Rădăcină (lingvistică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În lingvistică, rădăcina sau radicalul este elementul de bază al cuvântului, constituentul principal al sensului acestuia[1]. Din punct de vedere morfologic este un morfem, așa cum sunt și alte elemente ale cuvântului, afixele[2]. Rădăcina este comună tuturor formelor gramaticale ale unui cuvânt și tuturor cuvintelor care constituie o familie lexicală[3].

Rădăcina este baza elementară a flexiunii (în limbile flexionare) și a adăugării de afixe (în limbile aglutinante), fie că este vorba de exprimarea raporturilor gramaticale sau de formarea de cuvinte. De exemplu în engleză, limbă flexionară, de la rădăcina sing- care este totodată și verbul sing la modul infinitiv („a cânta”) și la cinci forme personale ale prezentului simplu („cânt” etc.), se formează, prin adăugarea morfemului sufix -er substantivul singer „cântăreț”, apoi prin adăugarea morfemului desinență -s, forma de plural singers „cântăreți”. Tot în engleză, prin flexiune internă, adică schimbarea vocalei din interiorul rădăcinii, se obține forma sang de trecut simplu la toate persoanele („am cântat” etc.) și forma sung de participiu trecut („cântat”). Într-o limbă aglutinantă precum maghiara, la rădăcina ház- „casă”, prin adăugarea sufixelor lexicale -as, -ság, și gramaticale, -a, -i, -m și -ról se obține cuvântul házasságaimról „despre căsătoriile mele”[4]. Și prin compunere din două rădăcini se pot obține cuvinte noi, de exemplu ro botgros[5].

Rădăcina în perspectivă sincronică[modificare | modificare sursă]

În această secțiune este vorba de rădăcină în perspectivă sincronică, adică referitoare la starea actuală a limbii.[6]

Sensul rădăcinii[modificare | modificare sursă]

Din acest punct de vedere, o parte din rădăcini au sens noțional, lexical. Acest sens este direct inteligibil în cazul rădăcinii substantivului, a verbului și a adjectivului, și indirect inteligibil în cel al pronumelor. Nu au sens lexical, ci gramatical, rădăcinile conjuncțiilor, prepozițiilor și postpozițiilor, rădăcini care sunt în același timp cuvinte de sine stătătoare neflexibile. Alte rădăcini, în general tot cuvinte neflexibile, au sens pragmatic sau modal. Astfel sunt în gramaticile limbii române unele adverbe și interjecțiile, în alte gramatici și părțile de vorbire considerate aparte numite modalizator și/sau particulă.

Forma rădăcinii[modificare | modificare sursă]

În unele gramatici se consideră că există rădăcini cu formă unică și altele cu două sau mai multe forme. În cazul celor din urmă una din forme este tipică, abstractă, numită invariantă. Aceasta reprezintă morfemul rădăcină și se consideră că are atâtea realizări câte forme există, numite variante sau alomorfi. Pe când în general termenii „rădăcină” și „radical” sunt considerați sinonime[3][1], unii autori francezi deosebesc invarianta de variantă prin acești termeni, rădăcină (fr racine) pentru prima, radical (fr radical) pentru cea din urmă. De exemplu verbul venir „a veni” ar avea rădăcina /ven/ cu doi radicali: ven (de exmplu în forma venons „venim”) și vien (de exemplu în forma vienne „să vină”). În această viziune se consideră ca având aceeași rădăcină și făcând parte din aceeași familie de cuvinte și cuvinte care au cuvinte sursă directe diferite. De pildă rădăcina /chant/ ar avea doi radicali, chant (de exemplu al cuvântului chanter „a cânta”) și cant, al cuvântului cantatrice „cântăreață (de operă)”, împrumut din limba italiană[7], în ideea că ambii radicali aparțin rădăcinii latine cant-. Aceasta este o viziune analogă cu cea din fonologie referitoare la fonem și la alofonii acestuia.

Unii lingviști tratează formele diferite ale uneia și aceleiași rădăcini nu în cadrul opoziției invariantă – variantă, ci numai în legătură cu noțiunea de alternanță fonetică. În română există[8]:

  • alternanțe vocalice: fată/fete, fac/făcut, negru/neagră, măr/meri, tânăr/tineri, scot/scoate;
  • alternanțe consonantice: pot/poți, brad/brazi, urs/urși, plec/pleci ([k]/[t͡ʃ]), muscă/muște;
  • alternanțe vocalice și consonantice concomitente: carte/cărți, ti/tuturor.

În alte limbi sunt și alte feluri de alternanțe:

  • alternanțe consoană/lipsă de sunet: fr ils/elles battent „ei/ele bat” / il/elle bat „el/ea bate”, étudiante „studentă” / étudiant „student” (t final nu se pronunță în aceste cuvinte)[9];
  • alternanță vocală/consoană: sr beo „alb” / bela „albă”, pepeo „cenușă” / pepela „al/a/ai/ale cenușii”[10];
  • alternanțe variantă lungă/variantă scurtă a aceleiași vocale: hu víz „apă” / vizek „ape”, agónia „agonie” / agonizál „agonizează”[11].

Alternanțele de mai sus sunt combinatorii, adică provocate de adăugarea sufixelor/desinențelor, fiind de natură morfofonologică. În cazul flexiunii interne este vorba de alternanțe numai morfologice. Există în oarecare măsură de exemplu în engleză (vezi mai sus) și în mare măsură de pildă în limbile semitice. În acestea rădăcina constă în general din trei consoane, iar flexiunea și formarea de cuvinte constă în mare parte din schimbarea vocalelor dintre ele. În limba arabă, bunăoară, rădăcina k-t-b reprezintă noțiunea scrisului și de la ea se formează cuvinte precum kataba „a scris”, katib „scrib, scriitor”, kitab „scriere, carte”, kutub „cărți”[7].

Rădăcini libere și rădăcini legate[modificare | modificare sursă]

Unele rădăcini sunt morfeme libere, adică pot constitui singure un cuvânt. Alte rădăcini, neputând constitui cuvinte de sine stătătoare, sunt morfeme legate, la fel ca afixele. Din acest punct de vedere există o gradație:

  • Este în mod necesar liberă rădăcina care nu poate primi afixe, cum este cea a adverbelor, a conjuncțiilor și a prepozițiilor, într-o limbă ca româna, de exemplu.
  • Este potențial liberă rădăcina care poate primi afixe, dar poate avea funcție sintactică și fără vreun afix. Astfel sunt de exemplu, în limba maghiară, adverbele care pot avea grade de comparație: fent „sus” – fentebb „mai sus”.
  • Este considerată relativ liberă rădăcina (invariantă) a celor mai multe verbe, a substantivelor și a adjectivelor. Acestea pot funcționa fără vreun afix aparent, dar în acest caz se consideră că au totuși un afix zero sau afixe zero, care exprimă categorii gramaticale tocmai prin faptul că nu apar(e). De exemplu forma cânt a verbului a cânta, fără afix aparent, exprimă persoana I, numărul singular la timpul prezent al modul indicativ sau conjunctiv. Ca exemplu de substantiv, desinența zero a cuvântului pom exprimă faptul că este la cazul nominativ sau acuzativ, numărul singular.
  • Sunt legate variantele de rădăcină în cazul rădăcinilor cu mai multe forme. În maghiară, de pildă, verbul tenni ’a pune’ are rădăcina invariantă tesz-, relativ liberă, fiind și forma de persoana a III-a singular a indicativului prezent, și variantele te-, té-, tev-, tév- legate. Există și rădăcini cu o singură formă legate, de exemplu în engleză -ceive, care nu poate exista fără un prefix: receive „a primi”, conceive „a concepe”, deceive „a amăgi, a înșela”.[1] Tot legate sunt, în maghiară de pildă, rădăcinile numite pasive sau fictive, precum a verbului forgat „a învârti”, având rădăcina cu forma unică for- care nu există ca cuvânt de sine stătător.

Rădăcina în perspectivă diacronică[modificare | modificare sursă]

Din punct de vedere diacronic, adică al evoluției limbii, rădăcina este forma de bază cea mai veche din istoria unui cuvânt, reconstituită prin compararea corespondentelor sale din limbi înrudite și în virtutea unor legi fonetice specifice[12]. O rădăcină dedusă în acest fel este comună nu numai unui grup de cuvinte dintr-o anumită limbă, ci și tuturor cuvintelor provenite din acea rădăcină dintr-o întreagă familie de limbi[7]. În acest sens există familii de cuvinte cu foarte mulți membri, extinse la o întreagă familie de limbi[13]

În cercetarea istorică a limbilor indo-europene, de pildă, sunt lingviști care se ocupă de reconstituirea rădăcinilor din presupusa limbă proto-indo-europeană. Invarianta unei asemenea rădăcini este formată de regulă din două consoane și o vocală sau un sistem de vocale ce alternează, și exprimă o anumite noțiune generală. S-a ajuns bunăoară la concluzia că cuvântul sanscrit parayati „a duce prin”, cel din greaca veche peirein „a trece prin”, cel latinesc portare „a purta”, cel armenesc hordan „a înainta”, cel din slava veche pariti „a zbura”, cel din engleza veche faran, „a merge, a călători” și mai multe alte cuvinte au toate la bază rădăcina proto-indo-europeană *per- cu sensul „a conduce undeva, a trece prin”[14]

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ a b c Crystal 2008, p. 419.
  2. ^ Laczkó 2000, p 39.
  3. ^ a b Constantinescu-Dobridor 1980, p. 350.
  4. ^ A. Jászó 2007, p. 26.
  5. ^ DEX '09, articolul botgros.
  6. ^ Secțiune după Laczkó 2000, pp. 39–48., în afara informațiilor din surse indicate separat.
  7. ^ a b c Dubois 2002, p. 395.
  8. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, pp. 28–29.
  9. ^ Fiodorov 2008, pp. 25–26.
  10. ^ Klajn 2005, p. 37.
  11. ^ Siptár 2006, A magánhangzók (Vocalele).
  12. ^ Bussmann 1998, p. 1013.
  13. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 151.
  14. ^ Etymonline, articolul *per- (2). Semnul * indică o formă neatestată, dar reconstituită.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]