Traco-romani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria României
Stema României
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul României
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Dacia
Cultura și civilizația dacică
Războaiele daco-romane
Dacia romană
Originile românilor
Formarea statelor medievale
Țările Române în Evul Mediu
Țara Românească
Principatul Moldovei
Dominația otomană
Țările Române la începutul epocii moderne
Epoca fanariotă
Modernizarea țărilor române
Regulamentul Organic
Revoluția Română de la 1848
Principatele Unite
Războiul de Independență
Regatul României
Primul Război Mondial
Unirea Basarabiei cu România
Unirea Bucovinei cu România
Unirea Banatului cu România
Unirea Transilvaniei cu România
Al Doilea Război Mondial
Comunismul
R.P. Română/R.P. Romînă
R.S. România
Revoluția Română din 1989
România Contemporană
Vezi și
Istoria românilor
Istoria militară a României
Istoriografia română

Portal România
 v  d  m 

Termenul traco-roman (sau daco-roman) se referă la limba și cultura populațiilor tracice care au fost încorporate în Imperiul Roman. Intrând în sfera sa de influență, au realizat un sincretism cultural și lingvistic, ale cărui cele mai importante urmări au fost apariția poporului român și a limbilor romanice de est (dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna).

Înțeles și utilizare[modificare | modificare sursă]

Termenul a fost folosit pentru prima dată în anul 1901 de către Ovid Densusianu,[1] pentru a descrie "cea mai veche epocă a creării limbii române", când limba latină vulgară vorbită în Peninsula Balcanică, ce avea propriile sale caracteristici,[2] a evoluat în cea ce numim limba proto-romană.[3] Prin extensie, istoricii folosesc termenul pentru a se referi la perioada de timp din istoria romanească ce a durat până în secolul 6, interval cronologic în care s-a finalizat procesul de romanizare al tuturor populațiilor tracice (daci, odriși, geți, moesi, tribali, carpi, dii, etc.). Teritoriul în care acest proces a avut loc, în general localizat la nord de Linia Jireček, e caracterizat de două mari particularități:

  • un spațiu creștin, având în componență atât un creștinism sedentar antic, moștenit din lumea romană, cât și un nou creștinism ce a apărut prin convertirea la creștinătate a triburilor daco-tracice rămase. Spiritul creștin a modelat civilizația poporului, influențând incluziunea în politica Romană (și Est-Romană) și a structurile de stat.
  • Un spațiu latinofon, ce a apărut prin zonele de provincie ale Romei. A dat naștere limbii romanice și a numelui roman, așa cum a fost păstrat în memoria românilor, aromânilor, megleno-românilor și a istro-românilor.

Populația[modificare | modificare sursă]

Populația nativă ocupată a început să devină din ce în ce mai implicată în viața politică a Imperiului. Tradiția Imperiului Roman de origine tracică datează de la începutul secolului III. Primul a fost Regalianus, rudă a regelui dac Decebal. Până în secolul al treilea, dacii ajunseseră o importantă parte a armatei romane.

Arcada lui Galerius. Detaliu al boltei.

Un număr de împărați a Imperiului Roman de Est au fost traco-romani:

Numele roman[modificare | modificare sursă]

Înainte de 212, în cele mai multe cazuri doar locuitorii Provinciei Romane Italia (atunci o regiune multi-etnică) aveau pe deplinătate cetățenie romană. Coloniile romane stabilite în alte provincii, romanii (sau descendenții lor) care trăiau în Provinciile Romane, locuitorii mai multor orașe din Imperiu și un număr mic de nobilimi locale (precum Regatul Clientelar) aveau cetățenie deplină. În schimb majoritatea provinciilor abia aveau drepturi cetățenești limitate (dacă le aveau).

în 212, edictul Constitutio Antoniniana (latinescul pentru "Constituția [ori edictul] lui Antoninu") a fost declarat de către împăratul roman Caracalla. Legea declara că toți oamenii născuți liberi în Imperiul Roman primeau cetățenie romană deplină și toate femeile născute libere ale Imperiului primeau de asemenea cetățenie romană ca bărbații. Caracalla a impus această lege în principal pentru a mări numărul oamenilor ce trebuiau să plătească taxe și să sporească numărul acelora ce trebuiau să îngroașe numărul legiunilor (doar cetățenii cu drepturi depline aveau voie să servească în legiunile armatei romane).

Creștinsmul[modificare | modificare sursă]

Biertan Donarium - un vechi obiect votiv creştin din secolul al VI-lea, dezgropat la Biertan, lângă Sibiu
Pe el stă scris EGO ZENOVIUS VOTUM POSUI
"Eu, Zenovius, am oferit acest dar"
Inscripţie din cripta celor patru martiri - Sunt scrijelite numele Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos


Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901. DLR 1983.
  2. ^ Ovid Densusianu: "Nu există nici o îndoială că romanica din Peninsula Balcanică a prezentat încă din primele secole ale erei noastre câteva trăsături caracteristice."
  3. ^ Ovid Densusianu, 1901: "latina vulgară și-a pierdut unitatea, fărâmițându-se în limbile ce aveau să devină limbile romanice de astăzi."

Referințe[modificare | modificare sursă]

  • Nicolae Saramandru: “Torna, Torna Fratre”; București, 2001–2002; Online: .pdf.
  • Nicolae-Șerban Tanașoca: “«Torna, torna, fratre» et la romanité balkanique au VI e siècle” Revue roumaine de linguistique, XXXVIII, Bucharest, 1993.
  • Nicolae Iorga: “Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, I, Gotha, 1905; “Istoria românilor”, II, București, 1936. Istoria României, I, București, 1960.