor păstra orașul, redenumit Istanbul, capitală a Imperiului Otoman, ce va dura până în 1919 și care va cuprinde chiar și Egiptul, Siria și mare parte din Balcani.

„Asediul Constantinopolului” (pictură, cca. 1499)

Renașterea, Reforma protestantă[modificare | modificare sursă]

Sandro Botticelli, „Naşterea lui Venus”, Galleria degli Uffizi, Florenţa

Statele care s-au format la finele secolului XV continuă să-și mărească puterea, în timp ce Biserica, din cauza corupției și a conflictelor interne, pierde din ce în ce mai multă putere. După Reforma protestantă a lui Martin Luther, din 1517, Europa a fost traversată de o serie de curente, prin care motivele religioase justificau deciziile politice.

În același timp, națiunile europene (Spania și Portugalia, urmate de Franța, Anglia și Olanda), încep o expansiune colonială în Asia, Africa și America, aceasta din urmă după ce a fost descoperită de Cristofor Columb, în 1492.

Zona Marea Baltică este teatrul unor lupte între Suedia, Polonia și Rusia, ce reușește să-și anexeze Finlanda și partea orientală a Poloniei.

Revoluția Franceză și epoca napoleoniană[modificare | modificare sursă]

Europa în anul 1828

Refuzul lui Ludovic al XVI-lea de a-și împărți puterile cu așa-numita a treia stare a dus, în 1789, la izbucnirea Revoluției Franceze, care va marca sfârșitul monarhiei absolute franceze și instaurarea republicii, în 1791.

Napoleon ca împărat

Afirmarea principiilor guvernării democratice și reacția puterilor europene la preluarea puterii de către generalul Napoleon Bonaparte, care a întreprins o serie de campanii militare victorioase împotriva marilor puteri europene ale timpului: Austria, Rusia, Prusia și Anglia. Primul imperiu francez este abolit în 1815 după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo.

Restaurația formelor puterii anterioare revoluției franceze nu a dispersat aspirațiile liberale ale popoarelor europene. La aceasta se adaugă fie transformările sociale legate de Revoluția industrială, fie renașterea mișcărilor naționale. Consecință a acestui fapt, perioada dintre 1815 și 1871 a fost marcată de o serie de acțiuni revoluționare și războaie de independență, care au dat naștere unor state naționale, ca Italia și Germania, inclusiv România.

Secolul al XX-lea[modificare | modificare sursă]

Europa în 1899

După perioada relativ pacifică, tensiunile dintre puterile europene vor duce, în 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial. Pe de-o parte, sunt Puterile Centrale: Germania și Austro-Ungaria, (aliate și cu Bulgaria și Imperiul Otoman), de partea cealaltă, Antanta: Franța, Regatul Unit și Rusia (aliate cu Serbia), la care s-au adăugat Italia - în 1915, România - în 1916 și Statele Unite ale Americii (SUA)- în 1917. Rusia s-a retras din cauza Revoluției bolșevice din octombrie 1917. Antanta învinge în toamna lui 1918.

Tratatul de la Versailles din 1919 impunea condiții severe statelor învinse, cu deosebire Germaniei, acuzată că a provocat războiul. Prin dezmembrarea imperiilor german, austro-ungar și rus, s-au format noi state, ca Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia. Una dintre consecințele inevitabile ale primei conflagrații mondiale a fost agravarea problemelor economice, în deceniul III al secolului XX, care va culmina cu marea criză economică din anii 1929-1933. Tensiunile generate de această criză au adus la putere mișcări extremist-naționaliste, ca fascismul (în Italia - 1922) și nazismul (în Germania - 1933).

După semnarea Pactului de Oțel cu Italia și a unui pact de non-agresiune cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), Germania a dat startul, în septembrie 1939, celui de-Al Doilea Război Mondial prin invadarea și înfrângerea Poloniei, apoi, în 1940, a Iugoslaviei, Greciei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Franței. În acest context, România și Ungaria se alătură Germaniei și Italiei.

După aceste succese inițiale, Germania a atacat, în 1941, Uniunea Sovietică, invazie care este oprită lângă Moscova, în decembrie 1941. La 7 decembrie 1941, Japonia atacă SUA. Victoria Aliaților în Africa de Nord este urmată de invazia Italiei, în 1943, a Franței, în 1944, și a Germaniei, care capitulează în 8 mai 1945.

Terminarea războiului duce la separarea națiunilor europene în 2 blocuri: unul occidental, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), și unul de influență sovietică, care formează Pactul de la Varșovia.

Opoziția dintre cele 2 blocuri va conduce la Războiul Rece, terminat în 1991, prin dizolvarea Uniunii Sovietice. În același timp, un proces de integrare economică și politică a dus la dezvoltarea Pieței Europene Comune și a Uniunii Europene (UE).

Drapelul Europei, raport 2:3

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Crearea identităților naționale în Europa. Secolele XVIII-XX, Anne-marie Thiesse, Editura Polirom, Colectia „Historia”, Iași, 2000, 220 p - recenzie

Legături externe[modificare | modificare sursă]