Limba aromână

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Aromână, macedoromână
armãneashti, armãneascã, armãneashce
Vorbită în Grecia, Republica Macedonia, Albania, Bulgaria, Serbia, România, Germania, Franța, Canada, SUA, Australia, America Latină
Regiuni Peninsula Balcanică
Număr de vorbitori circa 250.000[1]
Limbă-mamă limba protoromână, latina vulgară
Tipologie lingvistică limbă flexionară
SVO
Clasificare
limbi indoeuropene
Statut oficial și codificare
Limbă minoritară recunoscută în Republica Macedonia (Crushuva)[2]
ISO 639-2 rup
ISO 639-3
(cel mai
răspândit dialect)
rup
Extras
Declarația Universală a Drepturilor Omului – articolul 1
Tuti iatsãli umineshtsã s-fac liberi shi egali la nãmuzea shi-ndrepturli. Eali suntu hãrziti cu fichiri shi sinidisi shi lipseashti un cu alantu sh-si poartã tu duhlu-a frãtsãljiljei.
Puteți vizita Wikipedia în Aromână, macedoromână.
Această pagină poate conține caractere Unicode

Aromâna, vorbită de aromâni, face parte din grupul limbilor romanice, subgrupul limbilor romanice răsăritene, alături de română, meglenoromână și istroromână.

Statut și denumiri[modificare | modificare sursă]

Există discuții între lingviști asupra statutului de limbă (dintre cele patru ale diasistemului romanic de est[3]) sau de dialect (în cazul că diasistemul romanic de est este socotit o singură limbă, denumită „română”, în care caz limba română este denumită „dialectul dacoromân”).[4] Toți însă împărtășesc, precum Matilda Caragiu Marioțeanu[5], opinia generală potrivit căreia aromâna provine din protoromână (limba est-romanică comună veche).

Există de asemenea discuții printre intelectualii aromâni asupra denumirii limbii, legate de discuțiile politice asupra statutului vorbitorilor, între „integraționiști” și „naționaliști”. Primii se vor, în țările unde trăiesc, membri ai națiunilor respective, dar de limbă aromână, definindu-se ca aromâni albanezi, aromâni bulgari, aromâni greci, aromâni macedoneni sau aromâni români; ceilalți vor să fie recunoscuți oficial ca minoritate etnică, definindu-se ca macedoromâni, macedoni sau machedoni de limbă macedoromână. Aceștia din urmă folosesc ca stindard „Soarele de la Vergina” (un simbol al regalității Macedoniei antice din care se trage Alexandru cel Mare)[6]. Controversa continuă în prezent, principalele dificultăți fiind legate nu de statut (care poate fi obținut fără riscuri fizice în cadrul democrației parlamentare și al politicii pentru minorități a Uniunii Europene), ci de denumiri. Pe de-o parte, denumirea de „Macedonia”, variantele ei, istoria țării și „Soarele de la Vergina” sunt revendicate atât de greci, cât și de macedoneni (un popor slav de sud vorbind limba macedoneană), iar pe de altă parte aromânii trăiesc numeroși și în afara Macedoniei: în Albania, în regiunea Olimpului, în regiunea Pindului ș.a. Din aceste motive, majoritatea autorilor folosesc denumirile de aromâni și de limbă aromână care sunt oficial înregistrate în codurile internaționale.

La înșiși vorbitorii ei, denumirea limbii aromâne nu este unitară: în funcție de graiuri, aromânii vorbesc limba armãneascã, armâneșce, armâneaști, rămănește (fărșeroții) sau vlăheaște (cei din Olimp).

Vorbitori[modificare | modificare sursă]

Folosirea limbii aromâne în prefectura Florina, Grecia[7]

     Aromâna este vorbită de toate grupurile de vârstă, copii și adulți, în public, precum și de autorități.

     Aromâna este vorbită de persoanele în vârstă de peste 20 de ani, și cu cele în vârstă de până la 20 de ani, care înțeleg limba.

     Aromâna este vorbită de persoanele în vârstă de peste 60 de ani, în particular.

     hașurat cu negru: Zone cu populație vorbitoare de aromână, fără date despre gradul de cunoaștere a limbii.

Despre numărul total de vorbitori ai aromânei există numai estimări. Un document al Consiliului Europei dă numărul de circa 250.000 de vorbitori din aproximativ 500.000 de etnici aromâni[1]. Singura dată exactă se găsește printre cele ale recensământului populației din 2011 din Albania, unde 3.848 de persoane se declară de limbă maternă aromână, din 8.266 care se declară de etnie aromână[8].

În urma emigrărilor din regiunile natale, aromâna se mai vorbește și în Europa Occidentală (Franța, Germania), S.U.A., Canada, America Latină și Australia.

Istorie externă[modificare | modificare sursă]

Lexiconul lui Daniil Moscopoleanul

Istoria externă a aromânei cuprinde trei perioade[9].

Prima perioadă, cea preliterară, de la formarea idiomului până la începutul secolului al XVIII-lea, este practic necunoscută, cu numeroase aspecte controversate.

În general se admite că aromâna s-a format la sud de Dunăre, fiind prima care s-a desprins din protoromână cel mai târziu în secolul al X-lea, însă teritoriul de formare este controversat. Majoritatea lingviștilor (Gustav Weigand, Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti) consideră că acesta este partea de est a regiunii dintre Dunăre și Munții Balcani, de unde s-a produs ulterior migrația aromânilor la sud de linia Jireček. Alții (Theodor Capidan, Tache Papahagi) susțin ideea formării parțial și în regiunea Munților Pindului sau în sudul Albaniei. Prima atestare documentară a vlahilor în Macedonia, despre care nu se știe dacă pot fi deja aromânii, este datată 976 și îi aparține cronicarului bizantin Kedrenos.

Singurele atestări ale idiomului din această perioadă sunt cuvinte (nume proprii, unele provenite din apelative) inserate în texte grecești, slave sau turcești, cea mai veche considerându-se a fi numele propriu de persoană Tsintsilukis, citat de istoricul bizantin Niketas Chiates la 1156 și interpretat de către Alexandru Philippide și Theodor Capidan ca provenind de la tsintsi luchi „cinci lupi”.

În secolul al XV-lea, cronicarul Laonikos Chalkokondilas remarcă înrudirea aromânei cu româna.

A doua perioadă, cea veche, cuprinde secolul al XVIII-lea. Aromâna devine singurul idiom romanic de est sud-dunărean care are o cultură scrisă. Din acest secol provin primele texte păstrate, cu alfabetul grecesc. Acestea sunt scurte: o inscripție pe o icoană atribuită unui ieromonah, Nectarie Tărpu, tradusă în greacă, albaneză și latină (1731)[10], și o inscripție nedatată de pe așa-numitul „vas Simota”[11].

În această perioadă, clerici din Moscopole, centru cultural aromânesc de seamă, creează o literatură cu caracter religios, dar și lucrări lexicografice și pedagogice: un liturghier nedatat și nelocalizat, un vocabular grecesc–aromânesc–albanez[12], un ghid de conversație grecesc–albanez–aromânesc–bulgar[13], un abecedar[14], o culegere manuscrisă de traduceri religioase nedatate (Codex Dimonie).

La începutul acestui secol, Dimitrie Cantemir scrie în Descriptio Moldaviae (1714–1716) despre limba aromână următoarele:

„Un grai mult mai stricat [decât al muntenilor, față de graiul moldovenesc, n.n.] au cuțovlahii, care locuiesc în Rumelia, la hotarul Macedoniei. Ei amestecă într-un chip de mirare graiul țării lor cu cel grecesc și cu cel albanez; așa fel că amestecă, în vorbirea lor valahă, uneori frânturi din graiul grecesc, alteori din cel albanez.

Dar, în tot locul, păstrează sfârșitul moldovenesc la nume [substantive, n.n.] și la verbe. Într-un grai stricat ca acesta se înțeleg, ce e drept, numai între ei, căci nici un grec, albanez sau moldovean nu este în stare să-i priceapă. Dar dacă toți aceștia trei s-ar găsi laolaltă într-un loc și ar auzi un cuțovlah vorbind, atunci ar putea cu siguranță să înțeleagă ce vrea omul, dacă fiecare dintre ei ar tălmăci celorlalți frânturile din graiul său[15].”
Gramatica lui Boiagi (1813)

După distrugerea Moscopolei în 1788, mulți cărturari aromâni trec în Imperiul Habsburgic și vin în contact cu ideile iluministe, fiind influențați de Școala Ardeleană.

Odată cu secolul al XIX-lea începe a treia perioadă, cea modernă, a aromânei. Atunci se trece la alfabetul latin și apar lucrări filologice[16] influențate de limba română și latinizante. De aceea, limba acestor lucrări este artificială.

În a doua jumătate a secolului, odată cu înființarea unor școli românești în Macedonia, ia ființă și o literatură artistică în aromână. Începând cu 1864 apar și lucrări didactice și publicistice, originale și traduse. Autorii mai importanți sunt Mihail Nicolescu, Tașcu Iliescu, Constantin Belimace, Nuși Tulliu, Zicu A. Araia, Nicolae Batzaria, George Murnu.

Au fost publicate și culegeri de folclor, cele mai importante după 1890, alcătuite de Gustav Weigand și Pericle Papahagi.

În perioada 1864-1945 au existat forme de învățământ pentru aromâni, dar mai ales în română, în special în Grecia.

În decursul istoriei, limba liturgică a fost în general greaca, cu perioade în care s-a folosit parțial și aromâna.

Situația actuală[modificare | modificare sursă]

În toate țările în care trăiesc aromânii, tendințele de asimilare și, prin urmare, de pierdere a limbii și culturii au fost puternice. Cu toate acestea,limba aromână a continuat să existe, ba chiar, începând cu anii 1990, situația i s-a îmbunătățit. Există o recomandare adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 24 iunie 1997, adresată guvernelor din țările unde locuiesc aromâni, referitoare la facilitarea folosirii limbii aromâne în învățământ, biserică și mediile de informare[17]. Deși recomandarea nu este urmată întrutotul, se constată unele progrese în promovarea limbii aromâne.

Aromânii sunt recunoscuți ca minoritate națională în Republica Macedonia, unde în anul 2001 limba aromână a devenit oficială în localitatea Kruševo (în aromână Crushuva)[2]. În Albania au statut de minoritate lingvistică[18].

Lingvistul american Victor A. Friedman scria în anul 2001 despre predarea limbii aromâne în școli din localitățile Skopje, Štip, Bitolia, Kruševo, Kumanovo, Struga și Ohrid din Macedonia[19], iar Dorin Lozovanu, în 2012, menționa cursuri facultative de aromână în Albania, la școli din Korçë, Divjaka, Selenica și Vlorë, precum și folosirea ei ca limbă de cult preponderentă în două biserici din Albania, la Korçë și la Divjaka[20].

Există publicație de carte, de pildă la Editura Cartea Aromãnã[21] sau prin proiectul „Avdhela”[22] al Asociației „Predania”[23].

Publicații periodice în aromână apar în Albania[20] și în Macedonia, existând aici și emisiuni de televiziune și de radio în această limbă[19].

Limba este cultivată și de diverse societăți culturale aromânești, precum Societatea Culturală Aromână din România[24], Societatea „Fărșărotul” din S.U.A.[25], Asociația „Trâ Armânami” din Franța[26] sau Asociația Folclorică a Vlahilor (Aromânilor) din Veria (Grecia)[27].

Încercări de standardizare[modificare | modificare sursă]

Date fiind condițiile în care există limba aromână, aceasta nu este standardizată. Autorii din trecut au scris în propriul lor grai, iar cei actuali în general continuă să o facă. În această situație, lucrări ca un dicționar al lui Tiberius Cunia (2010)[28] sau un manual de aromână al lui Iancu Ballamaci (2010)[28] caută să se adreseze tuturor vorbitorilor de aromână dând de multe ori variante în diferite graiuri.

Un dicționar al Matildei Caragiu Marioțeanu (1997)[28] se dorește a fi normativ, recomandând pronunțări și tipuri flexionare după mai multe criterii. Unul este cel al ariei majore, conform căruia alege trăsături generale în aromână și nu limitate la unele regiuni. După criteriul etimologic, recomandă forme cât mai apropiate de etimoni, nu deformate, cum există un unele graiuri. Aplică și un criteriu al specificității aromânei, recomandând variantele proprii acesteia și nu pe cele care se află și în celelalte idiomuri romanice de est. În privința adaptării împrumuturilor, este pentru folosirea lor cu terminații specifice aromânei, dar fără deformarea corpului lor conform legilor fonetice vechi ale limbii[29].

În domeniul grafiei, Caragiu Marioțeanu a optat pentru alfabetul folosit în româna standard, în afară de o singură literă. În același timp, Cunia a propus un alt sistem de scriere la Simpozionul pentru standardizarea sistemului de scriere aromânesc de la Bitolia (1997)[30] (vezi mai jos).

Activitățile de planificare lingvistică și de standardizare începute în anii 1990 nu sunt finalizate din cauza divergențelor dintre cei care le întreprind.

Variante regionale[modificare | modificare sursă]

Graiurile limbii aromâne

     limba aromână: F – fărșerot și muzăchear; M – moscopolean; B – gopeșean-muloviștean și cel din Beala; P – pindean și olimpiot; G – grămostean

     limba meglenoromână

Aromâna este unitară în esență, având variante regionale reciproc inteligibile, dar configurația lor este complexă și controversată, din cauza întrepătrunderii lor[31].

O clasificare a lui Gustav Weigand, adoptată de lingviștii actuali Matilda Caragiu Marioțeanu și de Nicolae Saramandu, bazată numai pe particularități fonetice, distinge două grupuri de graiuri:

  • un grup de nord-vest, de tip fărșerot, pe o arie mult mai restrânsă decât la doilea grup, care cuprinde graiurile:
  • fărșerot, vorbit de o populație de aromâni numită „fărșeroți”, în regiunea satului Frashër din Albania;
  • moscopolean, vorbit de moscopoleni, în regiunea orașului Moscopole din Albania;
  • muzăchear, în Muzachia (în albaneză Muzeqeja), regiune din sudul Albaniei;
  • gopeșean-muloviștean, în localitățile Gopeš și Mulovište din Republica Macedonia;
  • graiul din Bjala (Republica Macedonia);
  • un grup de sud-est, de tip nefărșerot, cu graiurile:
  • pindean, în munții Pindului (Grecia);
  • olimpiot, în regiunea muntelui Olimp (Grecia);
  • grămostean, în munții Gramos din Grecia.

Theodor Capidan și Tache Papahagi au propus o clasificare puțin diferită, bazată pe mai multe particularități fonetice, dar și pe particularități gramaticale și lexicale. Aceasta distinge un grup de nord, cu cele numite mai sus de nord-vest, plus graiul grămostean, și un grup de sud, cu celelalte două din cele numite mai sus de sud-est.

Fonetism și scriere[modificare | modificare sursă]

Sistemul fonologic al aromânei este în mare măsură asemănător cu cel al românei, mai ales dacă se iau în considare și particularități ale unor graiuri ale celei din urmă[32].

Vocale, semivocale și vocale asilabice[modificare | modificare sursă]

Vocalele aromânei nu diferă în general de cele ale românei. Doar vocalele [ə] și [ɨ] (scrise ă, respectiv î/â în română) prezintă deosebiri, ambele realizându-se când ca [ə], când ca [ɨ], când ca o vocală situată între ele, în funcție de graiuri[33].

Semivocalele din aromână sunt aceleași ca în română, formând diftongii [e̯a], [o̯a], [j] + vocală, vocală + [j], [w] + vocală, vocală + [w] și triftongi.

Există și două vocale asilabice (sau scurte), la sfârșit de cuvânt, după vocală + consoană: [ʲ] (i asilabic), ca în română, și [ʷ] (u asilabic) în aceeași poziție. Acesta nu este prezent în toate graiurile. Îl prezintă Caragiu Marioțeanu 1997[34], apare și la Cunia 2010 ca terminație alternativă, dar nu și la Ballamaci 2010, care se bazează pe graiul fărșerot[35].

Consoane[modificare | modificare sursă]

Majoritatea consoanelor din aromână există și în română.

Trei consoane aromânești sunt prezente în română numai în unele graiuri, de exemplu cel maramureșean:

  • [d͡z] – corespunzător lui [z] din „zău”: dzatsi „zece”;
  • [ʎ]l muiat, ca în „leac”: oclju „ochi”;
  • [ɲ]n muiat, ca în „neam”: njel „miel”.

Alte trei consoane nu se găsesc în română. Două dintre ele nu există nici în toate graiurile aromânești:

  • [ð], ca th în englezescul there „acolo”, se găsește în împrumuturile din greacă și din albaneză, dar numai în unele graiuri. În altele îi corespunde [d] în acele împrumuturi[36]: dhascal sau dascal „dascăl”.
  • [θ], ca th în englezescul theatre este de asemenea împrumutat din greacă, se pronunță ca atare în unele graiuri, iar în altele îi corespunde [t][37]: cathi sau cati „fiecare”.
  • [ɣ] există și în greacă, unde se redă cu γ. În aromână se găsește în toate graiurile, în împrumuturi din greacă, dar și în cuvinte moștenite, realizându-se de asemenea [g] sau [v]: yinyits, vinghits sau yinghits „douăzeci”[38].

Scriere[modificare | modificare sursă]

Scrierea și ortografia aromânei nu sunt unitare, nefiind standardizate. De exemplu fiecare articol din Wikipedia în aromână se poate consulta în trei sisteme de scriere. Două dintre ele sunt tradiționale, aproape identice, folosite bunăoară de Caragiu Marioțeanu și Ballamaci. Al treilea este sistemul propus de Cunia.

În toate sistemele, majoritatea literelor și grupurilor de litere au valorile celor din română.

Redarea vocalelor [ə] și [ɨ][modificare | modificare sursă]

Ballamaci 2010 folosește literele ă și â, dar nu și litera î, vocala [ɨ] neîntâlnindu-se la el la început de cuvânt. La sfârșit de cuvânt folosește â. La Caragiu Marioțeanu există ă, î și â, aceasta din urmă și la sfârșit de cuvânt. Cunia 2010 redă ambele vocale prin ã în toate pozițiile, motivând aceasta prin tratarea lor diversă în graiuri[39]. Exemple:

Ballamaci Caragiu Marioțeanu Cunia Română standard
cântă cântâ cãntã cântă
mplin împlinu mplin / ãmplin plin

Redarea consoanelor parțial diferită de cea din română[modificare | modificare sursă]

În redarea consoanelor existente și în română există o diferență între sistemul tradițional și cel propus de Cunia. Acesta folosește sh în loc de ș și ts în loc de ț. Exemple:

Tradițional Cunia Română standard
șasi shasi șase
ți tsi ce

Dintre consoanele care nu se găsesc în româna standard, [ð], [θ] și [ɣ] sunt redate la fel de către cei trei autori: dh, th, respectiv y. Pentru celelalte există diferențe:

Consoană Ballamaci Caragiu Marioțeanu Cunia Română standard
[d͡z] dzâț ḑați dzatsi zece
[ʎ] ocl’u ocl’u oclju ochi
[ɲ] ńel ńelu njel miel

În continuarea articolului se folosește sistemul de scriere al lui Cunia, în afară de titlurile care sunt scrise cu altă grafie.

Evoluții fonetice din latină[modificare | modificare sursă]

O seamă de sunete au evoluat diferit în aromână și în română[40]:

Latină Aromână Română
cuvinte cu consoană inițială: ROMANUS proteza frecventă a lui [a]: ar(ã)mãn român
[e] accentuat: FETA diftongarea lui [e] în toate formele unui același cuvânt: fea, feati fată, fete
[e] după consoană labială: PECCATUM „păcat” păstrarea lui [e]: pecatoshlji păcătoșii
[e] inițial: EST lipsa protezei lui [j]: esti [esti] / easti [e̯asti] este [jeste]
[e] după [g] sau [d]: GENUC(U)LUS închiderea lui [e]: dzinuclju genunchi
[i] după [g] sau [d]: DICO închiderea lui [i]: dzãc zic
[o] neaccentuat: ARBOR închiderea mai frecventă a lui [o]: arbure arbore
[u] final după vocală + consoană: FAGUS > [ʷ]: fagu fag
[u] final după grupuri consonantice: LIGNUS păstrarea lui [u]: lemnu lemn
vocale neaccentuate între două consoane: ALAPA căderea lor frecventă: arpã aripă
prefixul IN-/IM-: IMPARTO mai multe evoluții: mpartu / ampartu / [əm'partu] / [ɨm'partu][41] împart
[w] înainte de consoană sonoră: LAUDO > [v]: alavdu laud
[w] înainte de consoană surdă: *CAUTO[42] > [f]: caftu caut
[k] înainte de [e] sau [i]: CAELUM > [t͡s]: tser cer
[d] înainte de [e] sau [i]: DICO > [d͡z]: dzãc zic
[g] înainte de [e] sau [i]: GELUM > [d͡z]: dzer ger
[j] înainte de [a], [o] sau [u]: JOCUS > [d͡ʒ]: gioc joc
[l] înainte de [e] sau [i]: LEPUS > [ʎ]: ljepure iepure
[kl]: INCLAGO > [kʎ]: ncljeg încheg
[gl]: GLACIUM > [gʎ]: gljets gheață
[n] înainte de [e] sau [i]: CALCANEUM > [ɲ]: cãlcãnju călcâi
[m] în silabă accentuată: MERCURIS > [ɲ]: njercuri miercuri
[p] înainte de [e]: PETRA palatalizarea lui [p]: cheatră piatră
[b] înainte de [e]: BENE palatalizarea lui [b]: ghine bine
[f] [e] sau [i]: FIGO > [h]: higu înfig

Gramatică[modificare | modificare sursă]

Structura gramaticală a limbii aromâne diferă întrucâtva de cea a românei, din mai multe cauze. În primul rând, din cauza relativei sale izolări, are un caracter arhaic, păstrând adesea trăsături din stadii anterioare ale românei. În al doilea rând, evoluția sa independentă și în condiții diferite a creat posibilitatea inovației. În fine, unele diferențe se datorează influențelor exercitate asupra aromânei de către limbile cu care a venit în contact: greaca, albaneza, sârba, bulgara, macedoneana, turca[43].

Morfologie[modificare | modificare sursă]

În morfologie se remarcă unele trăsături precum o declinare mai bogată ca în română a pronumelui posesiv, conjunctivul cu patru timpuri, față de numai două în română, condiționalul prezent sintetic față de cel analitic din română, sau indicativul mai mult ca perfect analitic față de cel sintetic din română.

Articolul[modificare | modificare sursă]

Formele articolelor hotărâte (cu caractere aldine) sunt[44]:

  • terminate în vocală + consoană (+[ʷ]) – lup(u)[45]:
singular: luplu „lupul”;
plural: luplji;
  • terminate în două consoane + [u] – corbu:
– singular: corbul;
– plural: corghilj;
  • terminate în [e]/[i] – frate / frati[46]:
– singular: fratile / fratili;
– plural: fratslji;
  • singular: feata „fata”, bisearica „biserica”;
  • plural: featile / featili, bisearitsle / bisearitsli;
  • terminate în vocală + consoană (+[ʷ]) – foc(u):
– singular: foclu;
– plural: focurle / focurli;
  • terminate în două consoane + u silabic – lucru:
– singular: lucrul;
– plural: lucrurle / lucrurli.

Vocala dinaintea articolelor -lu, -lji și -le/-li neutru plural cade, înaintea celui din urmă uneori și la feminin plural.

Articolul nehotărât feminin singular este unã: unã featã „o fată”.

Substantivul[modificare | modificare sursă]

Există unele diferențe între aromână și română atât în formarea pluralului substantivelor, cât și în declinarea acestora.

Pluralul[modificare | modificare sursă]

Terminația la cazul nominativ singular și plural diferă uneori între aromână și română, dar unele diferențe privesc numai anumite graiuri[47]:

Gen Singular Plural
Masculin vocală + consoană (+ [ʷ]): lup(u)[48] „lup” vocală + consoană + [ʲ]: luchi
vocală + consoană + consoană alta decât [k] și [g] + [u]: corbu „corb” consoană + consoană + [i]: corghi
vocală + consoană + [k] + [u]: porcu „porc” vocală + consoană + [t͡s] + [i]: portsi
vocală + consoană + [g] + [u]: murgu „murg” vocală + consoană + [d͡z] + [i]: murdzi
vocală + [n] + [i]/[e]: cãni / cãne „câine” vocală + [ɲ]: cãnj
vocală + [t] + [i]/[e]: frati / frate vocală + [t͡s]: frats
consoană + [t] + [i]/[e]: munti / munte consoană + [t͡sə]: muntsã
[ə] neaccentuat: tatã „tată” [əɲ]: tãtãnj
[ə] accentuat (în cuvinte de origine greacă sau turcă): amirã „împărat” [ad͡z]: amiradz
Feminin vocală + consoană + [ə]: casã vocală + consoană + [i]/[e]: casi / case
consoană + [t] + [ə]: poartã consoană + [t͡sə]: portsã
consoană + [t] + [i]/[e]: carti / carte consoană + [t͡sə]: cãrtsã
vocală + consoană + [i]/[e]: cali / cale vocală + consoană + [urʲ]: cãljuri
vocală + consoană + [ə] (în cuvinte de origine greacă): yramã „literă” vocală + consoană + [ate]: yramate
Neutru vocală + consoană (+ [ʷ]): os(u) vocală + consoană + [i]/[e]: oasi / oase
[t͡s] (+ [ʷ]): brats(u) [t͡sə]: bratsã

Observații:

  • Acolo unde la plural ultimele sunete sunt vocală + consoana nj, dz sau ts, timbrul acestora este dat de desinența [ʲ] care nu se mai aude.
  • Desinențele -adz și -ate sunt de origine greacă.
  • Forma de plural este identică cu cea de singular la substantivele feminine care se termină în:
  • nj, lj, sh, c, ts + i / e: lupoanji / lupoanje „lupoaică, lupoaice”, unglji / unglje „unghie, unghii”, cireashi / cireashe „cireașă, cireșe”, bohci / bohce „boccea, boccele”, dultsi / dultse „baclava, baclavale”;
  • dz sau ts + ã: frãndzã „frunză, frunze”, soatsã „soață, soațe”[49].
Declinarea[modificare | modificare sursă]

Declinarea cu articol nehotărât[50]:

Caz Masculin și neutru Feminin
Nominativ-acuzativ un bãrbat(u) unã featã
Genitiv-dativ a unui bãrbat(u) a unei featã

Declinarea cu articol hotărât[44]:

Caz Masculin Neutru Feminin
Singular Plural Singular Plural Singular Plural
N.-A. bãrbatlu bãrbatslji foclu focurle / focurli feata featile / featili
G.-D. a bãrbatlui a bãrbatslor(u) a foclui a focurlor(u) ali/ale featã/feate/feati sau a featãljei/featiljei[51] a featilor(u)
Vocativ bãrbate! bãrbats! foc(u)! focuri! featã! feate! / feati!
N.-A. fratile / fratili fratslji vimtul „vântul” vimturle / vimturli dada „mama” dadile / dãdãnjle
G.-D. a fratilui a fratslor a vimtului a vimturlor ali/ale dadã/dade/dadi a dadilor / a dãdãnjlor
Vocativ frate! frats! vimt! vimturi! dado! dade! / dãdãnj!

În declinare este de remarcat:

  • Atât genitivul, cât și dativul au, după Capidan, prepoziția a (de la latinescul ad) și nu o formă a articolului posesiv[52].
  • La feminin singular sunt două tipuri de substantive. În cazul celor ca dadã „mamă”, articolul hotărât este antepus substantivului, fiind contractat cu prepoziția a. În acest tip intră și prenumele feminine (ali/ale Ghene). În cazul celuilalt tip, ca featã, articolul poate fi antepus sau postpus.
  • La genitiv-dativ feminin singular, substantivul poate sau nu avea desinența -e/-i.
  • Genitiv-dativul numelor proprii de persoană masculine are articolul al antepus: al Gog(u).

Adjectivul calificativ[modificare | modificare sursă]

Gradele de comparație ale adjectivelor prezintă unele particularități[53].

Comparativul de superioritate se formează cu adverbele ma sau cama și termenul de comparație este precedat de conjuncția di/de: El easte ma mare di mine „El este mai mare decât mine”, cama tsinjisitu „mai cinstit”.

La superlativul relativ de superioritate, adjectivul primește articolul hotărât: ma multele ori „de cele mai multe ori”, cama marlji „cei mai mari”. În graiurile din nord se mai folosește și o particulă împrumutată din macedoneană, nai, plasată înaintea lui ma sau cama: nai ma mushatlu „cel mai frumos”.

Superlativul absolut se poate exprima cu mai multe adverbe: multu bun(ã) „foarte bun(ă)”, vãrtos dultse „foarte dulce”, un om dip avut „un om foarte bogat”. Un procedeu specific limbilor balcanice folosit și în aromână este superlativul absolut prin repetarea adjectivului: Ira linãvoasã-linãvoasã „Era foarte leneșă”[54].

Pronumele[modificare | modificare sursă]

Pronumele personal[modificare | modificare sursă]

Pronumele personal are următorele forme în aromână[55]:

Persoană Nominativ Dativ Acuzativ
Forme accentuate Forme neaccentuate Forme accentuate Forme neaccentuate
I sg.
io, mine/mini anja inj, nji, -nj, nj- mine/mini me/mi
II sg.
tine/tini atsãja ãts, tsã; ts, ță, s, z tine/tini te/ti
III sg. masc. el/elu, nãs aluj ilj, ãlj, lji, li, -lj, lj- el/elu lu/lo, ul, -l, l-
fem. ea/ia, nãsã aljei ilj, lji, -lj, lj- ea o/u
I pl.
noi anoauã/anauã/anao noi nã/ne
II pl.
voi avoauã/avauã/avao , v voi vã/ve
III pl. masc. elj, nãsh alor elj ilj, -lj, lj-
fem. eale/iale/ele, nãse alor eale le/li

Observații:

  • Formele nãs, nãsã, nãsh, nãse sunt folosite în graiurile din nord.
  • Dativul etic[56] este mai frecvent decât în română: va-nj putridzãscu „o să putrezesc”.

Exemple în propoziții:

Io nu him surat „Eu nu sunt însurat”;
Tsã era doru „Îți era dor”;
Alasã-me mine „Lasă-mă pe mine”;
Nu spusim alor „Nu le spuserăm lor”;
Ashi-nj-ti voi „Așa mi te vreau”;
Nãsã nu e aua „Ea nu este aici”.
Pronumele și adjectivul posesiv[modificare | modificare sursă]

Declinarea pronumelui și adjectivului posesiv aromânesc este mai bogată decât în română. Are următoarele forme[57]:

Posesor(i) Obicet(e) posedat(e) Gen Caz Persoana I Persoana a II-a Persoana a III-a
Forme accentuate Forme neaccentuate Forme accentuate Forme neaccentuate Forme accentuate Forme neaccentuate
Unul Unul masc. N.-A. anjeu / ameu / anjãu / amel nju / njo atãu / atãl tu / tsi / tsã alui[58], aljei[59] lj, su / so / sio
G.-D. anjui / anãui / aneui / amilui njui / njoi atãui tui / toi
sui / soi
fem. N.-A. amea / ameauã / ameao nj ata / atauã / atao ta / ts alui, aljei lj, sa
G.-D. anjei / amiei / amiljei meai atãei / atãiei / atãljei tai
sai
Mai multe masc. N.-A. anjei / amei / amelj
atãi / atei / atãlj ts alor / aloru
G.-D. anjor / amior
atãor / atãoru
fem. N.-A. ameale / ameali
atale / atali ts alor / aloru
G.-D. anjor / amior
atãor / atãoru
Mai mulți Unul masc. N.-A. anostru / anostu
avostru / avostu
alor / aloru
G.-D. anostrui / anushtrui / anostrului avostrui / avustrui / avushtrui alor / aloru
fem. N.-A. anoastrã avoastrã / avoastã alor / aloru
G.-D. anushtrei / anoastrãljei
avustrei / avoastriljei
alor / aloru
Mai multe masc. N.-A. anoshtri / anoci avoshtri / avoci alor / aloru
G.-D. anostror(u) / anustror(u) / anoshtrilor
avustror / avushtror
alor / aloru
fem. N.-A. anoastre avoastre / avoaste alor / aloru
G.-D. anostror / anustror(u)
avustror / avushtror
alor / aloru

Observații:

  • Unii autori, de exemplu Cunia 2010, scriu a inițial separat de restul pronumelor.
  • Formele neaccentuate se plasează după substantiv: tatã-nju „tatăl meu”, a dadã-meai „mamei mele”, feata- „fata voastră”, dzinir-su „ginerele său”, a doamnã-sai „stăpânei sale”. În cazul folosirii acestor forme, substantivul nu se declină.

Exemple în propoziții:

Furlu… pare mastur bun tu tehni-lj „Hoțul… pare meșter bun în meseria lui”;
Casa- s-pare ermã „Casa lor pare pustie”;
Iria amiră hilj-sio „Era împărat fiu-său”[60];
Se agãrshi limba anoastrã „S-a uitat limba noastră”;
Lja-ts di measa- „Ia-ți din masa noastră”.
Pronumele-adjectiv demonstrativ[modificare | modificare sursă]

Formele pronumelui-adjectiv demonstrativ sunt[61]:

Felul pronumelui Caz Singular Plural
Masculin Feminin Masculin Feminin
de apropiere N.-A. aestu / aistu / aist aestã / aistã aeshti / aeshtsã / aishti aeste / aiste
G.-D. aestui / aeshtui / aistui / aishtui aistei / aishtei / aishtãljei aestor / aistor / aishtor aestor / aistor / aishtor / aistelor
de depărtare N.-A. atselu / atsãl / atsel atsea / atsia atselj atseale / atsele
G.-D. atselui / atsilui / atsului atseljei / atsiljei
atseloru / atsiloru
de diferențiere N.-A. alantu / alant / anantu / nantu alantã / anantã alantsã / anantsã alante / anante
G.-D. alãntui / anãntui alãntei / anãntei
alãntor / anãntor

Observații:

  • Formele de mai sus se folosesc și ca pronume (Aist s-lo acats „Pe acesta să-l prinzi”), și ca adjective pronominale. Acestea din urmă pot fi antepuse sau postpuse substantivului: tsi si-lj facã aestui om „ce să-i facă acestui om”, furlu aestu „hoțul acesta”. Sunt și forme cu particula -a, întâlnite de Capidan numai în scris: Acui sun oili atsealea tse pascu? „Ale cui sunt oile acelea care pasc?”
  • Există un tip de sintagmă care denumește soția cu ajutorul pronumelui de depărtare atsea contras cu al: tsal Tuli „soția lui Tuli”.

Alte exemple în propoziții:

Arsãri sh-aestu „Sări și acesta”;
Lã aflã aistor cãte nã featã „Le găsi acestora câte o fată”;
Portul lor aundzeashte ma multu cu aistelor de ma nãpoi „Portul lor seamănă mai mult cu al acelora din urmă”;
S-duse pi locul atsãl „Se duse în locul acela”;
Anantsã cãnj s-loarã dupã nãs „Ceilalți câini se luară după el”.
Pronumele interogativ-relativ[modificare | modificare sursă]

Ca pronume interogative și relative există formele[62]:

  • singular:
  • nominativ-acuzativ: care / acare / cari / acari / cai și tse / tsi;
  • genitiv-dativ: acui / acuri / acure;
  • plural: care / acare / cari / acari.

În propoziții:

cai va s-ljai? „pe cine o să iei?”;
Acure-i feata di pi leagãn? „A cui e fata de pe leagăn?”;
muljare acui frate avea moartã „femeie al cărei frate murise”;
tse-i nãs nu-i vãrã „ce-i el nu-i nimeni”.

Numeralul[modificare | modificare sursă]

În domeniul numeralului cardinal se observă următoarele particularități față de română[63]:

  • Se păstrează numeralul latinesc VIGINTI > yinghits / yinyits „douăzeci”.
  • Se construiesc cu prepoziție numeralele cardinale începând cu 11 (față de 20 în română): unsprãdzatsi di dzãli „unsprezece zile”.
  • Construcția nume de cifră + spre + zece se aplică și de la 21 la 29: doisprãyinyits „douăzeci și doi”.
  • De la 31 în sus, numerele se constuiesc fără „și”. Numele zecilor se unesc cu ale unităților prin vocala i silabică: treidzãtsiunu „treizeci și unu”.
  • Numeralele se pot articula cu articolul hotărât și se declină: doilji, a doilor „cei doi, (al/a/ai/ale) celor doi”.

Numeralul ordinal se formează din numeralul cardinal + articolul hotărât: shasile „al șaselea”, noaulu „al nouălea”.

Se formează numerale colective și de la trei, patru etc.: amindoi, amintrei, aminpatru, amintsintsi etc., cu varianta shamindoi etc.

Verbul[modificare | modificare sursă]

Verbele aromânești sunt clasate în patru conjugări, ca cele din română, cu cele două variante (fără sufix și cu sufix) la conjugările I și a IV-a. Iată conjugarea verbelor regulate[64]:

Indicativ prezent[modificare | modificare sursă]

Indicativul prezent este forma de bază a verbului în gramatica aromânei. Cea de persoana I singular constituie cuvântul-titlu pentru verbe în dicționare. Exemple de conjugare:

Conj. I Conj. I cu sufix Conj. II Conj. III Conj. IV Conj. IV cu sufix
cãntu lucredzu cad(u)[65] bat(u) dormu grescu „grăiesc”
cãntsã lucredz cadz bats dornji greshti
cãntã lucreadzã cadi / cade bati / bate doarmi / doarme greashti / greashte
cãntãm(u) lucrãm(u) cãdem(u) batim(u) durnjim(u) grim(u)
cãntats lucrats cãdets batits durnjits grits
cãntã lucreadzã cad(u) bat(u) dormu grescu
Timpuri trecute ale indicativului[modificare | modificare sursă]

La imperfect, persoana a III-a plural este identică cu a III-a singular.

Conj. I Conj. II Conj. III Conj. IV
cãntam cãdeam bãteam durnjam
cãntai cãdeai bãteai durnjai
cãnta cãdea bãtea durnja
cãntam cãdeam bãteam durnjam
cãntats cãdeats bãteats durnjats
cãnta cãdea bãtea durnja

Perfectul simplu se folosește mai frecvent decât perfectul compus. Se deosebesc verbele cu accentul pe desinență (cele de mai jos) și cele cu accentul pe rădăcină. La cele cu accentul pe desinență, persoana I plural este fără -rã-, iar persoana a II-a plural tot fără -rã- și cu desinențele -at, -ut, -it.

Conj. I Conj. II Conj. III Conj. IV
cãntai cãdzui bãtui durnjii
cãntash cãdzush bãtush durnjish
cãntã cãdzu bãtu durnji
cãntãm cãdzum bãtum durnjim
cãntat cãdzut bãtut durnjit
cãntarã cãdzurã bãturã durnjirã

La verbele cu accentul pe rădăcină (unele verbe de conjugarea a III-a), persoana I singular are desinența -sh(u): scosh(u) „scosei”, aprimshu „aprinsei”, dush(u) „dusei”.

Perfectul compus se formează cu formele complete ale verbului auxiliar am „a avea”.

am cãntatã
ai cãntatã
are cãntatã
avem cãntatã
avets cãntatã
au cãntatã

Mai mult ca perfectul sintetic a dispărut în aromână, fiind înlocuit cu unul analitic, format cu auxiliarul am la imperfect :

aveam cãntatã
aveai cãntatã
avea cãntatã
aveam cãntatã
aveats cãntatã
avea cãntatã
Timpuri viitoare ale indicativului[modificare | modificare sursă]

Viitorul se poate forma în mai multe feluri, dintre care cel mai răspândit este cu verbul auxiliar voi „a vrea” la persoana a III-a singular a indicativului prezent la toate persoanele (va) + conjunctivul prezent (vezi mai jos): va s-cãntu „voi cânta”.

Viitorul anterior se formează cu va + conjunctivul perfect compus: va s-am cãntatã „voi fi cântat”.

Modul conjunctiv[modificare | modificare sursă]

Conjunctivul are patru timpuri: prezent, imperfect, perfect și perfect compus. Se folosește cu conjuncția , cu variantele se, si și s-.

La conjunctiv prezent, conjugarea I, persoana a III-a nu diferă de cea de la indicativ prezent:.

Conj. I Conj. I cu sufix Conj. II Conj. III Conj. IV Conj. IV cu sufix
s-cãntu s-lucredzu s-cad(u) s-bat(u) s-dormu s-grescu
s-cãntsã s-lucredz s-cadz s-bats s-dornji s-greshti
s-cãntã s-lucreadzã s-cadã s-batã s-doarmã s-greascã
s-cãntãm(u) s-lucrãm(u) s-cãdem(u) s-batim(u) s-durnjim(u) s-grim(u)
s-cãntats s-lucrats s-cãdets s-batits s-durnjits s-grits
s-cãntã s-lucreadzã s-cadã s-batã s-doarmã s-greascã

Conjunctiv imperfect: s-cãntam.

Conjunctiv perfect compus: s-am cãntatã.

Conjunctiv mai mult ca perfect: s-aveam cãntatã.

Modul condițional-optativ[modificare | modificare sursă]

Condiționalul-optativ prezent este sintetic:

s-cãntarim „aș cânta”
s-cãntari
s-cãntare/cãntari
s-cãntarim
s-cãntarit
s-cãntare/cãntari

Condiționalul-optativ perfect se formează cel mai adesea din imperfectul verbului voi la forma unică vrea + condiționalul prezent: vrea s-cãntarim „aș fi cântat”.

Modul imperativ[modificare | modificare sursă]

La imperativ, în afară de formele de persoana a II-a asemănătoare cu cele din română (imperativul propriu-zis), mai sunt forme și pentru persoana I, cu conjuncția as, din greacă, iar la persoana a III-a, pe lângă conjuncția s(ã) se mai folosește și las + conjunctiv prezent.

Conj. I Conj. I cu sufix Conj. II Conj. III Conj. IV Conj. IV cu sufix
as cãntu! as lucredzu! as cad(u)! as bat(u)! as dormu! as grescu!
cãntã! lucreadzã! cade! bate! dornji! grea!
las cãntã! las lucreadzã! las cadã! las batã! las doarmã! las greascã!
as cãntãm(u)! as lucrãm(u)! as cãdem(u)! as batim(u)! as durnjim(u)! as grim!
cãntats! lucrats! cãdets! bãtets! durnjits! grits!
las cãntã! las lucreadzã! las cadã! las batã! las doarmã! las greascã!

Infinitivul scurt nefiind folosit, imperativul negativ la persoana a II-a singular are aceeași formă ca imperativul pozitiv: nu cãntã! „nu cânta!”

Moduri nepersonale[modificare | modificare sursă]

La infinitiv se păstrează numai forma lungă:

Conj. I Conj. II Conj. III Conj. IV
cãntare / cãntari cãdeare / cãdeari batire / batiri durnjire / durnjiri

La gerunziu, sufixelor asemănătoare cu cele din română li se adaugă -a sau -alui:

Conj. I Conj. II Conj. III Conj. IV
cãntãnda(lui) cãdzãnda(lui) bãtãnda(lui) durnjinda(lui)

La participiu există o singură formă pentru masculin și feminin singular.

Conj. I Conj. II Conj. III Conj. IV
cãntatã cãdzutã bãtutã durnjitã

Verbele de conjugarea a III-a numite „cu accentul pe rădăcină” au forme diferite: arsu „ars”, aprimtu „aprins”, coptu „copt”.

Sintaxă[modificare | modificare sursă]

Sintaxa limbii aromâne nu diferă în esență de cea a românei[66].

Determinarea cu articol hotărât[modificare | modificare sursă]

Articolul hotărât se folosește în mai multe cazuri decât în română. De pildă în domeniul substativului poate fi folosit și cu numele proprii de persoană: Goglu „Gogu”.

În domeniul adjectivului, articolul hotărât intervine în formarea gradului superlativ relativ: cama marlji „cei mai mari”.

Articolul hotărât îi corespunde celui demonstrativ din română și în domeniul numeralului. Determinarea definită a celui cardinal se face cu articolul hotărât: doilji sots „cei doi tovarăși”. Tot cu articol hotărât se folosește numeralul pentru exprimarea orei: tu treile oare „la ora trei”. Numeralul colectiv primește de asemenea articol hotătât (shamintreilji cãnj „toți cei trei câini”), iar numeralul ordinal se formează din numeralul cardinal cu articolul hotărât: shasile „al șaselea”, noaulu „al nouălea”.

În sintagma substantiv + adjectivul demonstrativ atsel + atribut adjectival, acesta poate folosit nu numai nearticulat, ci și articulat cu articol hotărât: omlu atsel bun sau omlu atsel bunlu „omul acela bun”.

Particularități în exprimarea subiectului și a unor complemente[modificare | modificare sursă]

Formele pronumelui personal de persoana I și a II-a singular pentru exprimarea subiectului în graiurile din nord pot fi cele de acuzativ, mine/mini, respectiv tine/tini, în locul lui io. Caragiu Marioțeanu 1997 chiar le recomandă ca normă: mini lucredzu, tini lucredz, „eu lucrez, tu lucrezi”[67]. În schimb în graiurile din sud se folosește uneori io la acuzativ: fãrã di io „fără mine”.

Complementul direct exprimat prin pronume personal se folosește în general fără prepoziție: nu ti voi tine „nu te vreau pe tine”.

Este mai frecventă decât în română anticiparea cu pronume personal formă neaccentuată a complementului direct exprimat prin substantiv, adică aceasta se face inclusiv atunci când este vorba de un nume de lucru: Unã intratã n casã, o bagã chiatra sun limbã „Cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă”.

Complementul de loc exprimat prin nume de localitate se construiește cel mai adesea fără prepoziție (Mi duc Bitule „Mă duc la Bitolia”), și doar uneori cu prepoziție: S-dusi n Sãrunã „Se duse la Salonic”.

Funcțiile lui tse/tsi[modificare | modificare sursă]

Tse / tsi este în principal pronume interogativ-relativ. Ca atare se folosește mai mult decât cari/care, atât în funcție de subiect (ficiorlu tsi vini „feciorul care vine”), cât și în alte funcții sintactice, dar tot fără prepoziție: Fu dus tu odãlu tse era shi feata „Fu dus în odaia în care era și fata”.

Acest cuvânt mai poate îndeplini în frază și funcția de legătură a adverbului relativ (avea trei anj […] tsi ira dus „erau trei ani […] de când era dus”), și pe cea de conjuncție ce introduce o propoziție circumstanțială de scop: El o catsã oaia di gurmadzu tsi s-nu zghiară „Prinde oaia de grumaz, ca să nu behăie”.

Funcțiile infinitivului[modificare | modificare sursă]

Infinitivul se folosește mai ales cu valoare substantivală. Cu valoare verbală se folosește mai puțin, în următoarele cazuri:

  • în construcția impersonală cu va sau lipseashte „trebuie”: Va scriare unã carte „Trebuie să se scrie o scrisoare”, Lipseashte zburãre cu un mastur „Trebuie vorbit cu un meșter”;
  • drept complement circumstanțial de scop fără prepoziție al unor verbe de mișcare: Vru s-ducã avinare „Vru să se ducă să vâneze”;
  • într-o sintagmă cu adverbul unã echivalentă cu o propoziție subordonată: Unã strigare, tutsi se-adunarã „Îndată ce strigă, toți se adunară”;
  • drept complemente cu mai multe prepoziții: di/ti/tã/trã/tu mãcare „de mâncat”, […] n-casã no-avea nitsi un lemnu ti vãtãmare shoaritslji ’[era așa de sărac, încât] nu avea în casă nici măcar un lemn pentru omorât șoarecii’.

Funcțiile participiului[modificare | modificare sursă]

Participiul se folosește și cu unele funcții diferite de cele din română:

  • cu sens activ: duruta mumã „mama iubitoare”;
  • în locul infinitivului lung substantivat: tru ishitã din hoarã „la ieșirea din sat”;
  • într-o sintagmă cu adverbul unã echivalentă cu o subordonată: Unã intratã n casã, o bagã chiatra sun limbã „Cum a intrat în casă, pune piatra sub limbă”;
  • cu prefixul negativ ni-, astfel fiind echivalent cu o propoziție: Tini, nivinitã, vrei s-fudz? „Tu, abia ai venit și vrei să pleci?”

Particularități de topică[modificare | modificare sursă]

Una din particularitățile de topică se observă în sintagma cu substantiv articulat nehotărât folosit cu alt, -ã: altã unã bisearicã „o altă biserică”.

Articolul hotărât este în general enclitic, dar nu totdeauna. La genitiv-dativ feminin singular, unele substantive pot primi articolul hotărât enclitic sau proclitic: ali featã sau a featiljei. La altele articolul este numai proclitic. Astfel sunt unele nume comune de persoană feminine (ali dadã „mamei”) și numele proprii de persoană, atât feminine, cât și masculine: ali Ghene „Ghenei”, al Griva „lui Griva”.

Altă particularitate este antepunerea complementului direct exprimat prin pronumele personal de formă neaccentuată, nu numai la prezent, ci și la perfectul compus: u am vidzutã „am văzut-o”. În schimb când verbul este la viitorul fără conjucția , pronumele se plasează după verbul auxiliar: va ti ved „te voi vedea”.

Lexic[modificare | modificare sursă]

Partea de bază a lexicului aromânei este formată în majoritate din cuvinte moștenite din latină și limba s-a îmbogățit cu cuvinte împrumutate din limbile vecine, precum și prin formare de cuvinte pe teren propriu, mai ales prin derivare.

Cuvinte moștenite[modificare | modificare sursă]

Lexicul de bază este preponderent moștenit din latină. Este semnificativ faptul că lista Swadesh a limbii aromâne de 207 cuvinte este compusă în proporție de peste 92% din cuvinte de această origine.

Aromâna păstrează cuvinte și sensuri latinești care nu există și în celelalte limbi romanice de est: bash / bashiu „(eu) sărut”, cusurin(u) „văr”, dimãndari/dimãndare „poruncă”, uin(u) „de oaie”, agiun(u) „flămând”, fumealji/fumealje „familie, copii”, largu „departe”, vatãm(u) „ucid”, mur(u) „zid”, cãtinã „lanț”, ermu „pustiu”, fleamã „flacără”, mes „lună” (din calendar)[68] etc.

Împrumuturi[modificare | modificare sursă]

Împrumuturile vechi provin din limbile altor popoare sud-dunărene[69] Cele mai numeroase sunt neogrecești: pirazmo „drac”, cãrãvidhã „rac”, yramã „literă”, xen „străin”, anarga „încet”, tora „acum”.

Mai sunt împrumuturi vechi și din:

  • limbi slave: cucot „cocoș”, gaidã „cimpoi”, nimal „destul”;
  • limba albaneză: banã „viață”, etã „secol”;
  • limba turcă: huzmichiar „servitor”, zurlu „nebun”, cãsãbã „oraș”.

Împrumuturile actuale sunt în general latino-romanice care au intrat și în alte limbi. La Caragiu Marioțeanu 1997 apar servescu, poezie, poetu, hotelu, pronumi interogativu, pronunțari, controversâ, vocalâ, consoanâ, neologismi[70]. Ballamaci introduce în manualul său (2010) cuvinte de origine romanică ce au intrat și în albaneză: vizitari „a vizita”, agensiă „agenție”, tur / giro „tur”, interesant, turistic, dacord „de acord”[71].

Derivarea[modificare | modificare sursă]

În afară de afixe care se găsesc și în română, aromâna mai are și altele, unele împrumutate[72].

Sufixe specifice:

  • -ame: bãrbatame „mulți bărbați”, urãtsame „urâțenie”;
  • -ic, -icã: frãtic „frățior”, fiti „fetiță”;
  • -ice: gurice „guriță”;
  • -inã: fucurinã „loc unde s-a făcut foc”;
  • -ãriu: vãcãriu „mulțime de vaci”;
  • -ish: muntish „de munte”;
  • -iu: limniu „grămadă de lemne”;
  • -ut: plãngut „plânset”.

Prefixe specifice:

  • xenu- (din greacă): xenulucredz „lucrez lucru străin”, xenuzburãscu „(eu) vorbesc aiurea”;
  • para- (din greacă): parafac „(eu) fac prea mult”, paralucredzu „lucrez prea mult”;
  • sum-: sumarãd „(eu) râd reținut”.

Cuvinte compuse[modificare | modificare sursă]

În aromână există cuvinte compuse comune cu româna, dar și proprii: njadzã-iarnã „mijlocul iernii”, tsiripãne (din tseare „cere” + pãne „pâine”) „cerșetor”, ayru-cucot „cocoș sălbatic”, tindugumar (din tindu „întind” + gumar „măgar”) „om leneș”[73].

Sunt și cuvinte compuse dintr-unul existent și unul fără sens, care are același număr de silabe ca primul și care rimează cu acesta: Astãdz mi dush s-acumpãr zahãre-mahãre, sare-mare, carne-marne, fãrinã-mãrinã… „Azi mă dusei să cumpăr zahăr, sare, carne, făină…”[74].

Exemplu de text[modificare | modificare sursă]

Iată mai jos trei variante ale rugăciunii Tatăl nostru în limba aromână:

Tatâ a nostru,
cari hii tu țeru,
s-aiseascâ numa a Ta,
s-yinâ amiral'iea a Ta,
s-facâ vrearea a Ta,
ași cumu n țeru, ași ș-pisti locu.
Pânea a noastrâ ațea di tuti dzâlili
dă-nâ u a noauâ adzâ
ș-nâ li l'artă amărtiili noastri,
ași cumu li l'rtămu ș-noi unu a lântui.
Ș-nu nâ du pi noi la cârtiri,
ma nâ aveagl'i di ațelu arău.
Câ a Ta easti amiral'iea ș-putearea,
a Tatălui ș-a Hil'iului ș-a Spiritului Sântu,
tora, totana și tu eta etiloru.
Aminu.
Tatã a nostru,
cai eshci ãn tser,
s-ayisescã numa a Ta,
s-yinã vãsilia a Ta,
s-facă vrerea a Ta,
ashi cum sh-ãn tser, ahi sh-pi tutã-n loc.
Pãne a nostrã atsea di cathi dzuã
dã-nã-u a nao sh-azã
shi ljartã-nã-le amãrtiile-a nostre,
ashi cumu le-ljirtãm shi noi a tsilor cai nã-fac amãrtie.
Shi nu nã-du tu pirazmo,
ma aveglji-nã di atselu arãolu.
Cã a Ta easte vãsilia shi puterea,
a Tatãlui sh-a Hiljlui shi-a Spiritlui Ayiu,
tora, totana shi tu eta etilor.
Amin.
Afendi a nostu,
tsi eshtsã tu tseru,
s aysiseascã numa Tauã,
yie amirãria Tauã,
S adarã vrearea Tauã,
cumu tu tseru, ashi sh pisti locu, cumu ndzeanã, ashi sh npadi.
Pãnea a noastã atsea di daima
dã nu a nauã cathi dzuuã
sh nã iartã cãbãtsli a noasti,
cumu sh noi irtãmu atsilor tsi nã cãbãtisescu.
Sh nu nã du pi noi tu pirazmo,
ma aveaghinã di iehtrul atselu lailu.
Cã a Tauã iasti tinjia anamea sh pirifanjea
tu aiestã amirãrie,
tora di daima sh tu ieta ietilor.
Aminu (ashi s hibã).

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b en Aromanians. Report (Aromânii. Raport). Doc. 7728, 1997 (accesat la 22 iunie 2016).
  2. ^ a b În virtutea amendamentului V la en constituția țării (accesat la 22 iunie 2016).
  3. ^ G. Giuglea, Alexandru Graur, Ion Coteanu ș.a.
  4. ^ Gustav Weigand, Ovid Densușianu, Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Theodor Capidan ș.a.
  5. ^ Matilda Caragiu Marioțeanu era o academiciană de origine aromână, specialistă în acest domeniu.
  6. ^ Iuliana Gatej, Aromânii vor statut minoritar, Cotidianul, 9 decembrie 2006 (accesat la 22 iunie 2016).
  7. ^ Van Boeschoten, 2001.
  8. ^ en Population and Housing Census 2011. Main Results (Recensământul populației și locuințelor 2011. Principalele rezultate), partea I, INSTAT, 2012, pp. 71–72 (accesat la 22 iunie 2016).
  9. ^ Secțiune după Sala 1989, pp. 36–37 și Caragiu Marioțeanu 1968, pp. 4–5.
  10. ^ Găsită în 1952, într-o mănăstire din Albania.
  11. ^ Vas de faianță găsit prin 1900 de Pericle Papahagi la un membru al familiei Simota din Kleisoura.
  12. ^ În Theodor Anastas Cavallioti, Protopeiria (Prima învățătură), Veneția, 1770.
  13. ^ Daniil Moscopoleanul, Lexikon Tetragloson (Lexicon în patru limbi), în Eisagogiki didaskalia (Învățătura introducătoare), Veneția, 1794 (ediția I), 1802 (ediția a II-a).
  14. ^ Constantin Ucuta, Nea paidagogia (Noua pedagogie), Viena, 1797.
  15. ^ Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Litera, Chișinău, 1998, p. 228 (accesat la 22 iunie 2016).
  16. ^ Gheorghe Constantin Roja, Măestria ghiovăsirii românești cu litere latinești, care sînt literele Românilor ceale vechi, Buda, 1809; Mihail G. Boiagi, Grammatiki romaniki itoi makedonovlachiki (Gramatică românească sau machedonovlahă), Viena, 1813.
  17. ^ fr Langue et culture aroumaines (Limbă și cultură aromână).
  18. ^ Cf. Minority Rights Group International. World Directory of Minorities and Indigenous Peoples – Albania, 2007 (accesat la 22 iunie 2016).
  19. ^ a b Friedman 2001, p. 10.
  20. ^ a b Lozovanu 2012, p. 100.
  21. ^ Pagina Editurii Cartea Aromãnã pe site-ul asociației „Trâ Armânami” (accesat la 22 iunie 2016).
  22. ^ Site-ul proiectului „Avdhela” (accesat la 22 iunie 2016).
  23. ^ Site-ul asociației „Predania” (accesat la 22 iunie 2016).
  24. ^ Site-ul Societății Culturale Aromâne (accesat la 22 iunie 2016).
  25. ^ Site-ul Societății „Fărșărotul” (accesat la 22 iunie 2016).
  26. ^ Site-ul Asociației „Trâ Armânami” (accesat la 22 iunie 2016).
  27. ^ Site-ul Asociației Folclorice a Vlahilor (Aromânilor) din Veria (accesat la 22 iunie 2016).
  28. ^ a b c Vezi secțiunea Surse bibliografice.
  29. ^ Caragiu Marioțeanu 1997, pp. XVIII–XXII.
  30. ^ Cunia 1999.
  31. ^ Secțiune după Sala 1989, p. 37 și Caragiu Marioțeanu 1997, p. XIX.
  32. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 199–369, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  33. ^ Cunia 2010, p. 4.
  34. ^ Caragiu Marioțeanu 1997, p. XXXVI.
  35. ^ Cf. Ballamaci 2010, p. 10.
  36. ^ Se găsește la Caragiu Marioțeanu 1997 și la Ballamaci 2010, la Cunia 2010 ca alternativă la [d].
  37. ^ Se găsește la Caragiu Marioțeanu 1997, la Cunia 2010 ca alternativă la [t], nu se găsește la Ballamaci 2010.
  38. ^ Ballamaci 2010, p. 25; Cunia 2010, p. 1110.
  39. ^ Cunia 2010, p. 4.
  40. ^ Sala 1989, p. 36; Capidan 1932, pp.200–369.
  41. ^ Caragiu Marioțeanu 1997 recomandă ca normă [ɨm] transcris îm- (p. XVII).
  42. ^ Asteriscul indică cuvinte neatestate, dar reconstituite de lingviști.
  43. ^ Caragiu Marioțeanu 1968, p. 5.
  44. ^ a b Secțiune după Capidan 1932, pp. 383–396, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  45. ^ Punerea în paranteză a unor litere înseamnă că sunetele respective sunt prezente în unele graiuri și absente în altele.
  46. ^ Bara oblică desparte variante în graiuri diferite. Caragiu Marioțeanu 1997 recomandă ca normă variantele cu i provenit din orice e neaccentuat în poziție mediană sau finală (p. XV).
  47. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 373–374, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  48. ^ Caragiu Marioțeanu 1997 recomandă ca normă varianta cu [ʷ] și notarea sa sistematică cu u (pp. XVII–XVIII).
  49. ^ Caragiu Marioțeanu 1997, p. XLII.
  50. ^ Capidan 1932, p. 404.
  51. ^ Caragiu Marioțeanu 1997 recomandă ca normă ultimele două variante (p. XVI).
  52. ^ Capidan 1932, p.385.
  53. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 401–402.
  54. ^ Capidan 1932, p. 533.
  55. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 408–412.
  56. ^ Cazul dativ al pronumelui personal, care nu-i conferă acestuia nicio funcție sintactică, exprimând interesul persoanei. Exemplu: Nu cumva să mi te îmbolnăvești!
  57. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 413–419.
  58. ^ Posesor de genul masculin.
  59. ^ Posesor de genul feminin.
  60. ^ Mai multe exemple din prezentul articol, precum acesta, sunt citate de Capidan 1932 din basme populare.
  61. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 419–425.
  62. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 426–427.
  63. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 402–407.
  64. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 438–482, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  65. ^ La Capidan 1932 (p. 438) și la Ballamaci 2010 (p. 186) fără u asilabic final după vocală + consoană, la Caragiu Marioțeanu 1997 cu u, forme pe care le recomandă ca normă (p. XLIV).
  66. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 525–553, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  67. ^ Caragiu Marioțeanu 1997, p. XLIV.
  68. ^ Exemple din Cunia 2010.
  69. ^ Exemple din Capidan 1932 (diverse capitole).
  70. ^ Caragiu Marioțeanu 1997, p. XXI.
  71. ^ Ballamaci 2010, p. 60.
  72. ^ Secțiune după Capidan 1932, pp. 512–520.
  73. ^ Capidan 1932, pp. 520–521.
  74. ^ Capidan 1932, p. 524.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

  • Caragiu Marioțeanu, Matilda, capitolul „Dialectul aromân”, Iorgu Iordan (coord.), Crestomație romanică, vol. III, partea I, București, Editura Academiei, 1968; online: Dialectul aromân, Proiect „Avdhela” (accesat la 22 iunie 2016)
  • Caragiu Marioțeanu, Matilda, Dicționar aromân (macedo-vlah) (DIARO) comparativ (român literar-aromân), contextual, normativ, modern, vol. I, București, Editura Enciclopedică, 1997, ISBN 973-45-0188-7; online: Introducere (accesat la 22 iunie 2016)
  • Sala, Marius (coord.), Enciclopedia limbilor romanice, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, ISBN 973-29-0043-1

Bibliografie suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • ru Bara, Mariana; Kahl, Thede; Sobolev, Andrei N., Južnoaromynskij govor sela Turia: Krania Grevenon, Pind. Etnolingvistika, Leksika, Sintaksa, Teksty (Graiul aromân de sud din satul Turia: Krania Grebene, Pind. Etnolingvistică, lexic, sintaxă, texte), Marburg / Sankt-Peterburg, 2005, ISBN 3-932331-59-1
  • fr Bara, Mariana, Le lexique latin hérité en aroumain dans une perspective romane (Lexicul latinesc moștenit în aromână în perspectivă romanică), München, LincomEuropa Verlag, 2004, ISBN 3-89586-980-5
  • Bara, Mariana, "Limba armãneascã. Vocabular și stil", București, Editura Cartea Universitară, 2007, ISBN 978-973-731-551-9
  • rup Caragiu Marioțeanu, Matilda; Saramandu, Nicolae, Manual de aromână. Carti trâ învițari armâneaști, București, Editura Academiei Române, 2005, ISBN 978-973-27-1167-5
  • Caragiu Marioțeanu, Matilda, Fono-morfologie aromână: studiu de dialectologie structurală, București, Editura Academiei R. S. R., 1968
  • de Caragiu Marioțeanu, Definition einer Volksgruppe : Glotta und Ethnos der Aromunen (Definiția unui grup etnic: limba și etnicitatea aromânilor), Österreichische Osthefte, nr. 2, 1971, pp. 140–151; online: Glotta und Ethnos der Aromunen, Proiect „Avdhela” (accesat la 22 iunie 2016)
  • fr Caragiu Marioțeanu, Matilda, La romanité sud-danubienne : l’aroumain et le mégléno-roumain (Romanitatea sud-dunăreană: aromâna și meglenoromâna), La Linguistique, vol. 8, fasc. 1, 1972, pp. 105–122
  • de Dahmen, Wolfgang; Kramer, Bärbel; Kramer, Johannes; Rolshoven, Jürgen, Dialektologische Forschungen bei den Aromunen im Jahre 1976 (Cercetări dialectologice la aromâni în anul 1976), Balkan Archiv, serie nouă, nr. 1, 1976, pp. 7–78
  • fr Dahmen Wolfgang; Kramer, Johannes, Enquête directe à l’aide d’enregistrement sur bandes magnétiques : expériences faites au cours d’enquêtes pour l’Atlas linguistique des parlers aroumains de la Grèce (Anchetă directă cu ajutorul înregistrării pe benzi magnetice: experiențe în cursul anchetelor pentru Atlasul lingvistic al graiurilor aromâne din Grecia), Archives sonores de dialectologie (Arhive sonore de dialectologie), Amiens, 1978, pp. 55–63
  • rup Gheorghevic-Spoa, Risto; Iovanovic, Zoran, Cântiți armânești, Skopje, Societatea armânească „Pitu Guli”, 1982
  • Kahl, Thede, Istoria aromânilor, București, Tritonic, 2006
  • Papahagi, Tache, Dicționarul dialectului aromân, general și etimologic, ediția a II-a, București, Editura Academiei R. S. R., 1974
  • fr Poghirc, Cicerone, Romanisation linguistique et culturelle dans les Balkans : survivances et évolution (Romanizarea lingvistică și culturală în Balcani: continuități și evoluție), Les Aroumains, Paris, Publications Langues’O, 1989 (Cahiers du Centre d’étude des civilisations d’Europe centrale et du Sud-Est, nr. 8), pp. 9–45
  • en Trudgill, Peter, The Ausbau Sociolinguistics of Greece (Sociolingvistica ausbau a Greciei), Plurilinguismes, nr. 4, 1992, pp. 167–191

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]