Timp (gramatică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În lingvistică, timpul este o categorie gramaticală specifică verbului, care indică unde se plasează acțiunea, întâmplarea sau starea[1] exprimate de acesta pe axa timpului, în sensul din fizică al acestuia[2].

Plasarea acțiunii pe axa timpului poate fi făcută în raport cu momentul vorbirii, acesta fiind prezentul din punctul de vedere al vorbitorului, înainte de acesta fiind trecutul, iar după acesta – viitorul. Acestea sunt exprimate prin timpuri numite absolute sau prin forme temporale folosite cu valoare absolută. Acțiunea mai poate fi raportată și la alt moment decât cel al vorbirii, în această perspectivă fiind vorba de simultaneitate, anterioritate și posterioritate față de acel moment, exprimate prin timpuri numite relative sau prin forme temporale folosite cu valoare relativă[3].

Între diferite limbi pot exista diferențe importante privind felul în care se exprimă timpurile gramaticale. În unele sunt relativ multe forme temporale marcate morfologic prin afixe și/sau verbe auxiliare, putând fi folosite și adverbe de timp, în altele sunt mai puține, valorile lor reieșind cu ajutorul adverbelor și/sau din context. De exemplu limba franceză este mai bogată în forme verbale temporale decât limba română. Numai la modul indicativ, prima are 15 forme temporale[4], pe când a doua – zece forme[5]. Alt exemplu, limba maghiară, are numai trei forme temporale la indicativ: prezent, trecut și viitor[6].

Timp gramatical și timp real[modificare | modificare sursă]

Relația dintre timpul gramatical și timpul real nu este totdeauna univocă, adică una sau alta dintre formele verbale temporale nu indică timpul pe care îl denumește termenul respectiv. Astfel, în limba engleză, forma numită present continuous „prezent continuu” poate exprima și o acțiune viitoare I’m going home tomorrow „Mâine merg acasă”) sau trecută: Last week I’m walking down this street… „Săptămâna trecută merg în jos pe strada asta…” (prezent numit istoric)[7]. În maghiară este sistematică folosirea formei de prezent pentru viitor atunci când verbul exprimă o realizare sau un rezultat, această formă referindu-se într-adevăr la prezent numai când verbul exprimă o stare sau o acțiune în desfășurare[8]. Și în română forma de prezent poate avea valoare de viitor sau de trecut (vezi mai jos), de asemenea și în limbile din diasistemul slav de centru-sud[9].

Există și forme verbale temporale echivalente din punct de vedere gramatical, care diferă numai prin registrul de limbă în care sunt folosite. Este cazul, de exemplu în română, al formelor de viitor: am să adun / o să adun (registrul curent) – oi aduna (registrul familiar) – voi aduna (registrul elevat)[10].

Neconcordanța dintre timpul gramatical și timpul real este evidentă în unele limbi și în cazul formelor temporale folosite cu valoare relativă. De exemplu în limba sârbă, ca și în română, forma de prezent folosită într-o propoziție subordonată al cărei verb regent este la o formă de timp trecut, exprimă o acțiune simultană cu cea a verbului regent, deci de fapt acțiunea sa se petrece tot în trecut față de momentul vorbirii: Pitao sam ga šta traži u mojoj sobi „L-am întrebat ce caută în camera mea”. Limba maghiară funcționează la fel: Azt hittem, hogy alszik „Credeam că doarme”[11]. Alte limbi evită astfel de neconcordanțe, bunăoară franceza, verbul subordonat fiind în acest caz la imperfect: Ma mère me disait toujours que je devais faire des études „Mama îmi spunea mereu că trebuie să fac studii”[12].

În unele limbi, anumite forme temporale pot fi folosite pentru a indica altceva decât timpul. Un exemplu în engleză este I wish I knew, unde verbul are forma de past-tense „timpul trecut”, dar exprimă o acțiune dorită în prezent[7].

Timp și aspect[modificare | modificare sursă]

Categoria gramaticală a timpului este legată de cea a aspectului. De pildă în limbi slave, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de aspect imperfectif, celălalt perfectiv, există unele restricții de asociere a timpului cu aspectul. Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală[13], și nici la imperfect[14]. În limbi în care aspectul nu este marcat în acest fel, cum sunt de exemplu limbile romanice, și ale căror gramatici tradiționale nici nu tratează această categorie gramaticală, aspectele sunt totuși exprimate tocmai prin anumite forme temporale. Astfel, în limba română se poate vorbi de timpuri durative, cum este imperfectul, și de timpuri momentane, cum este perfectul simplu și perfectul compus[15].

Timpurile verbale în limba română[modificare | modificare sursă]

Limba română are mai puține forme verbale temporale decât franceza, de exemplu, dar este mult mai bogată în astfel de forme decât, bunăoară, maghiara[16].

Prezentul[modificare | modificare sursă]

Prezentul indicativ are următoarele valori:

  • o acțiune din momentul vorbirii: Scriu o scrisoare;
  • o acțiune care are loc în mod obișnuit cu o anumită periodicitate (prezent iterativ): Zilnic trec prin piață;
  • o acțiune trecută (prezent istoric sau narativ): Ștefan cel Mare devine domn în 1457 și moare în 1504;
  • o acțiune viitoare:
– propriu-zisă: Plec peste o oră;
– ordonată (valoare de imperativ): Pleci imediat!;
  • o acțiune permanentă, un adevăr considerat ca atare (prezent gnomic sau etern): Pământul este rotund;
  • o acțiune simultană unei acțiuni trecute: N-am observat că vine după mine;
  • o acțiune simultană unei acțiuni viitoare: Ai să vezi că vine (va veni).

Prezentul conjunctiv poate exprima:

  • cu valoare absolută:
  • o acțiune viitoare:
– propriu-zisă: Să plec sau nu?;
– ordonată (valoare de imperativ): Să pleci imediat!;
  • o acțiune nesituată precis în timp: Eu să muncesc și el să tragă foloasele?;
  • o acțiune prezumtivă din momentul vorbirii (numai când este folosit în locul prezentului prezumtiv): nu știe că avem ședință? = N-o fi știind că… ?;
  • cu valoare relativă:
  • o acțiune simultană și relativată celei exprimată de verbul regent: Am început să cânt;
  • o acțiune posterioară și relativată celei exprimate de verbul regent: Mi-a spus să plec.

Prezentul condițional-optativ exprimă:

  • cu valoare absolută:
  • o acțiune condițional-optativă viitoare: Aș veni și eu;
  • o acțiune condițional-optativă în momentul vorbirii: Parcă ar fi musafir;
  • cu valoare relativă:
  • o acțiune condițional-optativă simultană și relativată celei din principală: Mi s-a părut că ar fi tristă;
  • o acțiune conițional-optativă posterioară și relativată celei din principală: Mi-a spus că ar veni bucuros.

Prezentul prezumtiv:

  • cu valoare absolută:
  • o acțiune din momentul vorbirii: Va fi știind el ceva;
  • o acțiune viitoare: Mâine o fi plecând vreun avion?;
  • o acțiune nesituată în timp (prezent iterativ): Va fi trecând zilnic prin piață;
  • o acțiune permanentă (prezent etern): Pământul va fi fiind rodnic pe acolo;
  • cu valoare relativă:
  • o acțiune simultană cu cea din principală: Credeam că va fi știind;
  • o acțiune posterioară celei din principală: Mă întrebam dacă a doua zi o fi plecând vreun avion.

Prezentul infinitiv are valori temporale diferite după funcțiile sale sintactice:

  • o acțiune nesituată precis în timp (infinitiv atemporal):
  • subiect: A munci e o datorie;
  • nume predicativ: Obligația ta este a învăța;
  • atribut: obligația de a rezista;
  • o acțiune viitoare (infinitivul cu valoare de imperativ): A se scutura înainte de întrebuințare!;
  • o acțiune simultană cu cea a verbului regent, dacă are funcția de complement: Pot / Am putut / Am să pot urca;
  • o acțiune posterioară celei a verbului regent:

Trecutul[modificare | modificare sursă]

Imperfectul exprimă cel mai adesea o acțiune trecută durativă, simultană cu altă acțiune trecută. Această valoare poate fi:

  • relativă, dacă cealaltă acțiune este exprimată în aceeași frază: În timp ce mânca a sunat telefonul;
  • absolută, dacă cealaltă acțiune nu este exprimată (imperfect narativ sau descriptiv): Acolo locuiam în copilărie.

Altă valoare absolută, frecventă, este cea de a exprima acțiuni repetate în trecut (imperfect iterativ): Se certau mereu.

O valoare relativă este exprimarea unei acțiuni posterioare față de o acțiune trecută: Avusese cele mai bune rezultate în anul care se încheia.

O valoare excepțională a imperfectului este cea de condițional perfect: Dacă știam, veneam și eu = Dacă aș fi știut, aș fi venit și eu.

Perfectul compus se folosește de regulă cu valoare absolută, cea de a exprima o acțiune efectuată și încheiată în trecut, față de momentul vorbirii: Am făcut o excursie.

Uneori este folosit și cu valori relative:

  • de mai mult ca perfect: Înainte de a pleca le-a explicat de ce a venit;
  • de viitor apropiat: Acuma chiar am plecat;
  • de viitor anterior: Până vine el s-a zis cu tine.

Perfectul simplu are aceeași valoare absolută ca perfectul compus, dar în limba română standard este rezervat limbii literare, fiind concurat și în aceasta de perfectul compus. Este preferat acestuia în narațiuni, ca însoțitor al vorbirii indirecte: – Unde ai fost? întrebă el. – M-am plimbat în parc, răspunse ea.

Mai mult ca perfectul are numai valoare relativă, cea de a exprima o acțiune terminată înaintea altei acțiuni încheiate în trecut. Acțiunea la care se raportează poate fi în aceeași frază (Terminasem de scris când ai venit tu) sau în contextul mai larg, înaintea propoziției în care se folosește: Spre seară terminasem de scris.

Perfectul conjunctiv poate exprima:

  • cu valoare absolută, o acțiune trecută față de momentul vorbirii: Să fi cumpărat niște fructe măcar!;
  • cu valoare relativă, față de o altă acțiune trecută:
  • o acțiune anterioară: Nu-mi amintesc să fi spus așa;
  • o acțiune simultană: Să fi asistat la ceartă, i-aș fi despărțit;
  • o acțiune posterioară: Până să fi venit un medic, l-aș fi îngrijit eu.

Perfectul condițional-optativ cu valoare absolută exprimă în general o acțiune trecută față de momentul vorbirii (Aș fi venit și eu), iar cu valoare relativă – o acțiune trecută, fie anterioară alteia (Am auzit că ar fi absolvit facultatea), fie simultană: Dacă aș fi asistat la ceartă, n-aș fi ținut partea nimănui.

Perfectul prezumtiv exprimă, ca timp absolut, o acțiune trecută față de momentul vorbirii (O fi știut el ceva), iar ca timp relativ o acțiune trecută de obicei anterioară (Nu-și amintea dacă o fi dormit sau nu) sau simultană (L-a putut vedea când o fi trecut pe acolo), uneori posterioară: N-am putut veni, dar ți-am trimis bani, care îți vor fi servit.

Perfectul infinitiv exprimă o acțiune trecută, de regulă anterioară celei a verbului regent (Faptul de a fi declarat adevărul l-a pus într-o lumină proastă), sau posterioară, dacă are funcția de complement circumstanțial de timp: Înainte de a fi venit el, mă simțeam bine.

Viitorul[modificare | modificare sursă]

Viitorul propriu-zis se folosește de obicei cu valoare absolută, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii: Am să sosesc / O să sosesc / Voi sosi la ora cinci. Poate fi folosit și ca timp relativ, pentru exprimarea anteriorității (După ce vom asculta toate părerile, vom trage concluziile) sau a posteriorității (Credeam că va veni, dar n-a fost așa) față de acțiunea predicatului propoziției principale. Se mai utilizează și cu valoarea modală a imperativului: Veți lua măsurile necesare.

Viitorul anterior este exclusiv un timp relativ, exprimând o acțiune care urmează să se efectueze după momentul vorbirii, dar înaintea altei acțiuni viitoare, prezentă în aceeași frază (Nu vom putea ajunge la o concluzie definitivă până nu vom fi demonstrat) sau în contextul mai larg: Până atunci își va fi făcut efectul.

Valorile temporale ale gerunziului și ale participiului[modificare | modificare sursă]

Gerunziul ia în general valorile temporale ale verbului al cărui complement este (Pofta vine / ne-a venit / are să ne vină mâncând), dar uneori exprimă și acțiuni anterioare celei ale verbului regent (Absolvind liceul, s-a înscris la facultate) sau un prezent etern ca fond al unei acțiuni trecute sau viitoare: N-a putut / Nu va putea ajunge la timp, distanța fiind mare.

Participiul are totdeauna valoare temporală de trecut: viață trăită, Data este fixată.

Referințe[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Pentru simplificare, în cele ce urmează folosim numai termenul „acțiune”.
  2. ^ Crystal 2008, p. 479.
  3. ^ Dubois 2002, p. 478; Avram 1997, p. 217.
  4. ^ Delatour 2004, pp. 120–133.
  5. ^ Avram 1997, pp. 217–233.
  6. ^ Jászó 2007, p. 275.
  7. ^ a b Crystal 2008, p. 480.
  8. ^ Kálmán 2007, p. 55.
  9. ^ Klajn 2005, p. 120, pentru limba sârbă.
  10. ^ Avram 1997, pp. 231–232.
  11. ^ Szende 2001, p. 261.
  12. ^ Delatour 2004, p. 134.
  13. ^ Klajn 2005, p. 106.
  14. ^ Klajn 2005, p. 117.
  15. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 426.
  16. ^ Secțiune după Avram 1997, pp. 217–239.

Surse bibliografie[modificare | modificare sursă]