Istoria creștinismului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol este parte a seriei despre
Creștinism
Christos Acheiropoietos.jpg
Isus din Nazaret

Biblia

Biserici creștine


Mărturisiri de credință (crezuri)

Simboluri


Ritualuri creștine


Arta creștină


Sfinții

46, cel mai vechi papirus păstrat cu epistolele pauline (sec. al III-lea)

Istoria creștinismului sau istoria bisericească este, deopotrivă, o disciplină a istoriei și a teologiei, care se ocupă atât cu studiul evoluției credinței creștine, cât și cu studiul instituționalizării și răspândirii creștinismului, de la începuturi și până în zilele noastre. Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința unui grup de evrei palestinieni care l-au identificat pe Isus din Nazaret cu Mesia.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute teologice care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele ramuri ale creștinismului sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică, urmate de bisericile protestante.

Inițial, creștinismul a început să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în întregul Orient Mijlociu, devenind, ulterior, religie de stat în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în final, religia de stat a Imperiului Roman (380).

Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în perioada Evului Mediu și o răspândire geografică deosebită în perioada marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai răspândite religii de pe glob (circa 240.000.000 de adepți).

Antichitate[modificare | modificare sursă]

Creștinismul primar[modificare | modificare sursă]

Creștinismul este întemeiat de Iisus. Ziua de naștere a Bisericii este la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, în acea zi convertindu-se (conform legendei, dar neconfirmat istoric)[1] aproximativ 3000 de oameni,[2] care, după Pogorârea Duhului Sfânt, ar fi pornit în lume alături de apostoli și ar fi convertit alte popoare la creștinism.

Părinții Apostolici[modificare | modificare sursă]

Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din multe orașe. Cei mai importanți doi apostoli au fost Simon Petru și Pavel.

Persecuțiile împotriva creștinilor[modificare | modificare sursă]

Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni.[3] Evreilor le era permis acest lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că toate religiile sunt străvechi.[3] Când se întâmpla un dezastru natural, o molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor.[3] A nu participa la adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de trădare.[3] Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a acelor secole).[3] Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic). Printre victimele persecuțiilor sale s-au numărat Sf. Apostol Petru, crucificat în anul 66 e.n, și Sf Apostol Pavel, ucis și el prin 66-67 e.n Au mai fost și alți împărați ce au persecutat creștinii, cum a fost Domițian (81-96 e.n), care a ordonat în anul 95 e.n. pedepsirea creștinilor datorită refuzului acestora de a plăti impozitul perceput de la iudei (cei ce practicau iudaismul, evreii) după dărâmarea templului din Ierusalim. Traian (98-117 e.n) decide persecutarea creștinilor pentru că refuzau serviciul militar și participarea la cultul imperial. De asemenea, persecuții împotriva creștinilor au mai ordonat și împărații Septimus Sever (193-211 e.n), Maxim Tracul (235-238 e.n.), Decius (249-251 e.n.), Valerian (235-260 e.n.), Dioclețian (284-305 e.n.) și Galeriu (303-311 e.n.). Datorită persecuțiilor, primii creștini se întâlneau pe ascuns în catacombe, dar acest lucru nu a împiedicat dezvoltarea Bisericii Creștine.

Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă cu creștinii.[3] Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor)[3]. Pliniu a ajuns la concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini.[3]

Apologeții[modificare | modificare sursă]

Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini din secolul al II-lea care au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulți dintre ei – cei despre care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educați, capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.

Controversele teologice din secolul al II-lea[modificare | modificare sursă]

În secolul al doilea au apărut unele controverse intre creștini și politeiști care au mărit procesul de prigonire. Faptul că creștinii se întâlneau pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, sărutându-se pe gură și numindu-se „frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin de orgii incestuoase.[3] Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat naștere zvonului că creștinii sunt canibali de copii.[3]

Dispute teologice în secolul al III-lea[modificare | modificare sursă]

Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare, împăratul Teodosie I a decis în anul 386 e.n. ca singura religie legală a imperiului să devină creștinismul, politeismul roman să fie abolit și templele să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor Olimpice.

Biserica imperială în imperiul roman[modificare | modificare sursă]

Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n., în timpul orânduirii sclavagiste. Această religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită discipolilor lui Iisus Hristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele, moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul Testament pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se dovedește ca o religie revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși". ((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995, p. 22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar, în răsărit, mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este influențat de împărțirea Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o autoritate comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.

Structurile bisericești[modificare | modificare sursă]

Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit și era împărțit în trei zone. Cele trei zone erau:

  1. Europa Apuseană;
  2. Europa Răsăriteană și Asia Mică;
  3. Orientul Mijlociu și Palestina.

Existau cinci Patriarhi (episcopi supremi și succesori ai apostolilor):

  1. Patriarhul Romei (Papa);
  2. Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);
  3. Patriarhul Antiohiei;
  4. Patriarhul Ierusalimului;
  5. Patriarhul Alexandriei.

Monahismul[modificare | modificare sursă]

În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în munți sau deșerturi, petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un pustnic egiptean numit Anton din Teba, a adunat laolaltă mai mulți pustnici, formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire creștină. Ideea aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au întemeiat mănăstiri de călugări și de călugărițe. Unele comunități monahale (călugărești) erau legate prin reguli comune, cea mai celebră fiind Regula Sfântului Benedict. Acesta a fondat mănăstirea Monte Cassino din Italia, în jurul anului 529. Călugării din Ordinul benedictin munceau, se rugau și participau la ceremoniile religioase în grup.

Prin secolul al X-lea au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii din Franța urmau reguli stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția crescândă din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat prin anul 1115, era și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând munci agricole. Sfântul Francisc de Assisi a fondat, în anul 1206, Ordinul franciscanilor, iar Papa, în încercarea de a-și spori puterea și influența, a fondat, în anul 1216, Ordinul dominicanilor .

Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se purta de grijă săracilor și bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele lor, li se dădea de mâncare și li se administrau medicamente făcute din plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea, mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați limba latină, geometrie, astronomie, istorie, geografie, medicină și filozofie.

Probleme teologice[modificare | modificare sursă]

Apar certuri intre 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea Răsăriteană au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3-a zonă, cea din Orientul Mijlociu, începea să se destrame. Apoi au apărut numeroase alteprobleme:

Probleme Trinitare[modificare | modificare sursă]

Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul de facere a Sfintei Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această problemă s-a accentuat grav, așa se face că Biserica Apuseană a adoptat mai târziu dogma filioque.

„Ca rezultat al acestor cercetări, azi este recunoscut pe larg că proto-ortodoxia a fost pur și simplu una din multele interpretări concurente ale creștinismului din biserica timpurie. Nu era nicicum o interpretare de la sine înțeleasă și nici o viziune care ar proveni de la apostoli. Apostolii, de exemplu, nu i-au învățat pe alții Crezul de la Niceea și nici măcar ceva comparabil cu acest crez. Într-adevăr, pe atât cât putem cunoaște trecutul, creștinismul era din cale-afară de divers în exprimările sale teologice.[4]
Bart D. Ehrman, Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew
Probleme Cristologice[modificare | modificare sursă]

Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui Iisus Hristos . Prima menționare a unei astfel de probleme datează din sec al IV-lea e.n, când un preot, Arie din Alexandria (250-336 d.Hr), a declarat că Isus nu este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca orice om. Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură umană și o latură divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și una divină. În anul 325 e.n., toți episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci patriarhi, împreună cu împăratul Constantin cel Mare, s-au întrunit în orașul Niceea, formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine. Aici s-a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că Iisus Hristos, conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl Sfânt și cu Duhul Sfânt, formând Sfânta Treime. Tot aici, arianismul (doctrina lui Arie), a fost condamnată ca eretică (idee greșită), iar Arie a fost și el excomunicat (exclus din comunitatea bisericii) și condamnat ca eretic. Au mai apărut apoi și alte erezii, dar toate au fost combătute. Cea mai însemnată erezie poartă numele de monofizism, și a apărut mai târziu și a avut consecințe grave asupra Lumii Creștine.

Bisericile Necalcedoniene[modificare | modificare sursă]

În secolul V e.n., apare o nouă erezie creștină numita monofizism. Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos are o singură natură, una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o naturā, dar umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg Orientul Mijlociu . În anul 451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul Marcian a convocat un nou sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la Calcedon, la care au participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa Leon I și Chiril din Alexandria, Patriarh al Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus Hristos are două naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de Patriarhul Chiril al Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, care erau adepți ai monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Bisericilor Orientale, când zona a treia s-a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericile Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat Necalcedoniene (pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-Orientale sau Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în Egipt, la Alexandria. Provinciile din Orientul Mijlociu au rămas sub controlul Imperiului Roman, dar au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În secolul VII e.n. apare o nouă religie monoteistă, în Peninsula Arabică, religie numită Islam, ce ia în stăpânire populația arabă, zona a treia destrămându-se, convertind populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere, singurele zone creștine rămase fiind Europa Apuseană și Europa Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Imperiul Bizantin[modificare | modificare sursă]

După ce imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a grecizat în secolul al VI-lea, renunțând la numele de roman,în favoarea celui de bizantin, de asemenea, în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.De asemenea, biserica era subordonată statului,iar Împăratul Bizantin era egal cu apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind pictat în icoane și pe pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul Biseicii Răsăritene, era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala Hagia Sofia din Constantinopol. El a încercat de multe ori să obțină o putere egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma, dar nu a reușit, fiind supravegheat în permanență de împărat. De asemenea, de-a lungul timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și Împărații Bizantini.

Filioque[modificare | modificare sursă]

În anul 589 e.n., la Conciliul de la Toledo din Spania , Biserica Apuseană a hotărât ca în articolul din Crezul niceeano-constantinopolitan: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede..., să se adauge și de la Fiul, această parte din Crez devenind: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede.... Acest adaos se numește Filioque („și de la Fiul”), un adaos ce a devenit dogmă în Biserica Apuseană, dar declarat erezie în Biserica Răsăriteană, acesta fiind una dintre principalele neînțelegeri ce au provocat Marea Schismă din anul 1054.

Isihasm[modificare | modificare sursă]

Isihasmul este o practică mistică apărută în Europa Răsăriteană, mai precis pe Sfântul Munte Athos din Grecia, constând din repetarea constantă a unei rugăciuni sincronizată cu ritmul de respirație. Această practică mistică, de împăcare sufletească și unire cu Dumnezeu, a ajuns o dogmă în Biserica Răsăriteană, dar a fost declarată erezie în Biserica Apuseană, ea fiind, de asemenea, una dintre cauzele care au provocat Marea Schismă din anul 1054.

Luptele iconoclaste[modificare | modificare sursă]

În sec. VIII-IX e.n. au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă sângeroasă în Imperiul Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început după Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (717-718), asediu ce s-a încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin Leon al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El știa că în Islam nu există nicio reprezentare a divinității, fiind o erezie sā o pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu sfinți, Iisus, Maica Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era împărțit în două tabere: iconoclaștii (cei ce voiau să distrugă icoanele), conduși de împărat, și iconodulii (cei ce se închinau icoanelor și le apărau), conduși de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor iconoclaste, bisericile răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate, dar aveau o cruce pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă luptele au luat sfârșit, în anul 787, prin Al Doilea Conciliu de la Niceea, totuși, au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului iconoclaști, iar luptele au continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul 843, cu victoria iconodulilor .Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica Apuseană nu acceptase iconoclasmul, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme din anul 1054 .

Marea Schismă[modificare | modificare sursă]

Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană) . Pentru mai multe detalii vedeți Marea Schismă .

Creștinarea Europei Apusene[modificare | modificare sursă]

Biserica Apuseană, o instituție ecleziastică apărută încă de la divizarea Imperiului Roman în cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică creștină cu o influență foarte mare în Europa Occidentală . După căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 e.n., ea a rămas singura instituție organizată din Apusul Europei, păstrând tainele limbii latine. Biserica Apuseană, fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva teritorii din Italia, a rămas într-o continuă luptă cu Biserica Ariană care avea numeroși adepți în rândul popoarelor germanice, mai precis în rândul vizigoților, ostrogoților și vandalilor. În anul 496 e.n., Francii, un popor de origine germanică, conduși de Regele Clovis sunt evanghelizați de către Biserica Apuseană. Francii înving popoarele germanice ariene, creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în sud-est teritoriile luate de la germanii arieni și eliminându-i definitiv pe aceștia și pe Biserica lor Ariană din Europa, singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se refugiază în Peninsula Iberică, unde creează un regat arian, dar în anul 568 sunt evanghelizați și ei de către Biserica de la Roma. După înlăturarea ereticilor arieni, Biserica Apuseană intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Occidentale desfășurată în 3 etape: Prima Etapă (până în anul 700) - evanghelizarea Angliei Anglo-Saxone, Irlandei, Scoției și a părții sud-estice a Imperiului Franc ce mai avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc (tot în această etapă, Imperiul Franc se destramă în două părți: una de răsărit, devenind Imperiul Romano-German și una de apus, care va deveni Regatul Franței). A Treia Etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea Regatelor Danemarcei, Poloniei , Norvegiei sudice și sud-vestice, Suediei sudice și sud-estice, Ungariei, Croației și Islandei . Până în anul 1054 Biserica Apuseană era organizată într-o rețea de episcopii, 22 de arhiepiscopii și 3 patriarhi : Patriarhia de la Aquileia (desființată în anul 1752) , Patriarhia de la Grado (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la Roma (care era patriarhia supremă, unde se afla Patriarhul Romei, cu titlul de Papă (Tată al Biserici), considerat conducătorul suprem al Bisericii Apusene, succesorul Sfântului Petru, Regele Apostolilor. După Marea Schismă din anul 1054, când Biserica Apuseană s-a excomunicat cu Biserica Răsăriteană , Biserica Apuseană s-a autointitulat Catolică (Universală), adică prima Biserică Creștină a lumii, considerând restul bisericilor creștine ca fiind secte schismatice ce s-au rupt de biserica mamă a Romei .

Creștinarea Europei Răsăritene[modificare | modificare sursă]

Biserica Răsăriteană este o instituție ecleziastică apărută în același timp cu Biserica Apuseană, dezvoltându-se în cadrul Imperiului Roman de Răsărit și având o mare influență în Europa Răsăriteană. Această biserică era foarte diferită de cea apuseană, deoarece existau diferențe, cum ar fi, spre exemplu, faptul că ritul era grecesc și liturghia se făcea în limba greacă. Încă de la începuturile ei, Biserica Răsăriteană se autointitulase Ortodoxă („de dreaptă credință”), adică singura biserică ce propovăduia adevărata cale a Creștinismului, considerând restul formelor de Creștinism Răsăritean (monofizismul, arianismul și nestorianismul) ca fiind eretice. În secolele VI-VII, Imperiul Roman de Răsărit a suferit un proces de grecizare, schimbându-și numele în Imperiul Bizantin[necesită citare] și, astfel, Biserica Răsăriteană grecizându-se și mai mult.

Încă din secolul al V-lea, Biserica Răsăriteană era în conflict cu Bisericile Copte din sudul imperiului, care propovăduiau răspândirea ereziei monofizite. Deoarece Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului deveniseră copte sau monofizite, au fost puși în aceste orașe și câte un patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină. În secolul al VII-lea a apărut Islamul, o nouă religie înființată de Profetul Mahomed, religie ce a unificat triburile arabe într-un Califat (Imperiu) și care a intrat în război cu Bizanțul, cucerindu-i provinciile sudice, unde erau monofiziții și patriarhiile lor copte și convertind, astfel, mulți dintre ei la islam. Începând cu anul 814, slavii sudici păgâni au dezlănțuit persecutarea creștinilor în spațiul Bulgariei, afectând, probabil, și creștinii români[5]

După înlăturarea ereticilor monofiziți, Biserica Răsăriteană Bizantină intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Răsăritene. Această expansiune s-a desfășurat în două etape. Prima etapă (până în anul 800) a constat în evanghelizarea Regatelor Slave din Sud (ale Bulgariei și Serbiei) și a regiunilor vestice și nordice ale Mării Negre (mai precis în Dobrogea și în Peninsula Crimeea, dar și regiunile Armeniei și Georgiei de astăzi). A doua etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea Principatelor Slave din Est ale Rusiei Kievene. Până în anul 1054 Biserica Răsăriteană era organizată într-o rețea de episcopii, 42 de mitropolii și 7 patriarhii: Patriarhia de la Constantinopol (aceasta fiind patriarhia supremă deoarece era patriarhie imperială și acolo se afla Patriarhul Constantinopolului cu titlul de Patriarh Ecumenic (Părinte Universal), conducător suprem al Bisericii Răsăritene), Patriarhia Greacă de la Antiohia, Patriarhia Greacă de la Ierusalim, Patriarhia Greacă de la Alexandria, Patriarhia de la Valarsapat (desființată în secolul al VII-lea), Patriarhia de la Dvin (desființată în secolul al VII-lea) și Patriarhia de la Seleucia (desființată din secolul al VII-lea). În anul 1054 a avut loc Marea Schismă, când Biserica Răsăriteană l-a excomunicat pe capul Bisericii Apusene (Papa) și autointitulându-se, de atunci, Biserica Ortodoxă, aceasta fiind subdivizată în Biserica Greacă (Imperiul Bizantin), condusă de Patriarhul Constantinopolului, și Biserica Slavă (Rusia), ce era condusă de Mitropolitul Kievului, ambele biserici ortodoxe având sediul la Constantinopol și fiind în subordinea Patriarhului Ecumenic.

Reforma bisericească din Cluny[modificare | modificare sursă]

Această reformă fost o mișcare inițiată de către monahii unei mănăstiri franceze ce aparținea Ordinului Călugărilor Benedictini, fondată în anul 910 la Cluny. Reforma a luat amploare grație abaților de acolo, care erau pioși și cu o voință de fier. Accentul se punea pe celibatul clericilor și pe lupta cu simonia (termen provenind de la Simon Magul și presupunând vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale). Papa Grigore al VII-lea a imprimat, însă, mișcării și o direcție politică: noua superioritate morală trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici. După acest moment, în special în Sfântul Imperiu Roman, papii au pretins controlul asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de către împărat. Inițial, această reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influențele lumești, dar, după ce a intervenit Papa, reforma a urmărit mărirea puterii papalității.

Controversa investiturii[modificare | modificare sursă]

Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații germani și papii de la Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul Imperiu Roman. Conflictul a început în anul 1075, când Sfântul Împărat Roman Henric al IV-lea a decis să numească el episcopii din imperiu, fără aprobarea papei. În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de papă, deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea; spre deosebire de Imperiul Bizantin, unde statul conducea biserica, în apus biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din Biserica Romano-Catolică iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară iertare, unde a stat trei zile în frig, până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să ridice anatema excomunicării deasupra lui. Cu toate acestea, controversa investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în anul 1122, când a avut loc Concordatul de la Worms, unde s-a luat hotărârea că doar Papa putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au apărut și în Anglia și Franța, dar au fost rezolvate mai ușor .

Cruciadele[modificare | modificare sursă]

Cruciadele erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii Catolice, cu participarea monarhilor Europei apusene, în secolele XI-XIII, cu scopul de a elibera Țara Sfântă (Palestina) de sub dominația musulmanilor. În secolele X-XI, viața religioasă în Occidentul Creștin al Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin mișcări de reformă în interiorul bisericii, așa cum au fost mișcările clunice și gregoriene, precum și apariția unor noi ordine religioase (Ordinul Călugărilor Cistercieni ). Acest simț al pioșeniei a dus la creșterea numărului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub stăpânire musulmană încă din secolul VII . Creștinii puteau vizita Palestina, plătind o taxă impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci când turcii selgiucizi au devenit conducătorii lumii Islamice, ucigându-i fără milă pe bieții pelerini creștini. De asemenea, și Imperiul Bizantin, care era ortodox, era și acesta în război cu Imperiul Selgiucid (care era islamic). Pierzând multe teritorii,în anul 1095, împăratul bizantin Alexios I Comnen a făcut apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda Marii Schisme din anul 1054. Apelul a fost auzit la Roma de către Papa Urban al II-lea, care, fiind conștient de pericolul Islamului, a hotărât să îi ajute pe grecii ortodocși. El a predicat prin Conciliile de la Piacenza și Clermont, convingându-i pe oameni să lupte în Cruciade (de la latinescul crucifix=cruce), promițându-le că, indiferent de ce crime au comis (violuri, jafuri, omoruri) dacă vor lupta și vor muri în Armata lui Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor ajunge în Rai. Au apărut multe ordine de călugări războinici (Ordinul Teutonic, Ordinul Ioaniților, Ordinul Templierilor), ordine ce au îndeplinit un rol foarte important în epocă a cruciadelor. Ulterior, papii au abuzat de puterea lor de a invoca cruciade, uitând de adevăratul țel (acela de a recuceri, în numele lui Dumnezeu, Țara Sfântă) și au inițiat cruciade în diverse alte scopuri: eliminarea unor secte eretice (exemplu: Cruciada împotriva albigensilor, o sectă ce considera că Biserica Catolică era malefică ) sau evanghelizarea unor popoare păgâne (Cruciadele Nordice pentru catolicizarea statelor păgâne baltice) sau pentru stoparea expansiunii otomane (Cruciadele Târzii) .

Căderea Constantinopolului și expansiunea Bisericii Slave[modificare | modificare sursă]

În anul 1453 Constantinopolul, centrul ortodoxismului și capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerit de către sultanul otoman Mahomed al II-lea și de armata sa de ieniceri musulmani, punând capăt culturii bizantine. Astfel, Biserica Greacă ajunge într-un declin, retrăgându-se în teritoriile actuale ale Greciei, iar Patriarhia Constantinopolului rămânând fără nicio influență și putere. Ulterior, Constantinopolul este redenumit Istanbul, iar bisericile ortodoxe din oraș sunt fie arse[necesită citare] , fie convertite în moscheei, cum este cazul catedralei ortodoxe Hagia Sofia, care a devenit Moscheea Imperială a Imperiului Otoman.

Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritorii și Constantinopolul a intrat în mâinile turcilor islamici, Biserica Slavă s-a bucurat de o perioadă de prosperitate. Încă din anul 988 e.n., Rusia avea o episcopie la Kiev, aflată sub jurisdicția religioasă a Patriarhului de la Constantinopol. Până în anul Marii Schisme, 1054, Episcopia Kievului a fost ridicată la grad de mitropolie și conducătoare a Bisericii Slave, dar tot sub ascultarea Patriarhiei Constantinopolului. În anul 1589 Mitropolia Kievului își proclamă independența față de Patriarhia Constantinopolului și își mută reședința la Moscova, unde se autointitulează Patriarhia Moscovei. În același timp, cnezatele scindate ale Rusiei se unesc și formează Imperiul Țarist Rus, cu capitala la Moscova, ce devenise noul centru al ortodoxismului și se autointitulează A treia Romă . Biserica Ortodoxă Rusă începe o expansiune spre Răsărit, pe tărâmurile Siberiei, fiind sprijinită de către țarii (împărații) Rusiei, care se considerau moștenitori direcți ai Imperiului Bizantin.

Perioada Reformei Protestante[modificare | modificare sursă]

Miscări premergătoare Reformei[modificare | modificare sursă]

Reforma Protestantă a fost o mișcare religioasǎ în secolul al XVI-lea, provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice. Ea a fost declanșată prin afișarea de către Martin Luther , pe ușa bisericii din orașul Wittemberg, la 31 octombrie anul 1517, a celor 95 de teze împotriva învățăturilor Bisericii Romano-Catolice. De fapt, afișarea acelor teze nu a fost prima manifestare împotriva dogmelor catolice , prima fiind cea a lui Jan Hus, un reformator boemian, care critica secularizarea bisericii și a papalități . În anul 1415 el a fost condamnat la ardere pe rug ca eretic, moartea sa creând mari revolte religioase în Boemia (Cehia de astăzi) .

Biserica Luterană[modificare | modificare sursă]

Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-lea. Această biserică consideră, de altfel, ca toate Bisericile Protestante, că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum fac ortodocșii. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid în Scandinavia și țările baltice.

Biserica Calvină[modificare | modificare sursă]

Biserica Calvină, cunoscută și sub denumirea de Biserica Protestantă, este o biserică înființată de către Jean Calvin și Ulrich Zwingli, în timpul Reformei Protestante. Baza teologiei calvine este doctrina predestinării absolute și a grației divine irezistibile a aleșilor și a celor condamnați la „judecata de apoi”, adică Dumnezeu stabilea de la bun început dacă un individ era salvat sau condamnat, respingând, astfel, complet liberul arbitru.Natura acestei selecții, deși inflexibilă, era detectabilă prin circumstanțele vieții, bogăției și norocului fiecărui om. Calvinismul respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, închinarea și slujirea la chip cioplit, icoane și statui, nepracticarea semnului crucii, care ar fi o batjocură pentru Dumnezeu. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales.Calviniștii credeau că Această biserică a apărut în Elveția, dar s-a răspândit și în Olanda, Franța, Ungaria, Transilvania, Scoția și Polonia

Biserica Anglicană[modificare | modificare sursă]

Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică, apărută în Anglia, în timpul Reformei Protestante. A fost înființată în urma desprinderii regelui Henric al VIII-lea de Roma. Motivul rupturii a fost dorința regelui Henric de a divorța de Catherine de Aragon, act interzis de Biserica Romano-Catolică. Acesta trimis o scrisoare Papei Clement al VII-lea prin care l-a rugat să accepte divorțul, dar papa nu a acceptat. În acea vreme circulau ideile noi ale Reformei Protestante și regele, supărat, s-a rupt de Biserica Romei, a înființat Biserica Anglicană, biserică autohtonă a Angliei și s-a autoproclamat Cap al Bisericii Anglicane, divorțând de Catherine de Aragon. Ulterior, Henric a mai avut alte 5 neveste. Această biserică este organizată într-o ierarhie condusă de către Arhiepiscopul de Canterbury. Din Anglia această biserică s-a răspândit, mai ales, în Scoția și în Statele Unite ale Americii, sub denumirea oficială de Biserica Episcopaliană.

Reforma radicală[modificare | modificare sursă]

Perioada modernă[modificare | modificare sursă]

Vrăjitoarele[modificare | modificare sursă]

Vrăjitoarele sunt femei , care susțin că au fost înzestrate de dumnezeu sau natură cu puteri supranaturale care le permit sa citească viitorul, să facă farmece, miracole și chiar să provoace dezastre. Conform preceptelor creștinismului, ele nu sunt nimic altceva decât slujitori ai Diavolului .

Iluminismul[modificare | modificare sursă]

Iluminiștii militau pentru toleranță și libertate religioasă neîngrădită.

Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman a cucerit întreg teritoriul ortodoxismului grec și unele teritorii ale celui rus. Teritoriile și-au păstrat religia ortodoxă prin plata tributului, însă Tracia, Crimeea și unele regiuni din Balcani (Albania, Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Herțegovina, Croația și Macedonia de azi) au fost convertite la Islam.

Dictaturile secolului al XX-lea[modificare | modificare sursă]

În secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care susținea inexistența divinității.

Mișcarea ecumenică[modificare | modificare sursă]

Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește reuniunea tuturor bisericilor creștine într-una singură.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ https://ehrmanblog.org/christians-and-their-exaggerated-numbers/
  2. ^ www.crestinortodox.ro - Ziua de naștere a Bisericii, accesat la 16 august 2014
  3. ^ a b c d e f g h i j Bart Ehrman, "From Jesus to Constantine", The Teaching Company, cf. http://theologytable.com/new%20documents/Persecutions%5B1%5D.pdf
  4. ^ Ehrman, Bart (2005) [2003] (în engleză). Lost Christianities: The Battle for Scripture and the Faiths We Never Knew. New York: Oxford University Press. p. 176. ISBN 978-0-19-514183-2. http://books.google.nl/books?id=URdACxKubDIC&pg=PA176&dq=%22As+a+result+of+this+ongoing+scholarship,+it+is+widely+thought+today+that+proto-orthodoxy+was+simply+one+of+many+competing+interpretations+of+Christianity+in+the+early+church.+It+was+neither+a+self-evident+interpretation+nor+an+original+apostolic+view.+The&hl=en&ei=NsdNTKywN4SD4Qag-MSaDA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=1&ved=0CCQQ6AEwAA#v=onepage&q=%22As%20a%20result%20of%20this%20ongoing%20scholarship%2C%20it%20is%20widely%20thought%20today%20that%20proto-orthodoxy%20was%20simply%20one%20of%20many%20competing%20interpretations%20of%20Christianity%20in%20the%20early%20church.%20It%20was%20neither%20a%20self-evident%20interpretation%20nor%20an%20original%20apostolic%20view.%20The&f=false. Accesat la 26 iulie 2010. „As a result of this ongoing scholarship, it is widely thought today that proto-orthodoxy was simply one of many competing interpretations of Christianity in the early church. It was neither a self-evident interpretation nor an original apostolic view. The apostles, for example, did not teach the Nicene Creed or anything like it. Indeed, as far back as we can trace it, Christianity was remarkably varied in its theological expressions.” 
  5. ^ Florin Curta, Southeastern Europe in the Middle Ages, Cambridge University Press, Pag.xv, 978-0-521-89452-4

Literatură[modificare | modificare sursă]

Introduceri[modificare | modificare sursă]

  • Jean-Marie Mayeur (coordonator), Histoire du christianisme : des origines à nos jours, Ed.: 1990-2000 en 13 tomes.
  • Bernd Moeller: Geschichte des Christentums in Grundzügen, UTB, 9. Auflage 2008, ISBN 3-8252-0905-9

Dictionare[modificare | modificare sursă]

  • Jean-Marie Mayeur, Charles und Luce Pietri, André Vaucher, Marc Venard (Hrsg.): Die Geschichte des Christentums. Religion Politik Kultur. Deutsche Ausgabe herausgegeben von Norbert Brox, Odilo Engels, Georg Kretschmar, Kurt Meier, Heribert Smolinsky. Herder, Freiburg i Br. 1991ff (14 Bände, Online: Prezentare)
  • Ernst Dassmann: Kirchengeschichte. Kohlhammer, Stuttgart 1991–1999 (Kohlhammer Studienbücher Theologie. 10).
  • Carl Andresen: Handbuch der Dogmen- und Theologiegeschichte. 2. Auflage. Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1999.
  • Raymund Kottje, Bernd Moeller (Hrsg.): Ökumenische Kirchengeschichte. Matthias-Grünewald-Verlag, Mainz 1970 (3 Bände).
  • Herbert Smolinsky, Klaus Schatz: Kirchengeschichte der Neuzeit. Patmos, Düsseldorf 1993, ISBN (Leitfaden Theologie. 21, 2 Bände).

Biblioteci[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]