Împrumut (lingvistică)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

În lingvistica comparativă și în lingvistica istorică, termenul împrumut denumește preluarea unor elemente lingvistice de către un idiom (limbă, dialect) de la alt idiom[1]. În același timp, „împrumut” denumește și elementul preluat[2]. Termenul este generalizat, deși, spre deosebire de sensul său extralingvistic, în domeniul limbii nu desemnează ceva temporar[3].

Toate limbile recurg într-o măsură mai mare sau mai mică la împrumuturi și furnizează împrumuturi într-o măsură mai mare sau mai mică, iar acestea privesc în grade diferite toate aspectele limbii. Cele mai frecvente sunt împrumuturile lexicale, dar există și împrumuturi gramaticale (morfologice și sintactice), precum și împrumuturi fonetice și prozodice.

Un aspect important al împrumuturilor este integrarea lor, la un moment istoric dat împrumuturile dintr-o limbă prezentând grade diferite de integrare.

Împrejurările împrumutului[modificare | modificare sursă]

Limbile nu sunt izolate unele de altele, ci sunt în contact prin intermediul utilizatorilor lor, datorită vecinătății, conviețuirii, migrațiilor sau colonizărilor, fenomene ce duc deseori la bilingvism. Astfel, împrumutul este fenomenul sociolingvistic cel mai important în contactul dintre limbi[4]. Împrumuturile realizate în aceste împrejurări sunt numite de unii autori directe sau populare[5]. Astfel de împrumuturi au loc în decursul întregii istorii a limbii și, din acest punct de vedere, se pot deosebi împrumuturi relativ vechi și relativ recente. În limba română, împrumuturi lexicale vechi provin din limba slavă veche (cinste, a citi, a iubi etc.) și mai noi din alte limbi, precum turca: cioban, haide, zambilă etc.[6].

Limbile nu sunt egale între ele în privința calității de donor de împrumuturi. Cele ale fostelor țări colonizatoare s-au bucurat de un prestigiu social, cultural și/sau politic mai mare decât cele ale popoarelor colonizate, în consecință acestea din urmă au împrumutat mult mai mult din primele decât invers: vietnameza, limba wolof din franceză, alte multe limbi asiatice (ex. limba cantoneză din Hong Kong) și africane din engleză, tibetana din chineză etc.[7].

Unele limbi au devenit donoare din motive culturale, jucând un rol central în cadrul unor mari civilizații. Printre limbile vii, astfel sunt chineza (pentru japoneză, coreeană, vietnameză și alte limbi din Asia de Est și de Sud-Est) și araba, prin intermediul islamului, pentru limbile urdu, persană, swahili etc. Din aceeași cauză, și limbi moarte continuă să fie donoare, precum greaca veche și latina pentru limbile occidentale, chineza clasică pentru chineza modernă și japoneză, sanscrita pentru hindi. Împrumuturile din astfel de limbi și din alte limbi de cultură pentru anumite limbi sunt numite indirecte sau savante de unii lingviști[8]. Ele sunt realizate de cunoscători ai asemenea limbi în urma contactului cu lucrări scrise în acestea, pe care deseori le traduc. În română sunt surse de asemenea împrumuturi, pe lângă latină, franceza și italiana, de multe ori nemaiputându-se ști din care anume provin (exemple: algebră, balon, contra etc.)[8].

Chiar dacă o limbă este considerată lipsită de prestigiu de către vorbitorii unei limbi considerate de prestigiu cu care este în contact, prima îi furnizează totuși împrumuturi, deși comparativ mai puține, celei de-a doua. Acestea însă pot fi apreciate peiorativ. Astfel sunt în franceză, de pildă unele cuvinte împrumutate din araba din Magreb, ca barda „calabalâc”, bled „localitate prăpădită” sau smalah „familie, suită numeroasă”[4].

În secolul al XXI-lea, limba engleză este probabil donorul cel mai important[7], dar și ea împrumută din multe alte limbi. Factorul care favorizează în acest secol împrumutul în cazul limbilor în general este dezvoltarea contactelor interumane de tot felul (economice, politice, culturale etc.) prin călătorii și telecomunicații[9].

Motivația împrumutului[modificare | modificare sursă]

Motivul principal al împrumutului este necesitatea de a numi un lucru nou sau o noțiune nouă pentru utilizatorii unei anumite limbi. Acestea vin din comunitatea lingvistică donoare împreună cu denumirea lor[10]. Astfel, în secolul al XVIII-lea, francezii au preluat de la englezi împreună cu denumirile lor, le frac „fracul”, la redingote „redingota” sau le rosbif „rosbiful” etc., iar în secolul al XIX-lea, printre altele, termeni legați de calea ferată (rail „șină”, wagon „vagon” etc.). În afară de substantive concrete, franceza a împrumutat din engleză și substantive abstracte, de exemplu în limbajul politic: session „sesiune”, budget „buget”, législature „legislatură”, memorandum, vote „vot” etc.[11].

Exemplele precedente denumesc lucruri și noțiuni care au devenit realități în comunitatea lingvistică receptoare, dar în alte cazuri este necesar să se numească realități care rămân străine sau sunt numai pe cale de a reveni realități și în comunitatea receptoare. Astfel sunt cuvântul japonez sushi, cel swahili safari[10], cel rusesc samovar, cel finlandez saună[12] etc.

Uneori o anumită realitate există în comunitate și are denumire în limbă, dar este necesar un împrumut pentru a-i preciza sensul. De exemplu, în limba maghiară există cuvântul tanár „profesor” (din oricare ciclu al sistemului de învățământ), dar s-a împrumutat cuvântul professzor numai pentru profesorul universitar[12].

Alteori, împrumutul este adoptat din motive stilistice, deși există un cuvânt cu totul corespunzător în limbă, pentru a evita repetiția. Astfel, se pot cita sinonimele: hu bonyolult = komplikált „complicat”, kérdés = probléma „problemă”[12].

Există și împrumuturi care nu umplu nicio lacună a limbii, ci au o motivație sociolingvistică. Cuvinte autohtone, chiar și din lexicul de bază, care în general este mai stabil decât restul lexicului, pot fi înlocuite de împrumuturi dintr-o limbă care are un mare prestigiu cultural. Este cazul, de exemplu, în limbile dravidiene din India, pe care le influențează limba sanscrită, purtătoare a hinduismului care este religia dominantă în aria acestor limbi[13].

Tot din cauze culturale, împrumuturi mai vechi pot fi înlocuite cu împrumuturi mai noi. Aceasta s-a întâmplat în limba română, de pildă, când, începând cu secolul al XIX-lea societatea a început să se modernizeze sub influența Europei de Vest, și împrumuturi slave, grecești și turcești au fost înlocuite cu împrumuturi din latină, franceză sau italiană. De exemplu cuvântul de origine slavă rod a fost înlocuit cu cel de origine latină fruct în sens concret, deși primul a rămas în limbă mai mult cu sens figurat și mai rar folosit[14].

Alte împrumuturi intră în limbă ca sinonime ale unor cuvinte din registrul curent al limbii, fiind preferate în alte registre. Astfel este americanismul O.K. devenit internațional în registrul de limbă familiar, inclusiv în chineză (ōu-kēi); bāi-bāi[15] (< en bye-bye), tot în chineză, în loc de existentul zài-jiàn „la revedere”; thainkyū (< en thank you), în loc de dhyanavad „mulțumesc” în hindi și shukriya în urdu[10]. Din aceeași categorie fac parte cuvinte argotice sau argotice la origine și intrate în registrul popular urban sau chiar în cel familiar, de exemplu hu lóvé[16] „lovele”, în loc de pénz „bani”, din lovè (limba romani)[17]. La polul sociolingvistic opus sunt, de pildă, franțuzismele folosite în registrul elevat, ex. a flata < flatter, în loc de „a măguli”[18].

Unii lingviști consideră recurgerea la cuvinte străine inutile un fenomen de modă, o manifestare de snobism, din dorința de a face parte din cei bogați și puternici[19].

Tipuri de împrumuturi[modificare | modificare sursă]

Există împrumuturi în toate domeniile limbii, dar în cantități diferite. Se poate stabili o ordine descrescătoare a acestora[20].

Cuvinte[modificare | modificare sursă]

Cele mai frecvente sunt cuvintele împrumutate, iar printre acestea ocupă locul întâi cele cu sens lexical (substantive, verbe, adjective, adverbe etc.). Substantivele sunt de departe cuvintele cel mai des împrumutate. Japoneza, de exemplu, are enorm de multe substantive din chineză, dar foarte puține verbe.

În mai mică măsură decât cuvinte cu sens lexical, sunt împrumutate și cuvinte gramaticale: pronume, adjective pronominale, prepoziții, postpoziții, conjuncții etc.

În ceea ce privește cuvintele din lexicul de bază, unele limbi acceptă mai greu împrumuturi din această categorie, altele mai ușor. Printre acestea din urmă sunt limbi din Australia, din Amazonia sau din Noua Guinee, dar și engleza a preluat din limba nordică veche cuvinte din lexicul de bază precum they „ei”, their „(al/a/ai/ale) lor”, skin „piele”, sister „soră”, give „a da”, die „a muri” etc. De asemenea, limbi ca japoneza, coreeana sau thailandeza au împrumutat numerale din chineză, deși nu sunt înrudite cu aceasta.

Afixe derivaționale[modificare | modificare sursă]

Limbile indoeuropene occidentale au împrumutat multe afixe prin care se derivă cuvinte din alte cuvinte, din latină și din greacă. În franceză, bunăoară, se găsesc prefixe precum extra-, inter-, pro-, trans- etc. din latină, sau anti-, tri- etc. din greacă, și sufixe ca -al, -ation „-ațiune” etc. din latină sau -ite „-ită”, -ose „-oză” etc. din greacă[21].

Când spre sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se răspândească gândirea occidentală și în Asia de Est, în unele limbi de acolo s-a simțit nevoia de a folosi afixe, de exemplu corespunzătoare lui -ism și -iza. În japoneză s-a adoptat sufixarea cu cuvinte de origine chineză, care s-au folosit și în vietnameză: japoneză shakai-shugi „socialism”, ou-ka „a europeniza”; vietnameză âu-hoá „a europeniza”. Un exemplu interesant din vietnameză este cuvântul in-chê-able „nedenigrabil”, din prefixul negativ in-, verbul chê „a denigra” și sufixul -able, afixele fiind împrumutate din franceză.

Elemente gramaticale[modificare | modificare sursă]

Dintre elementele gramaticale se împrumută mai ușor cele care funcționează în domeniul sintaxei, în segmente relativ lungi, ca de exemplu frazele, decât morfemele de caz, de timp verbal etc., care funcționează în segmente mai scurte, precum sintagmele și propozițiile. Astfel, limba turcă, de pildă, a împrumutat de la arabă sau persană conjuncții corespunzătoare lui „și”, „sau”, „dar”.

Exemple de împrumut gramatical sunt cele ținând de așa-numita uniune lingvistică balcanică, ce constă din influențe reciproce între limbi indoeuropene, dar nu îndeaproape înrudite, care se învecinează în același areal. Astfel sunt caracterul enclitic al articolului hotărât în română, bulgară și albaneză, sau o trăsătură morfologică, formarea timpului viitor cu verbul auxiliar corspunzător lui „a vrea” în toate limbile din aria uniunii[22].

Un exemplu de construcție sintactică împrumutată este în maghiară cea de tipul kell menjek „trebuie să plec”, cu verbul subordonat la conjunctiv. Sub influența construcției românești, aceasta s-a încetățenit mai întâi în varianta maghiarei din România, dar s-a răspândit și în Ungaria, unde este în prezent acceptată de cei care se ocupă de cultivarea limbii, alături de sinonimul ei sintactic kell mennem cu verbul subordonat la infinitiv cu sufix posesiv personal, singura folosită și acceptată până relativ de curând în Ungaria[23].

Se cunosc și cazuri de împrumut referitor la topică, precum cel al limbii karen din Birmania. Aceasta face parte din familia de limbi tibeto-birmane, caracterizată în general prin topica SOV, dar a preluat din limbile învecinate topica SVO.

În afara împrumutului de cuvinte gramaticale, celelalte cazuri țin de calcul gramatical.

Elemente prozodice și fonetice[modificare | modificare sursă]

Trăsăturile prozodice sunt împrumutate mai ușor decât cele fonetice. Sistemul tonurilor, de exemplu, s-a dezvoltat aproximativ în același fel într-o mare parte a Asiei de Sud-Est probabil sub influența limbii chineze.

Unele limbi împrumută cuvinte împreună cu fonetismul lor. Astfel, limba tagalog din Insulele Filipine are la origine numai vocalele /i/, /u/ și /a/, dar a preluat din spaniolă, limbă a foștilor colonizatori, și vocalele /e/ și /o/, prin cuvinte ca región > rehiyon „regiune”.

Alt exemplu de influență prozodică și fonetică este asemănarea dintre limbile maghiară și slovacă în privința sistemului fonemic și al accentuării[24].

Calcul[modificare | modificare sursă]

Calcul este un tip aparte de împrumut. Prin calcul numit semantic se împrumută un sens care se adaugă la sensul/sensurile pe care un cuvânt din limba receptoare le are deja.

Alteori se împrumută structura unui cuvânt străin derivat sau compus (calc de structură morfematică). În cazul acestui tip de calc, unul din elemente poate fi un împrumut propriu-zis. Exemple în română: a subestima, cuvânt derivat, calc după fr sousestimer, în care prefixul este autohton și verbul împrumutat din franceză; scurtcircuit, cuvânt compus, calc după fr court-circuit, în care primul component este autohton, iar al doilea împrumutat[25].

Mai există și calc frazeologic, când se împrumută structura unei sintagme traducându-i-se elementele cuvânt cu cuvânt, și de asemenea calc gramatical (vezi mai sus).

Integrarea împrumuturilor[modificare | modificare sursă]

Limba receptoare de împrumuturi caută să le integreze pe acestea adaptându-le din punct de vedere fonetic, prozodic, gramatical, grafic și ortografic la propriile sale reguli, dar nu toate împrumuturile existente la un anumit moment istoric sunt integrate în același grad. În general, împrumuturile sunt cu atât mai bine integrate, cu cât sunt mai vechi.

Primul stadiu al cuvântului împrumutat este cel de cuvânt străin în limbă. Una din căile prin care apare este amestecul de elemente din două limbi diferite în cadrul aceluiași lanț al vorbirii, uneori în aceeași propoziție[10], fenomen numit în engleză code-mixing[26] sau code-switching[27], care poate exista la bilingvi.

Cuvântul străin este cunoscut ca atare de vorbitori și nu este deloc integrat sau este numai parțial integrat în limbă. Cuvintele ce denumesc realități străine pot fi complet integrate lingvistic, dar, prin forța împrejurărilor, sunt totuși cunoscute drept străine. Un împrumut nu mai poate fi considerat străin când este complet integrat și vorbitorul obișnuit nu știe că este un împrumut.

Adaptare semantică[modificare | modificare sursă]

De regulă cuvântul împrumutat se adoptă cu un singur sens pe care îl are în limba donoare. Dacă în aceasta are un sens general, în limba receptoare este adoptat cu un sens specific. De exemplu, în engleză, building denumește orice clădire, dar în franceză a fost preluat pentru a denumi o clădire cu multe etaje[28]. Același este și cazul lui hu professzor amintit mai sus.

Adaptare fonetică și prozodică[modificare | modificare sursă]

În cazul unui cuvânt bine integrat fonetic și prozodic, acesta adoptă toate trăsăturile respective proprii limbii receptoare, adică se înlocuiesc sunetele pe care nu le are limba receptoare cu sunete pe care le are, și i se aplică și alte schimbări fonetice care o adaptează la pronunțarea limbii, i se schimbă locul accentului, dacă cel originar nu corespunde limbii etc.

Schimbări de sunete[modificare | modificare sursă]

Exemple de asemenea schimbări sunt:

  • în română: birou [biˈrow] (< fr bureau [byˈʁo]), ștecăr [ˈʃtekər] (< de Stecker [ˈʃtɛkəʁ]). În cuvinte străine, parțial integrate, se păstrează unele sunete străine limbii române, recomandate chiar de standard: de führer [ˈfyrər], fr bleu [blø][29].
  • în franceză: choucroute [ʃuˈkʁut] „mâncare cu varză murată” (< de Sauerkraut [ˈzaʊ̯ɐkʁaʊ̯t]) „varză murată”[30], bifteck [bifˈtɛk] (< en beefsteak [ˈbiːfsteɪk])[28]. În cuvinte de origine engleză se păstrează consoana [ŋ] (ex. camping [kɑ̃piŋ]), care nu este proprie francezei[31].
  • în limbile din diasistemul slav de centru-sud (bosniacă, croată, muntenegreană, sârbă, pe scurt BCMS): meni [ˈmeni] „meniu” (< fr menu [məˈny]). Aceste limbi nu admit niciun sunet străin[32].
  • în maghiară: palacsinta [ˈpɑlɑt͡ʃintɑ] „clătită” (< ro plăcintă)[33]. Nici această limbă nu tolerează sunete străine.
  • în japoneză: terebijon (< en television)[34]. Cuvinte cunoscute ca străine, precum bejitarian „vegetarian” și baiorin „vioară” (< en violin), unii le pronunță vejitarian, respectiv viorin, cu consoana [v] străină japonezei[7].

Alte schimbări fonetice[modificare | modificare sursă]

Pentru a adapta cuvintele împrumutate, în unele limbi se schimbă uneori și sunete care există în limbă. De pildă în maghiară împrumuturilor vechi li s-au aplicat regulile armoniei vocalice. Astfel cuvântul slav vechi čelad a devenit család „familie”[22]. Totuși, în împrumuturile mai noi nu se aplică aceste reguli.

Unele limbi nu au în cuvintele moștenite anumite combinații de sunete, de aceea adaptează împrumuturile cu asemenea combinații introducând sunete proprii. De exemplu limbilor BCMS le sunt străine unele grupuri de consoane la sfârșit de cuvânt, de aceea introduc în ele o vocală numită [a] labil, la forma de nominativ singular, care dispare la alte cazuri, ex. franak „franc”, franka „(al/a/ai/ale) francului” (< fr franc). Totuși, unele împrumuturi nu respectă această regulă (ex. mart „martie”), iar altele au două variante (ex. talent sau talenat)[35].

Altă limbă, maghiara, nu avea grupuri de consoane la început de cuvânt, de aceea mai demult a adaptat împrumuturile cu proteza unei vocale, ex. la schola > hu iskola „școală”. Totuși, proteza nu s-a mai aplicat la împrumuturile mai noi.

O altă adaptare constă în schimbarea cantității sunetelor. Limbile în care cantitatea nu este funcțională scurtează sunetele lungi din limba donoare. Exemple: hotar (cu a scurt) < hu határ (cu á lung), struț (cu ț scurt) < it struzzo (cu același sunet lung)[36]. În schimb limbile în care cantitatea sunetelor este funcțională, le lungesc pe cele scurte, dacă este cazul, conform regulilor proprii. Exemple: áfonya (cu á lung) < ro afină (cu a scurt), hu affér „chestiune neplăcută” (cu f lung) < fr affaire (cu ff pronunțat scurt) „afacere”[37].

Adaptarea accentuării[modificare | modificare sursă]

În cazul limbilor în care cuvintele poartă un accent tonic, acesta își poate schimba locul în limba receptoare față cel din limba donoare a împrumutului.

Sunt limbi în care locul accentului este fix, prin urmare și împrumuturile sunt accentuate pe silaba în cauză. Astfel este franceza, cu accentul totdeauna pe ultima silabă, ex. choucroute [ʃuˈkʁut] „mâncare cu varză murată” (< de Sauerkraut [ˈzaʊ̯ɐkʁaʊ̯t]) „varză murată”[38], bifteck [bifˈtɛk] (< en beefsteak [ˈbiːfsteɪk])[28].

În maghiară, locul accentului este de asemenea fix, pe prima silabă: palacsinta [ˈpɑlɑt͡ʃintɑ] „clătită” (< ro plăcintă).

În limbile BCMS, accentul nu are loc fix, dar există restricția de a nu se accentua ultima silabă. Standardul limbii sârbe este strict în această privință, ex. dirigent [diˈriɡent] „dirijor” (< de Dirigent [diʀiˈɡɛnt])[39], dar în croată se acceptă și accentuarea originară[40].

În română, locul accentului este și mai liber, totuși uneori acesta se schimbă în procesul împrumutului, ex. hotar [hoˈtar] < hu határ [ˈhɑtaːr], interviu [interˈviw] (< en interview [ˈɪntəvjuː]). Există și împrumuturi cu variante: cu locul accentului păstrat (mánager) și cu acesta schimbat (manáger)[29].

Adaptare gramaticală[modificare | modificare sursă]

Limbile flexionare și cele aglutinante adaptează de regulă cuvintele împrumutate la sistemul lor flexionar, respectiv de afixare. Cele care au categoria gramaticală a genului atribuie un gen substantivelor, cele care au declinare includ substantivele și adjectivele într-o clasă a acesteia, toate le aplică sistemul de marcare a pluralului (eventual cu excepția unor cuvinte) și toate includ verbele într-o clasă de conjugare. De la cuvintele împrumutate se derivă alte cuvinte cu afixele derivaționale ale limbii receptoare.

În română nu numai împrumuturile relativ vechi sunt adaptate astfel, ci și cuvintele străine, substantivele primind articol hotărât enclitic (managerul) și declinându-se conform terminației lor (cow-boyului, mass-mediei). Verbele sunt integrate de regulă în conjugarea I (a implementa, substantiv derivat implementare)[29].

În franceză, pluralul substantivelor și adjectivelor este cel mai adesea marcat în scris printr-un -s, de regulă nepronunțat. Împrumuturile integrate îl adoptă (des géraniums „mușcate”, des casinos „cazinouri”), dar unele cuvinte străine își păstrează forma de plural originară des spaghetti, eventual scrisă cu -s (spaghettis), pronunțarea fiind aceeași[41]. Verbele împrumutate primesc de regulă sufixul de infinitiv -er, incluzându-se astfel în conjugarea întâi[42].

În engleză de asemenea, pluralul substantivelor împrumutate se formează ca în această limbă în general, cu -s, dar sunt cuvinte străine la care există ezitări. De pildă cactus se folosește cu formele de plural cacti sau cactuses[7].

În maghiară există sufixe preferate, precedate eventual de o vocală de legătură, pentru a constitui forma de bază a verbelor (cea de indicativ prezent, persoana a III-a singular) de la substantive străine, sau pentru a adapta verbe străine: szortíroz „sortează”, prejudikál „prejudiciază”[22].

În limbile BCMS sunt trei sufixe preferate pentru integrarea verbelor împrumutate (organizovati „a organiza” formirati „a forma”, operisati), dar majoritatea lor nu diferențiază aspectele, având o singură formă pentru ambele[43]. Substantivele se integrează în declinări, chiar dacă la nominativ singular au terminații străine limbii. Desinențele celorlalte cazuri se adaugă la acestea, la unele cu ajutorul unui sunet de legătură: tabu, genitiv tabua, žiri „juriu”, genitiv žirija[44]. În schimb în limba rusă, numeroase substantive străine terminate în vocală primesc un gen care se manifestă prin acord cu atributele adjectivale, dar rămân invariabile în număr și caz, chiar dacă au terminații care există și la nominativul singular al substantivelor autohtone: жюри „juriu”, кофе „cafea”, радио „radio”[45].

Adaptare grafică[modificare | modificare sursă]

Adaptarea grafică a împrumuturilor și a cuvintelor străine depinde de mai mulți factori. Dacă sistemul grafic al limbii receptoare este diferit de cel al limbii donoare, împrumuturile se scriu cu grafia celei receptoare, cuvintele complet străine putând rămâne cu grafia originară. Dacă sistemul grafic al celor două limbi este același, de exemplu același alfabet, împrumuturile bine integrate respectă grafia și ortografia limbii receptoare, iar cuvintele încă străine se scriu ca în limba donoare sau există ezitări în grafia lor.

În română, împrumuturile mai vechi din engleză sunt complet adaptate la (orto)grafia românească (blugi, gem, meci), dar cele relativ noi o păstrează pe cea originară: cow-boy, fair-play, week-end[29].

În franceză este ilustrativ cazul substantivului bifteck, care la intrarea sa în limbă a fost scris ca în engleză, beefsteak, apoi a cunoscut variantele beefstake, beefsteck și beefteak, grafia sa rămânând totuși parțial străină celei franceze prin grupul ck[28].

În limbile BCMS care folosesc și alfabetul chirilic, și alfabetul latin (sârba și muntenegreana), toate împrumuturile și cuvintele străine se scriu conform ortografiilor proprii cu ambele alfabete, indiferent de gradul lor de integrare, inclusiv substantivele proprii străine: džem „gem”, kauboj „cow-boy”, Šekspir „Shakespeare”[46]. În bosniacă și în croată, care folosesc numai alfabetul latin, regula este aceeași, doar că numele proprii se scriu ca în limba de origine, dacă aceasta folosește alfabetul latin.

În maghiară, principiul este tot scrierea după regulile orgtografiei proprii (dzsem „gem”, meccs „meci”, víkend „week-end”), dar există excepții la cuvintele străine (cowboy, disc-jokey) și chiar la împrumuturi relativ vechi (ex. guillotine „ghilotină”), unele din acestea păstrând parțial elemente de grafie originară, ex. millió „milion”, care se pronunță cu [l] scurt, deși în maghiară consoanele duble se pronunță lung[47].

În japoneză, nu numai cuvintele străine, ci și împrumuturile, fie chiar vechi, se deosebesc în grafie prin scrierea lor cu silabarul katakana în loc de hiragana. Astfel, chiar și cuvântul pan „pâine”, luat din limba portugheză cu mai multe secole în urmă și integrat în alte privințe, se scrie cu katakana[7].

Atitudinea față de împrumuturi[modificare | modificare sursă]

Trebuie făcută o distincție între atitudinea vorbitorilor „de rând”, pe de o parte, și cea a specialiștilor limbii și eventual a oficialităților, pe de altă parte. Cei din prima categorie adoptă cuvinte străine în mod spontan și nu rațional, mai greu sau mai ușor în funcție de împrejurările în care trăiesc. La cei din a doua categorie există o gamă largă de atitudini, de la liberalism la purism, în funcție de limbă, de epoca istorică a unei limbi concrete și chiar de unii factori politici.

În istoria limbii franceze nu se pune problema împrumuturilor până în secolul al XVI-lea, când cărturarii încep să se ocupe de ea odată cu începuturile standardizării limbii, exprimând chiar necesitatea împrumuturilor, mai ales din latină și greaca veche. Unii sunt și pentru împrumuturi din celelalte limbi de pe teritoriul Franței, alții fiind împotriva acestora. În același secol intră în limbă foarte multe cuvinte italiene, împotriva adoptării cărora se ridică unii cărturari, atunci încă fără succes[48]. În secolul al XVII-lea, în contextul clasicismului, se manifestă puritanism, normele date atunci limbii literare tinzând să elimine, printre, altele, italianismele[49]. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu creșterea răspândirii în lume a influenței americane, politica lingvistică a țărilor francofone caută să limiteze pătrunderea în limbă a anglicismelor. În acest sens există organisme oficiale care se ocupă cu standardul limbii, inclusiv recomandând folosirea termenilor autohtoni existenți sau a unor termeni nou formați pe teren propriu în locul termenilor străini. Se folosesc chiar și măsuri legislative în favoarea limbii franceze[50].

Și în istoria limbii maghiare, chestiunea împrumuturilor s-a pus când a început standardizarea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul unei mișcări numite de „înnoire a limbii”. Tendința acesteia era de a crea cuvinte din elemente autohtone, prin compunere, derivare și calc, pentru a numi realitățile noi în epocă și a evita împrumuturile. Și atunci, și ulterior s-au confruntat liberalismul și purismul în privința acceptării cuvintelor străine, existând perioade cu tendințe liberale și altele cu tendințe de purism. De pildă, de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea până în anii 1930 s-au împrumutat multe cuvinte englezești din domeniul sporturilor (futball, korner, meccs etc.), care în varianta standard au fost înlocuite ulterior cu cuvinte maghiare, dar unele au rămas vii în registrul familiar. În comparație cu unele limbi, de exemplu româna, maghiara este mai reticentă față de împrumuturi. În maghiară ele constituie 7% din lexic[51], pe când în română – peste 60%[52]. O explicație poate fi faptul că în lexicul maghiar sunt relativ multe cuvinte așa-zis „transparente”, motivate, formate din elemente cunoscute de către majoritatea vorbitorilor. De exemplu, pentru a spune „jurnalistică”, nu este nevoie de împrumutul zsurnalisztika, din moment ce s-a putut forma újságírás (literal „scriere de ziare”), un cuvânt compus, dar chiar mai scurt decât cuvântul străin netransparent[16].

Printre limbile BCMS, standardul limbii croate este mai puțin tolerant față de împrumuturi decât celelalte limbi, ceea ce este în relație cu aspirațiile la independență ale Croației. În cursul formării limbii croate standard au existat perioade în care împrumuturile intrau mai ușor în limbă și altele în care erau acceptate mai greu, dar în general în standardizarea limbii este predominant purismul anti-împrumuturi. Această tendință se observă încă din secolul al XVII-lea și se menține și în secolul al XXI-lea[53], manifestându-se prin formarea sau calchierea conștientă de către intelectuali a multor cuvinte. În perioadele de apropiere între standardele croat și sârbesc, înainte și după Primul Război Mondial, apoi după Al Doilea Război Mondial, sub influența limbii sârbe, al cărei standard era mai permeabil la împrumuturi, acestea au fost mai numeroase și în croată. Perioada cu purismul cel mai accentuat a fost în timpul existenței așa-zisului Stat Independent al Croației (1941-1945), când împrumuturile existente și în sârbă au fost sistematic înlocuite cu creații croate, dar în Iugoslavia comunistă s-a revenit la cuvintele împrumutate. După proclamarea Republicii Croația în 1991, purismul lingvistic s-a reafirmat.

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Crystal 2008, p. 58.
  2. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, p. 254.
  3. ^ Eifring și Theil 2005, p. 1.
  4. ^ a b Dubois 2005, p. 177.
  5. ^ De exemplu Constantinescu-Dobridor 1980, p. 254.
  6. ^ Constantinescu-Dobridor 1980, pp. 255.
  7. ^ a b c d e Eifring și Theil 2005, p. 2.
  8. ^ a b De exemplu Constantinescu-Dobridor 1980, p. 255.
  9. ^ Bussmann 1998, p. 139.
  10. ^ a b c d Eifring și Theil 2005, p. 3.
  11. ^ Steuckardt 2007, p. 5. De notat că multe din aceste cuvinte au fost împrumutate de română din franceză (vezi articolele respective pe Dexonline.
  12. ^ a b c Bokor 2007, p. 182.
  13. ^ Sjoberg 1956.
  14. ^ Dexonline, articolele rod și fruct.
  15. ^ Semnele diacritice din exemplele chinezești reprezintă tonuri.
  16. ^ a b Bokor 2007, p. 183.
  17. ^ Dexonline, articolul lovele
  18. ^ Ciorănescu 2007, articolul flata
  19. ^ De exemplu lingvistul francez Claude Hagège (cf. Leclerc 2017, cap. 10).
  20. ^ Secțiune după Eifring și Theil 2005, pp. 4–6, în afara informațiilor din surse indicate separat.
  21. ^ Grevisse 1964, pp. 77–92. Aceste afixe au fost preluate direct sau indirect și de română.
  22. ^ a b c Kálmán și Trón 2007, p. 107.
  23. ^ Kálmánné Bors și A. Jászó 2007, p. 366.
  24. ^ Kálmán și Trón 2007, p. 108.
  25. ^ Hristea 2003.
  26. ^ Crystal 2008, p. 83.
  27. ^ Bussmann 1998, p. 194.
  28. ^ a b c d Grevisse și Goosse 2007, p. 157.
  29. ^ a b c d Cf. articolele respective din Dexonline.
  30. ^ Dubois 2005, p. 178.
  31. ^ TLFi, articolul camping.
  32. ^ HJP, articolul meni.
  33. ^ Zaicz 2006, p. 545.
  34. ^ Eifring și Theil 2005, p. 4.
  35. ^ Barić 1997, p. 607.
  36. ^ Dexonline, articolele hotar și struț.
  37. ^ Zaicz 2006, p. 27.
  38. ^ Dubois 2005, p. 178.
  39. ^ Klajn 2005, p. 25.
  40. ^ HJP, articolul dirigent.
  41. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 696.
  42. ^ Grevisse și Goosse 2007, p. 178.
  43. ^ Klajn 2005, p. 107.
  44. ^ Klajn 2005, p. 53.
  45. ^ Andrews 2001, p. 32.
  46. ^ Perović et al., p. 30.
  47. ^ Cf. articolele respective din WikiSzótár.
  48. ^ Leclerc 2017, cap. 5.
  49. ^ Leclerc 2017, cap. 6.
  50. ^ Leclerc 2017, cap. 10.
  51. ^ Gerstner 2006, pagina A magyar szókészlet jellegzetességei (Caracteristicile lexicului maghiar).
  52. ^ 61,9% după Sala 1988; 64,67% după Macrea 1961, p. 32, apud Pană Dindelegan 2013, p. 3.
  53. ^ Cf. Milković 2010, pp. 37–48, care citează mai mulți autori ce afirmă aceasta.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

Vezi și[modificare | modificare sursă]