Apatrid

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Apatrid (din franceză apatride = lipsit de patrie) înseamnă o persoană care nu este considerată cetățean al nici unui stat, conform legii naționale a acestuia.

Conform Convenției privind statutul apatrizilor adoptate de ONU la New York la 28 septembrie 1954 și intrate în vigoare la 6 iunie 1960, orice apatrid are obligații față de țara unde se află, ceea ce presupune, în special, ca acesta să se conformeze legilor și regulilor sale, precum și măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice. Statutul personal al unui apatrid este guvernat de legea țării de domiciliu sau, dacă nu are domiciliu, de legea țării de reședință.[1]

Între prevederile Convenției, se remarcă următoarele:

  • Articolul 23: Ajutorul public
Statele contractante vor acorda apatrizilor care stau legal pe teritoriul lor același tratament în ceea ce privește ajutorul și asistența publică ca și cel acordat propriilor cetățeni.
  • Articolul 27: Actele de identitate
Statele contractante vor elibera acte de identitate oricărui apatrid de pe teritoriul lor, care nu deține acte de călătorie valabile.
  • Articolul 31: Expulzarea
1. Statele contractante nu vor expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul lor, cu excepția cazului când există motive de securitate națională sau ordine publică.
2. Expulzarea unui astfel de apatrid se va face pe baza unei hotărâri luate în instanță. Cu excepția cazului când motive acute de securitate națională reclamă altfel, apatridul va avea posibilitatea de a prezenta dovezi în apărarea sa, de a face apel și de a fi reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a persoanei ori persoanelor special desemnate de autoritatea competentă.
3. Statele contractante vor permite unui astfel de apatrid să beneficieze de o perioadă de timp rezonabilă în care să solicite admiterea legală într-o altă țară. Statele contractante își rezervă dreptul de a aplica în această perioadă măsurile interne pe care le consideră necesare.

Situația României[modificare | modificare sursă]

România a aderat la Convenția privind statutul apatrizilor prin Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1146 / 19 decembrie 2005, formulând următoarele rezerve:

1. Cu privire la aplicarea articolului 23 din Convenție: "România își rezervă dreptul de a acorda ajutor public doar apatrizilor care sunt și refugiați, în înțelesul Convenției din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaților și al Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților sau, după caz, în condițiile legii naționale."
2. Cu privire la aplicarea articolului 27 din Convenție: "România își rezervă dreptul de a elibera documente de identitate doar acelor apatrizi cărora le-a fost acordat de către autoritățile competente dreptul de a rămâne pe teritoriul României permanent sau, după caz, pentru o perioadă determinată, în condițiile legii naționale."
3. Cu privire la aplicarea articolului 31 din Convenție: "România își rezervă dreptul de a expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul ei, în condițiile legislației în vigoare, atunci când a săvârșit o infracțiune."

Prin Legea nr. 361/2005, publicată în M.Of. 1156 / 21.12.2005, România a aderat și la Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie, adoptată la New York la 30 august 1961.[2]

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, apatridul este străinul care nu are cetățenia nici unui stat. Dovada identității și calității de apatrid se face cu pașaportul sau cu alt document emis în statul în care acesta își are domiciliul.[3]

Situația la nivel global[modificare | modificare sursă]

Numai 66 de țări au semnat Convenția din 1954, care oferă apatrizilor un standard minim de tratament din punct de vedere legal, în timp ce 38 sunt parte a Convenției din 1961, care oferă de asemenea apatrizilor un cadrul legal favorabil. Un oficial ONU a declarat că „Dacă mori ca apatrid, nu există nicio înregistrare a morții tale, pentru că nu exiști". Declarația avea în vedere cele aproximativ 12 milioane de persoane din întreaga lume care nu sunt recunoscute ca cetățeni ai niciunei țări, fiindu-le astfel negate drepturi fundamentale ale omului.[1]

În afară de renunțarea din proprie inițiativă la cetățenie, oamenii pot deveni apatrizi din variate motive, care includ negarea acordării cetățeniei (cum a fost cazul kurzilor din timpul regimului lui Saddam Hussein din Irak), destrămarea unor state (precum Uniunea Sovietică sau Iugoslavia) sau crearea unor noi state după plecarea autorităților coloniale, în unele regiuni din Africa și Asia. Între cele 12 milioane de apatrizi din lume se numără grupul Rohingya din Burma, anumite triburi din Thailanda, populația Bidoon din statele arabe din zona Golfului Persic, precum și grupuri de romi din Europa.[1]

Literatură[modificare | modificare sursă]

  • Dragos Trică: Apatridul (roman autobiografic), Editura Mașina de scris, București, 2005[4]

Note[modificare | modificare sursă]