Semivocală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Semivocalele (numite și semiconsoane) sunt sunete care au atât proprietăți de vocale cât și de consoane. Din punct de vedere articulator și auditiv semivocalele se apropie de vocale, în general vocale închise. Din punct de vedere fonemic (în cadrul cuvintelor) semivocalele joacă rol de consoane și spre deosebire de vocalele propriu-zise nu pot forma silabe.

Semivocalele formează împreună cu vocalele diftongi și triftongi, unele limbi precum româna și engleza având numeroase asemenea structuri vocalice.

Exemple în limba română[modificare | modificare sursă]

În limba română există patru vocale care în cadrul diftongilor și triftongilor devin semivocale: [i], [u], [e], [o]. Pentru primele două, care apar adesea și în alte limbi, există simbolurile AFI [j] respectiv [w]. Pentru celelalte două acest articol folosește ad-hoc simbolurile [ě] și [ǒ] prin aplicarea accentului circumflex inversat, care pentru uniformitate a fost extins și la [ǐ] și [ǔ].

Exemple:

  • Cu semivocala la începutul diftongului (diftongi ascendenți):
    • [ě]: deal, George, pe-un
    • [ǐ]: iarnă, fier, ciorbă, iubi
    • [ǒ]: oase
    • [ǔ]: ziua, două, plouând
  • Cu semivocala la sfârșitul diftongului (diftongi descendenți):
    • [ǐ]: rai, lei, mii, cui, odăi, mîine
    • [ǔ]: stau, greu, bou, rău, râu
  • Două semivocale consecutive în triftongi:

Semivocale în alte limbi[modificare | modificare sursă]

În afară de semivocalele din limba română, alte limbi folosesc și următoarele semivocale:

  • spiranta labio-palatală [ɥ], derivată din vocala închisă anterioară rotunjită [y], se întâlnește de exemplu în franceză și chineza mandarină. Exemplu, cuvântul francez "lui" (el) se pronunță /lɥi/.