Istoria arhitecturii

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
SaintPierre1.JPG
Acest articol este o parte
a seriei de articole despre 
Istoria arhitecturii
Arhitectura neolitică
Arhitectura în Egiptul antic
Arhitectura mesopotamiană
Arhitectura clasică
Arhitectura Greciei antice
Arhitectura romană
Arhitectură bizantină
Arhitectura medievală
Arhitectura romanică
Arhitectura gotică
Arhitectura renascentistă
Arhitectura barocă
Arhitectura neoclasică
Arhitectura neogotică
Arhitectura modernă
Arhitectura post-modernă
Categorie:Istoria arhitecturii
Visul unui architect
Complexul de la Stonehenge

Istoria arhitecturii urmărește evoluția arhitecturii de la primele locuințe construite de omul primitiv până la structurile monumentale moderne, arhitectură ale cărei stiluri au avut diverse forme, în funcție de spațiul geografic și perioada istorică respectivă.

Arhitectura preistorică (500 000 î.Hr. - 10 000 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Locuinţe descoperite la Skara Brae (Scoţia) și datând din neolitic (3100 - 2500 î.Hr.)

Primele locuințe folosite de oameni erau temporare și mobile, reflectând stilul de viață nomad, de tipul vânător-culegător. Materialele ușor transportabile, cum ar fi pielea animalelor, oasele, lemnele, lutul și nămolul, au constituit principalele materiale de construcție. Structurile astfel obținute au dispărut în totalitate. Cele mai vechi adăposturi descoperite până azi datează de 500 000 ani, fiind construite de Homo erectus lângă Chichibu, Japonia, unde s-au găsit urme de găuri într-un strat de cenușă vulcanică. Vestigii mai recente datează de acum 400 000 de ani și au fost descoperite în situl de la Terra Armata, în Franța, unde punctul de susținere al adăpostului din nuiele erau coloanele de piatră.

Dolmen

Arhitectura neolitică[modificare | modificare sursă]

În Asia de Sud-Est, cultura neolitică apare cu zece milenii î.Hr. în zona Levantului și se răspândește către est (zonele asiatice) și vest (regiunea mediterană).

Arhitectura neolitică în spațiul european s-a dezvoltat cu precădere la sfârșitul neoliticului (al treilea mileniu î.Hr.) în zonele de coastă ale Europei, mai ales zona vestică a continentului. Se caracterizează prin marile ansambluri megalitice (menhire, dolmene, cromlech-uri).


Arhitectura antică (10 000 î.Hr. - 500 î.Hr.)[modificare | modificare sursă]

Primele construcții ale oamenilor preistorici au fost corturile din piei de animale susținute de stâlpi de lemn. În zonele în care lemnul era o raritate, pentru susținerea construcției erau folosite oase de mamut (până în anii 10 000 î.Hr.) În jurul anului 6000 î.Hr. însă, oamenii au început să folosească cărămizi de mâl uscat și lemn pentru construirea caselor. Acopereau pereții cu o tencuială fină, pe care pictau ornamente întrebuințând coloranți din plante. Podelele erau goale ori acoperite cu paie sau piei de animale. Mobila era compusă din mese și paturi, făcute din cărămizi de mâl. Pentru a se feri de intemperii, primii oameni își făceau acoperișuri din stâlpi de lemn acoperiți cu crengi și frunze, cu paie sau cu straturi groase de pământ prins între rădăcini de ierburi. În zonele cu climă caldă se făceau acoperișuri plate, pentru ca razele soarelui să se reflecte și în clădiri să fie răcoare. Casele din Ierusalim aveau de pildă, acoperișuri plate și împrejmuite cu parapete. În regiunile temperate, acoperișurile erau înclinate, pentru ca apa de ploaie să se scurgă repede.

Prin 4000 î.Hr., sumerienii din Mesopotamia își construiau casele din stuful din mlaștini. Ei făceau acoperișuri mari și curbate din mai multe straturi de stuf, dar acestea nu rezistau foarte mult timp, fiind înlocuite o dată la un interval de ani. În jurul anului 3000 î.Hr., oamenii din Europa, Egipt, America de Sud, Orientul Mijlociu și China au început să utilizeze piatra ca material de construcții. La început au utilizat piatra necioplită. Apoi, pe măsură ce uneltele de metal au evoluat, ei au început să taie piatra în blocuri mai mari, rectangulare. Acestea erau așezate unele peste altele. Peste pereți se ridicau acoperișuri plate sau înclinate. În Europa, primii agricultori europeni își construiau case cu pereți din plasă împletită din rămurele și acoperite cu lut, ca să nu pătrundă vântul, ploaia sau ninsoarea. Adesea, ei decorau pereții cu pigmenți extrași din plante. Prin 2000 î.Hr., chinezii înălțau case cu stâlpi de lemn și acoperișuri împletite din paie. Clădirile din antichitate serveau ca locuințe, ca adăposturi pentru animalele domestice, pentru depozitare, unele aveau destinații religioase, iar altele serveau drept morminte. Spre deosebire de construcțiile din mâl și lemn, construcțiile din piatră s-au păstrat până în ziua de azi.

Ierihon
Imagine zoomorfă gravată pe unul dintre stâlpii de la Gobekli Tepe.

Ierihonul este considerat ca cea mai veche așezare urbană din lume, precum și așezarea cu primele fortificații din lume. El este populat din aproximativ 9000 î.Hr.

Fortificațiile excavate indică faptul că orașul vechi a fost construit acum aproximativ 12.000 de ani, deci undeva spre sfârșitul perioadei mezolitice (circa 10000 î.Hr.). Este astfel primul oraș cu ziduri de apărare din lume (cunoscut până în prezent). Ceea ce este interesant este că zidurile au fost ridicate înainte de descoperirea agriculturii în zona orientală cu cel puțin 1.000 de ani. Iar construcțiile sunt anterioare piramidelor cu 4.000 de ani. La prima vedere, colina de doar 20 m înălțime, făcută de om, un amestec de ruine construite peste altele anterioare, acoperite de praf și aluviuni, este dezamăgitoare. Dar arheologul Kathleen Kenyon a descoperit, în urma excavațiilor din 1952-1958, o adevărată comoară, un turn masiv, din piatră, cu un diametru de 8 m, înalt de 8 m, legat în partea interioară de un zid gros de 4 m. El a fost datat în perioada neolitică, fiind distrus în jurul anilor 8000-7000 î.Hr. De asemenea, ea a demonstrat că orașul a fost distrus și reconstruit succesiv, descoperindu-se peste 23 de straturi. Pentru a se apăra, au construit ziduri înalte de 2 m în jurul locuințelor, precum și turnul de apărare. Accesul în vârful lui se făcea pe o scara cu trepte tăiate în piatră. S-a mai descoperit și o nișă în perete, care a fost interpretată drept altar. Zidul de apărare a fost extins în timp și înălțat, fiind în cele din urma alcătuit din cărămizi de pământ arse, căptușit în exterior cu blocuri masive de piatră. Aceste construcții monumentale reflectă organizarea socială și centralizarea autorității din acea perioadă.

Göbekli Tepe, Urfa
Catal Hüyük
Catal Hüyük

Descoperirile recente făcute în situl arheologic, sanctuarul Göbekli Tepe din Turcia au schimbat perspectiva istorică, conform căreia, doar populațiile agricole stabilite au ridicat monumente importante. Templele monolitice descoperite la Gobekli Tepe datează din anii 9000 î.Hr. și nu au putut fi construite decât de vânători-culegători, deoarece în aceea perioadă agricultura încă nu se dezvoltase. Structura sanctuarului alcătuită din stâlpii de calcar în formă literei "T" este gravată cu desene zoomorfice și are o înălțime de până la 7 metri și o greutate de 50 de tone. Acesta este primul sit din lume care demonstrează iscusința vânătorilor-culegători în construirea unor structuri complexe durabile. Destinația acestei construcții este necunoscută, fiind consacrată fie unor ceremonii religioase, fie unui proiect științific.

Schimbările climatice din perioada neolitica (8000 î.Hr.-3000 î.Hr.) au determinat dezvoltarea și extinderea agriculturii, aspect care a condus la apariția unei societăți stabile, care și-au investit energia în construcția de locuințe permanente, realizate din lemn, nuiele și tencuială sau cărămidă și piatră. Catal Hüyük este unul dintre cele mai timpurii și vaste situri neolitice, iar așezarea, care datează din anii 7000 î.Hr., avea o populație ce depășea 10000 de locuitori în perioada de apogeu. Nu existau străzi, iar terasele de pe acoperișuri reprezentau cai de acces în locuințele construite din cărămidă și nămol.

Civilizațiile timpurii s-au dezvoltat în numeroase regiuni, inclusiv în America și în China. Civilizațiile care s-au stabilit în Orientul Mijlociu, în jurul Mării Mediterane și în nordul Indiei, sunt printre cele mai vechi și mai bine cunoscute. Primele civilizații au apărut, în general, odată cu dezvoltarea culturilor agricole irigate. Comunitățile compacte și stabile care s-au format în aceste condiții aveau o organizare socială ce urmăreau simplificarea modului de construcție și susținerea sistemelor de irigare sau a altor proiecte importante. Pe Valea Indului, primele vestigii ale civilizației datează din perioada 3300-1700 î.Hr., dezvăluind o execuție arhitecturală remarcabilă pentru vremea respectivă. Străzile erau proiectate pe un model de rețea uniformă, iar clădirile rectangulare erau dotate cu sisteme de canalizare concepute astfel încât să separe apa folosita de cea curată. Locuitorii așezărilor de pe Valea Indului sunt printre primii din lume care au folosit arcul, ca element de arhitectură.

Arhitectura egipteană[modificare | modificare sursă]

Vechile orașe egiptene erau construite din chirpici și cărămidă. Fiind construite pe valea inundabilă a Nilului, acestea s-au degradat și au fost distruse. Urmele descoperite ilustrează stiluri variate de temple, construite din coloane de piatră și lintouri (buiandrugi), sau fațade de piatră gravate și piramide.


Religiozitatea egiptenilor se reflectă și în arhitectura acestora. Aceasta cuprindea:

Unul dintre cei mai vechi arhitecți cunoscuți este considerat Imhotep, sub a cărui îndrumare a fost ridicată piramida de la Saqqarah, prima construcție monumentală din piatră. Piramidele egiptene, simbol al Egiptului antic, sunt cele mai mari monumente din piatră de pe pământ.

Coloanele templelor erau împodobite cu diverse sculpturi ce imitau modele vegetale: palmier, de lotus, papirus.

Arhitectura mesopotamiană[modificare | modificare sursă]

Zigguratul din Ur, vechi de peste patru milenii

Palatele popoarelor mesopotamiene (sumerieni, akkadieni, asirieni, babilonieni) erau vaste, impunătoare. Deoarece piatra și lemnul erau rare în acestă regiune, ca material de construcție se utilizau cărămizile din pământ uscat (crude) arse la soare. În jurul anului 2300 î.Hr., începe să fie utilizată și cărămida arsă în cuptoare, iar ca liant bitumul. Din mileniul I î.Hr. se introduce și cărămida smălțuită. Bogat decorate, aveau intrări, scări și turnuri monumentale. Ca ornament, se utilizau forme în relief, cărămida smălțuită și policromă.

O altă inovație o constituie introducerea arcurilor și a bolților care înlocuiește clasica structură trilitică (stâlp și grindă).

Civilizația mesopotamiană a creat ziguratul, templu cu mai multe nivele, având la partea superioară un sanctuar. Cel mai cunoscut zigurat este celebrul Turn Babel. Palatele suveranilor Sargon al II-lea, Assurbanipal și Nabucodonosor, precum și orașele Ur, Assur, Ninive, Dūr-Sarrukīn sunt mărturii ale unei vechi tradiții arhitecturale.

Exemple: Poarta zeiței Iștar, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul lui Marduk (Turnul Babilonului)

Arhitectura persană[modificare | modificare sursă]

Ca și la mesopotamieni, palatele persane erau de mari dimensiuni și bogat ornamentate. Perșii au mai construit morminte săpate în stâncă (hipogee).

Exemple: Palatul lui Darius I de la Susa (din care s-a păstrat doar relieful cu "Friza arcașilor"), Palatul lui Xerxes de la Persepolis, precum și alte palate la Pasargade, Susa și Ecbatana.

Arhitectura clasică (500 î.Hr. - 500 d.Hr.)[modificare | modificare sursă]

În orașele societăților antice, construcțiile se făceau din piatră, ca să fie solide și durabile, fiind deseori placate cu roci decorative precum marmura. Pentru un aspect mai impresionant erau realizate manual. Existau deja unelte și dispozitive, schelele, care permiteau ridicarea edificiilor mari și arcadelor sofisticate. Grecii erau buni arhitecți. Studiul matematicii le-a servit în proiectarea unor clădiri bine proporționate, în armonie cu peisajul. Prin 300 î.Hr., grecii făceau planuri de urbanism, proiectând în detaliu orașe întregi și dispunând străzile după un caroiaj. Până și constructorii din America Centrală foloseau planificarea urbanistică. În alte regiuni, orașele s-au dezvoltat pornind de la așezări inițiale-sate, fortărețe, porturi sau întretăieri de drumuri-având un mod de dispunere mult mai puțin ordonat.

Romanii au adoptat multe idei ale grecilor, dar au descoperit și tehnici noi. Una dintre acestea a fost obținerea betonului, în jurul anului 200 î.Hr. La început, betonul era utilizat la fundații, dar nu după mult timp a fost inclus în structura zidurilor și a acoperișurilor unor imense domuri. Romanii au mai realizat arcade pentru case, poduri și apeducte. Prin secolul II d.Hr., în orașele romane existau blocuri de apartamente cu 4-5 etaje, numite insulae. Orașele romane au constituit germenii orașelor aglomerate din zilele noastre.

Obiectivele construcțiilor au devenit mult mai ambițioase și mai sofisticate. În Imperiul Roman, Persia, India, China și Mexic s-au realizat drumuri pavate, care permiteau o circulație mai rapidă și folosirea carelor pentru transportarea unor poveri mai mari. Apa era trimisă, prin canale sau prin apeductele înălțate, să alimenteze orașele.

În America Centrală s-au ridicat piramide și alte construcții imense în centre religioase impresionante de proporții. Toată munca acesteia a necesitat adunarea și organizarea unui număr mare de oameni, asigurarea hranei lor precum și a materialelor de construcții. Era nevoie de arhitecți, supraveghetori și constructori, ca sa aleagă materialele și să coordoneze lucrările. S-a făcut un important progres în activitățile practice, în cunoașterea matematicii și implicit a principiilor de realizare a construcțiilor. Meseriile aferente construcțiilor, cunoscute astăzi, au apărut în perioada respectiva. În toată lumea, tehnicile s-au îmbunătățit, chiar și în cele mai simple societăți, și în sate, chiar dacă din cauza folosirii lemnului, care se deteriorează rapid, din acele clădiri au rămas doar câteva urme. În zonele de clima rece s-au descoperit noi metode de a contracara frigul și umezeala. În regiunile calde s-au realizat construcții răcoroase și umbroase, cu arcade, iluminat și ventilație adecvate. Maiașii au construit piramide înalte, care să depășească înălțimea arborilor din jungla înconjurătoare. Milioane de blocuri din piatra au fost finisate, ridicate și cărate cu spinarea pentru construirea părții de sus.

Arcul

Arhitectura egeeană[modificare | modificare sursă]

Creta[modificare | modificare sursă]

Creta a reprezentat locul de baștină al celei mai timpurii civilizații europene, civilizația minoică. Membrii acesteia au construit pană în anul 2000 î.Hr. palate și așezări cu drumuri pavate. Palatul din Cnossos, construit în 1500 î.Hr., era alcătuit din peste 1000 de camere, situate la etaje diferite, beneficiind de alimentare cu apă prin apeducte, de sisteme sanitare și de canalizare. Trăsătura specifică a arhitecturii minoice consta în forma coloanelor, mai înguste la bază și cu diametrul tot mai mare către vârf. Trunchiurile de chiparos folosite pentru coloane erau înfipte în pământ invers, pentru a preveni înmugurirea. Această estetică s-a păstrat până și atunci când minoicii au trecut la folosirea coloanelor de piatră. Palatul cretan nu are aspect de fortăreață precum cel mesopotamian, deoarece primejdia invaziilor exterioare era mai mică. Din acest motiv, accentul nu cade pe zidurile de fortificație, ci pe deschiderea către peisaj și pe confort.

Ruinele Palatului din Knossos, vechi de aproape patru milenii.

Exemple: palatele de la Knossos, Phaistos.

Micene[modificare | modificare sursă]

Popor de războinici, micenienii aveau palatele fortificate, înconjurate de ziduri groase din blocuri de piatră nefasonată (ziduri ciclopice) și prevăzute cu turnuri de apărare. În interior aveau o cameră centrală, numită megaron, care era o sală de mari dimensiuni. Megaronul va fi preluat de greci în construcția templelor.

Exemple: palatele de la Micene și Tirint.

Mormintele miceniene sunt de formă circulară și acoperite cu o cupolă. Cele ale famililor bogate puteau avea un diametru și de peste 10 m. Exemplu: mormintele regale de la Micene (mormântul lui Atreu).

Troia[modificare | modificare sursă]

Ca și în cazul cetății din Peloponez, așezările din Troia sunt dominate de construcțiile de tip megaron. Ca material de construcție se utiliza piatra, cărămida crudă sau lemn. În cadrul așezării Troia II a fost identificată și o colonadă, prima cunoscută în arhitectura greacă.

Clasicismul greco-roman[modificare | modificare sursă]

Grecia antică[modificare | modificare sursă]

Vezi și : Arhitectura Greciei antice

Partenonul, așa cum arată astăzi
Templul Zeiței Nike

Templele și teatrele grecești reprezentau clădiri mărețe ale Greciei antice. Templele erau construite pe piloni, fiind alcătuite din structuri rectangulare închise, cu acoperișuri joase, ce se sprijineau pe coloane. Teatrele erau prevăzute cu locuri pentru șezut (gradene), amplasate circular și pe niveluri diferite (trepte). Arhitectura grecească a moștenit numeroase elemente din culturi și timpuri diferite. Coloana dorică a apărut pentru prima dată pe teritoriul Greciei antice îmbinând capitelul micenian cu o coloană verticală de formă conică, în stilul arhitectural al egiptenilor, cu care grecii au avut legături strânse încă din sec. VII î.Hr. Coloana dorică a fost apoi înlocuită cu coloana ionică, originară din Asia Mică. Prima coloană corintică se află în templul lui Apollo Epicurius din Bassae. Ea pornește de la stilul ionic, însă reprezintă un capitel floral elaborat. Acest stil a devenit popular odată cu dezvoltarea civilizației romane.

Arhitectura Greciei antice ilustrează interesul grecilor pentru organizarea orașelor-state, realizarea de construcții funcționale pentru necesitățile lor materiale și spirituale și stabilirea unor principii estetice.

Order (PSF).png

Pentru a obține perfecțiunea construcțiilor, grecii au inventat ordinele de arhitectură:

  • doric, elaborat în perioada arhaică, se caracterizează prin robustețe, forme puternice și decorații sobre.
  • ionic, elaborat în aceeași perioadă, este mai bogat decorat și are proporții mai zvelte și elegante.
  • corintic, apărut mai târziu, la sfârșitul perioadei clasice, este asemănător cu ionicul, dar are capitelul mai bogat decorat.
07Epidaurus Theater07.jpg

Edificiile construite de greci au constituit adevărate modele pentru arhitectura romană. Printre forme constructive amintim:

  • agora (piața publică): centrul spiritual, juridic, politic și comercial al comunității,
  • templul: lăcașuri de cult închinate zeilor,
  • teatrul: loc public destinat desfășurării spectacolelor,
  • stadionul: loc public destinat întrecerilor sportive și olimpiadelor,
  • palestră: construcție mai mică, acoperită, pentru întrecerile de gimnastică sau luptelor corp la corp,
  • monument comemorativ: construit în cinstea unor evenimente importante sau unor eroi,
  • mausoleu,
  • bibliotecă,
  • muzeu,
  • pinacotecă.
  • Acropole (gr:"orașul de sus")

Apogeul arhitecturii monumentale grecești a fost atins prin realizarea templelor de pe Acropola Atenei, devenite ulterior tezaur al întregii umanități.

Arhitectura greacă clasică se regăsește în numeroasele temple care s-au păstrat în coloniile grecești din sudul Italiei și din Sicilia.

Printre construcțiile monumentale ale Greciei antice menționăm: Farul din Alexandria, Acropola din Atena, Partenonul, Templul Atenei Nike, Erechteionul.


Farul din Alexandria

Stilul elenistic[modificare | modificare sursă]

După înfrângerea suferită de atenieni în războiul peleponesiac cu Sparta, [[Grecia]] a cunoscut un haos politic și economic. Redresarea a început abia în perioada lui Alexandru cel Mare, odată cu dezvoltarea civilizației elenistice. Noul imperiu a înlesnit răspândirea stilului arhitectonic grecesc și înflorirea economică, favorizând dezvoltarea unei arhitecturi impresionante. Scările grandioase au devenit un motiv destul de popular, iar fostele locuințe modeste ale grecilor s-au transformat în construcții somptuoase, coloanele fiind împodobite cu statui reprezentând oameni înstăriți. În acest context au existat voci care au considerat transformările ca fiind decadente, o întruchipare a exceselor imperiului și a abandonării simplității.

Arhitectura romană[modificare | modificare sursă]

Colosseum

Arhitectura grecească a contribuit cu influențe semnificative la dezvoltarea arhitecturii romane, elementele grecești fiind folosite în scop decorativ sau la fațade. În comparație cu vechile civilizații, romanii au creat principii constructive noi, exploatând mai bine calitățile materialelor și introducând materiale noi ca cimentul. Structura clădirilor romane se baza pe bolțile și zidurile de piatră și beton, și nu pe sisteme cu stâlpi și grinzi ca la arhitectura greacă. Bolta și cupolele le-au permis romanilor să zidească spații mai mari, fără a folosi stâlpii de susținere intermediari. Romanii au inițiat utilizarea amestecului de beton în construcții, fabricat din var, moloz, apă și cenușă vulcanică, acoperind suprafețe mari. Acesta a permis dezvoltarea construcțiilor la o scară nemaiîntâlnită până atunci realizându-se clădiri monumentale ca: Panteonul, Colosseumul. Descoperirea betonului ca material de construcție va revoluționa arhitectura, stabilindu-se noi concepții spațiale. Construcțiile se realizează mai rapid și au mai multă stabilitate. Așezările romane se construiau după un plan de sistematizare în formă rectangulară, în jurul a două drumuri largi care formau axele nord-sud și est-vest. Forumul, predecesorul pieței publice, era construit pe agora grecească și se afla la intersecția dintre aceste două drumuri, fiind înconjurat de clădiri publice, de exemplu, bazilici (săli de judecată și activități comerciale), temple și arce de triumf. Statul deținea monopol asupra materialelor de construcții. Fabricarea cărămizilor se desfășura în cărămidăriile statului, iar armata suporta cheltuielile pentru construirea clădirilor civile. Drumurile și podurile care străbăteau imperiul au permis circulația rapidă a bunurilor, informațiilor și trupelor. Vila romană, cu grădini, terase și coloane, ilustrează situația materială înfloritoare a romanilor. Fiind o expresie a puterii statului, arta Romei antice, era dominată de spiritul utilitar și practic al romanilor. De la arhitectura etruscă și greacă, romanii au preluat:

  • noile principii urbanistice (utilizarea unor planuri regulate la proiectarea orașelor, cu străzi și trotuare pentru circulație, canalizare);
  • ideea pieței publice ca centru al orașului;
  • ordinele de arhitectură (doric, ionic și corintic);
  • ideea decorării construcțiilor prin picturi și mozaic.
Apeduct
Rome Pantheon.jpg

Tipurile de construcții:

  • forumul: centrul orașului, locul unde se adună toți locuitorii cetății; exemple: cele ridicate de Cezar, Augustus, Traian, Nerva, Vespasian;
  • bazilica: construcții de mari dimensiuni unde au loc adunări publice, ședințele Senatului; exemple: Bazilica Æmilia, Ulpia, Giulia;
  • teatrul, amfiteatrul, odeonul, stadionul, circul: edificii destinate distracției; exemple: Colosseum, Teatrul lui Marcellus, amfiteatrele din Arles, Nîmes, Verona;
  • termele (băile publice): termele lui Agrippa, Caracalla, Dioclețian și Constantin cel Mare;
  • monumente comemorative: erau ridicate nu numai în cinstea unor eroi, ci și pentru a glorifica împăratul; exemple: arcurile de triumf ale împăraților Septimiu Sever, Titus, Traian, Constantin, columna lui Traian, monumentul triumfal Tropaeum Traiani (de la Adamclisi, Constanța);
  • locuințele: cele de la oraș se numeau "vila urbană", iar cele de la țară, "vila rustică"; exemple: casele din Pompei și Herculanum;
  • palatele imperiale, care devin foarte numeroase în perioada imperiului; exemple: Palatul Flavilor, Palatul lui Dioclețian;
  • templele: pot fi închinate unui zeu sau mai multor zei; exemple: Pantheonul, templul Vestei, templul lui Jupiter;
  • canale și apeducte, necesare alimentării cu apă a orașelor aflate în plină expansiune (exemplu: canalizarea Romei antice);
  • poduri, care asigurau legătura între diferitele regiuni ale unui vast imperiu; exemple: Podul din Alcántara (Toledo);
  • construcții militare; exemple: Castrul roman Apulum din Alba Iulia.

Creșterea și expansiunea Imperiului Roman s-a reflectat în grandoarea arhitecturii. Intensificarea amenințărilor externe și popoarelor migratoare din secolul III, lipsa banilor, succesiunea împăraților incompetenți și prăbușirea lentă a imperiului au oprit evoluția arhitecturii.

Columna lui Traian

Arhitectura asiatică[modificare | modificare sursă]

Arhitectura chineză[modificare | modificare sursă]

Un adevărat simbol al Chinei, Marele Zid Chinezesc a fost construit într-o perioadă îndelungată începând cu epoca dinastiei Han timpurie (secolul al III-lea î.Hr.), fiind terminat în timpul dinastiei Ming (secolul al XV-lea). Mausoleul primului împărat chinez, Qin Shi Huang, are mărimea unui orășel.

O altă construcție remarcabilă este pagoda templului Song-yue (523 d.Hr.). Înaltă de 40 m., construcția acesteia trădează influențele stilului stupei indiene.

În timpul dinastiei Tang (618 - 907), se realizează monumentul clasic al arhitecturii chineze: Marea pagoda a gâștei sălbatice. La fel de interesante sunt pagodele din fier și bronz executate sub Dinastia Song (960 - 1279), unde se remarcă pagoda din Tanian Sian.

O altă capodoperă a arhitecturii clasice este Palatul Imperial din Peking, construit sub dinastia Ming (1368 - 1644). Locuințele tradiționale chinezești erau construite în general din lemn, fiind mai rezistente la cutremure. Aveau forme rectangulare și structuri de grinzi cu console care susțineau acoperișurile din țigle. Pagoda era cel mai cunoscut model de edificiu chinezesc, o forma mai evoluata a stupei, care provine din India.

Arhitectura hindusă[modificare | modificare sursă]

Perioadele Gupta au produs capodoperele arhitecturii sculptate indiene: templele rupestre de la Ajanta. În secolele IX - XIV, se ridică multe temple în aer liber a căror arhitectură devine tot mai complexă. Un exemplu este templul de la Khajuraho, cu o înălțime de 38 m, decorat cu o enormă operă de sculptură.

Un monument caracteristic arhitecturii indiene este edificiul de tip stupă, cea mai celebră fiind cea de la Sanchi.

Arhitectura japoneză[modificare | modificare sursă]

Continuatoare a tradițiilor chineze, arhitectura japoneză și-a urmat drumul propriu, realizând construcții de dimensiuni mai reduse (comparativ cu monumentalismul artei chineze). Utilizând cu precădere lemnul ca material de construcție, edificiile nipone se caracterizează printr-un rafinat joc al detaliilor decorative sau arhitecturale.

Printre capodopere putem menționa:

Arhitectura islamică[modificare | modificare sursă]

Arhitectura din perioada dinastiei Omeiazilor are ca monumente reprezentative Moscheea Omeiazilor din Damasc și Marea Moschee din Córdoba. În timpul dinastiei Abbasizilor, se construiesc: Moscheea Al-Azhar și moscheea Ibn-Tulun din Cairo, precum și moscheea Kalean din Buhara.

Taj Mahal, unul dintre cele mai celebre monumente de arhitectură islamică

Arhitectura și tehnica, construcțiilor arabe au exercitat o influență importantă asupra artei monumentale din regiunile în care s-a răspândit religia și cultura islamică. Astfel, în Africa de Nord și Peninsula Iberică, s-au dezvoltat orașele Córdoba, Sevilla, Granada, Marrakech, Rabat. Printre edificiile monumentale specifice perioadei secolelor XI-XIII din aceste regiuni, putem menționa: Alcazarul din Sevilla, Palatul Alhambra din Granada, moscheea El Mansur din Marrakech. Influența islamică s-a manifestat și în Asia. La Samarkand s-au construit o serie de moschei și mausolee, printre care se remarcă moscheele din piața Reghistan, construite de Ulugh Beg. În India, arta islamică atinge apogeul prin celebrul monument Taj Mahal. În Iran, se remarcă Moscheea șahului, palatele Ali-Kapu și Cil-Sutun, toate din Isfahan. În spațiul otoman, printre monumentele mai celebre putem menționa: Moscheea Selimiye de la Adrianopol, Moscheea Albastră, Palatul Top Kapi.

O primă caracteristică a construcțiilor monumentale islamice o constituie concepția unitară privind spațiul destinat cultului religios. Arta ornamentului ocupă un loc deosebit în decorarea construcțiilor. Acesta era alcătuit din motive geometrice sau florale denumite arabescuri. Lângă moschei, musulmanii construiau minarete în care urca muezinul pentru a chema oamenii la rugăciune. Forma minaretelor și cea a cupolelor, sau a domurilor cu forma unor cepe, așezate în vârful moscheii sunt caracteristice arhitecturii musulmane.

America precolumbiană[modificare | modificare sursă]

Aztecii[modificare | modificare sursă]

În perioada de înflorire a statului aztec (1349 - 1521), s-au amenajat centre religioase importante. Astfel, orașul Teotihuacán, cu monumentele sale impunătoare (Piramida Soarelui, Piramida Lunii, Templul lui Quetzalcoatl) se întindea pe o suprafață de circa 25 km2. La fel de remarcabile sunt construcțiile realizate în Tenochtitlan, mai ales palatelele suveranului Moctezuma.

Mayașii[modificare | modificare sursă]

Chichen itza

O caracteristică a acestei civilizații, cea mai înfloritoare din America precolumbiană, o constituie faptul că principalele orașe și construcții monumentale au fost construite în locuri greu accesibile. Construcțiile destinate cultului religios ocupau suprafețe mult mai mari decât cele din zonele rezervate locuințelor.

Dintre cele 400 de orașe mayașe identificate, cel mai bine conservat este Chichén Itzá. Aici s-au construit, pe lângă piramide (în număr destul de mare și de dimensiuni impresionante), temple, stele funerare, bogat ornamentate cu motive animale, vegetale sau hieroglife. Toate acestea dovedesc măiestria artei mayașe, neatinsă de niciunul din popoarele precolumbiene.

Incașii[modificare | modificare sursă]

Machu Picchu

Arhitectura incașilor era simplă, cu puține ornamente, dar cu accentul pus pe funcțional și de o mare perfecțiune tehnică a execuției.

În orașul Cuzco, capitala Imperiului Inca, s-au realizat mari construcții civile și religioase. Pe lângă miile de case construite din lut bătătorit, se remarcă giganticele temple realizate din blocuri de piatră de 4-5 m latura, utilizând o tehnologie avansată pentru acea epocă (secolul al XV-lea)

În perioada cuceririi spaniole, ultimul refugiu al incașilor a fost orașul Machu Picchu. Citadela construită aici, realizată cu o remarcabilă ingeniozitate, a fost amplasată pe vârfurile inaccesibile ale munților la peste 3.000 m altitudine.

Arhitectura vikingă[modificare | modificare sursă]

Stil arhitectural proiectat și utilizat în Scandinavia și Nordul Europei, în secolele IX-XI.Casele erau construite din lemn, pereții din lemn, săpate în pământ, cu pietre alezate la bază. La fel și templele, cât și bisericile timpurii, erau construite din lemn. Casele lungi, specifice vikingilor, proporțional înguste, cu câte o singură cameră, au fost găsite în diferite părți ale lumii, inclusiv în Asia, Europa și America de Nord.

Africa[modificare | modificare sursă]

În afara civilizației antice egiptene, în Africa au mai cunoscut o deosebită înflorire încă din antichitate: arhitectura nubiană, axumita, maghrebiană și altele, la care se adaugă ulterior arhitectura spațiului sud-african, a zonei swahili, a zonei centrafricane etc.

Printre edificiile remarcabile menționăm: construcțiile din regatul Axum, (Etiopia), cetățile Stone Town din Zanzibar, Leptis Magna (Libia), Béni Hammad din Algeria, palatul regal din Abomey (Benin).

Arhitectura paleocreștină[modificare | modificare sursă]

Ritualurile cultului creștin abia apărut se desfășurau la început în case particulare, în care se amenajau încăperi specializate. La mijlocul secolului al IV-lea, apar primele case-biserici. Alte locuri unde se desfășurau ritualurile au fost catacombele și avem ca exemplu pe cele amenajate la marginea orașelor Roma, Neapole, Sicilia.

Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, având ca model vechile bazilici romane. Bazilica creștină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcțiunii religioase, dobândind cu timpul o structură arhitecturală complexă transmisă în întreaga lume creștină.

Arhitectura paleocreștină cunoaște două tipuri constructive principale:

  • tipul bazilical: clădiri de dimensiuni mari care să adăpostească un număr mare de credincioși
  • tipul central: edificii de dimensiuni mai reduse, cum ar fi baptisteriile și mausoleele.

Arhitectura medievală (500-1500)[modificare | modificare sursă]

Chateau de Falaise
Castelul Bodiam
Château de Châteaubriand
Leeds Castle
Alcazar de Segovia
London Tower

Stilurile de construcție erau diferite în diverse parți ale lumii. În zonele cu clima caldă și umedă, clădirile erau construite astfel încât să ofere răcoare și umbră, pe când în zonele cu clima rece, ele constituiau un adăpost împotriva vânturilor, ploilor, ninsorilor și a gerului. Acolo unde se găseau copaci din abundență, construcțiile erau în întregime din lemn. Acesta era în cazul Europei de nord și Japoniei. La început, castelele erau construite din lemn, însă deteriorarea rapidă și riscul incendiilor au determinat înlocuirea acestora cu castele din piatră, care erau mult mai durabile. În regiunile aride se utilizau cărămizi uscate la soare, sau chirpici. Cu piatra și cărămida se lucra mai greu, însă constructorii de biserici, temple și palate sperau că vor lăsa posterității un reper durabil. Pe măsură ce tehnicile de construcție au progresat, stilurile arhitectonice au devenit mai complexe, incluzând arcade, acoperișuri maiestuoase și cupole. Minaretele, pagodele și turlele bisericilor au devenit mai înalte și cu forme mai grațioase.

Fortificațiile erau mai înalte și masive. Zidurile exterioare ale castelelor erau construite în așa fel încât să închidă o așezare, uneori un oraș întreg. Normanzii erau maeștrii în construirea castelelor, dar și japonezii, arabii și mayașii erau pricepuți în acest domeniu. În toată Europa de Vest se puteau întâlni castele construite pe înălțimi și împrejmuite cu un zid de apărare din lemn sau din piatră, situat la mare distanță. În cazul unui atac, sătenii se adăposteau la castel. Satul și împrejmuirea puteau fi jefuite și incendiate, dar oamenii erau salvați. Prin anul 1000 au început să se construiască clădiri elegante pentru negustori, prăvălii și ghilde comerciale. Orașe ca Hangzhou, Teotihuacan, Cordoba și Kanauj aveau proporții impresionante. Treptat apărea un stil laic, nereligios, stabilind concepte ce vor fi adoptate de arhitecții de mai târziu. Marea majoritatea a oamenilor locuiau în construcții simple. Corturile americanilor, făcute din piei, cabanele din bușteni europeni, corturile arabe și casele lungi ale indonezienilor, ridicate rapid, din materiale simple, satisfăceau cu prisosință cerințele celor care le locuiau. Erau mai confortabile decât castele reci din piatră.


În Europa, majoritatea oamenilor își construiau case din lemn, deoarece acesta era ieftin și din abundență, însă lemnul din nefericire lua foc sau putrezea. De aceea, pentru clădirile importante se folosea piatra. Castelele și zidurile orașelor erau construite din blocuri mari de piatră, bine îmbinate. Catedralele erau concepute într-un stil gotic nou. Arcadelor rotunjite și pilonilor masivi din vechiul stil romantic le-au luat locul arcadelor cu vârf ascuțit, piloni mai zvelți și ferestre înalte, cu vitralii. Pretutindeni în lume, clădirile au căpătat o formă mai elegantă și mai putin greoaie. Ornamentele sculptate din templele khmere, acoperișurile palatelor și templelor Ming din China și remarcabila lemnărie japoneză sunt repere ale unei perioade fecunde din punct de vedere arhitectonic.

Pentru construirea unui castel era nevoie de o echipa numeroasa de lucrători, condusă de un zidar (mason) cu experiență. Materialele erau aduse în poziția necesară folosindu-se frânghii, scripeți, schele de lemn și cai. Cioplirea pietrei era o serie importantă, al cărei practicanți -Freemason- erau iscusiți și apreciați, tăiau și fasonau cu precizie blocurile de piatră. Constructorii (roughmasin) clădeau zidul de piatră conform indicațiilor primite de la superiorii - freemason.

Crac des chevaliers syria.jpeg

Sosirea turcilor otomani în lumea musulmană au adus un suflu nou arhitecturii islamice cu influențe selgiucide și persane și au fost create arcade, domuri, piloni și mozaicuri. În America de Sud, pe înălțimile Anzilor, incașii construiau cetatea remarcabilă, Machu Picchu. În Orientul Extrem, tibetanii construiau mănăstiri lipite de versanții abrupți din Himalaya. În Africa, etiopienii sculptau biserici creștine direct în stâncă.

Arhitectura bizantină[modificare | modificare sursă]

Catedrala Sfântului Vasile
Biserica "Sf. Sofia", capodoperă a arhitecturii bizantine, devenită moschee după căderea Constantinopolului

De la tradiția romană sunt preluate cu precădere construcțiile religioase: mănăstiri, biserici, baptisterii și biserici-necropolă. În perioada bizantină timpurie (în special sub conducerea lui Iustinian), arta cunoaște o perioadă de înflorire, reprezentată în arhitectură prin construcțiile monumentale din Constantinopol (biserica "Sf. Sofia") și din Ravenna (Bazilica San Vitale).

Basilica San Vitale din Ravenna, unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii bizantine din Europa Occidentală

Bisericile, mai ales cele mari, impresionau prin dimensiuni, măreția cupolei, bogăția ornamentelor. Astfel, arta mozaicului atinge la bizantini o splendoare fără precedent, fiind utilizate materiale ca: marmură, sidef, aur, argint, pietre prețioase. Specifice perioadei bizantine mijlocii sunt: bazilica San Marco din Veneția, biserica Sf. Sofia din Kiev, Sf. Sofia din Novgorod, biserica mănăstirii Hosios Lukas din Focida.

În perioada bizantină târzie, sub dinastia Paleolog, s-au construit: palatul Paleologilor din Constantinopol, mănăstirile din Salonic, Muntele Athos, Trapezunt, biserica mănăstirii Chora din Constantinopol, biserica Pantanassa din Mistra.

În Italia, stilul bizantin poate fi exemplificat prin bazilicile Bazilica San Marco din Veneția, San Paolo fuori le muri, Santa Maria Maggiore. În țara noastră, influențe bizantine putem găsi la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Arhitectura bizantină ortodoxă va fi răspândită și în Rusia Țaristă, căreia îi vor fi adăugate elemente stilului rusesc. (vezi Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova).

Arhitectura romanică[modificare | modificare sursă]

Bazilica San Marco din Veneția

Arhitectura romanică, primul stil arhitectural uniformizat din vestul Europei, care a precedat prăbușirea Romei, a fost una predominant ecleziastică, reflectând dominația bisericii medievale. Bisericile timpurii din vest pornesc de la modelul bazilicii romane, a cărei schiță a fost modificată pentru a corespunde noii sale utilități. Pronaosul a fost mutat în partea de vest a clădirii, iar sectorul estic a fost înlocuit cu altarul și absida, locul în care preoții săvârșeau liturghia. În această perioadă s-a adăugat capela de vest, iar cel mai important element al bisericii cuprindea nava, în vest, rezervată enoriașilor, și altarul, în est, unde oficia clerul. Capelele de vest ale bisericilor au devenit cu timpul mai încăpătoare, cu turnuri și chiar cu o galerie pentru conducătorul laic. Această tendință exprima, din punct de vedere fizic, creșterea puterii regilor franci. În timp, structura construcțiilor a devenit mai ușoară, iar bolta susținută de pilaștri a înlocuit bolțile în cruce timpurii, ai căror pereți masivi exercitau o presiune laterală puternica asupra construcțiilor.

Expresie artistică a societății feudale, stilul romanic s-a dezvoltat în secolele X - XIII, pornind de la trăsăturile specifice artei carolingiene, ale artei antice romane și de la unele influențe bizantine. În această perioadă de instabilitate, un accent deosebit cade pe edificarea cetăților, simbol al puterii nobililor, dar și necesitate (apărarea împotriva invaziilor). O data cu creșterea rolului monahismului, se construiesc multe mănăstiri, exemple: mănăstirea Cluny din Franța, Santiago de Compostella din Spania și Monreale din Italia.

Bisericile romanice au un aspect sever și auster. Zidurile groase, cu ferestre mici, dau impresia de masivitate și robustețe. Ca plan de construcție este utilizat frecvent cel în formă de cruce. Exemplificări: capela din Aachen, bisericile Saint Benoît-sur-Loire, Saint Trophime, Sainte Madeleine, Catedrala din Worms, Catedrala din Mainz, Catedrala din Speyer, Bazilica Sant'Ambrogio din Milano, Bazilica San Marco din Veneția, Domul din Pisa, Turnul Londrei, catedrala Santiago de Compostela În România avem ca exemplu Catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia

Arhitectura gotică[modificare | modificare sursă]

Notre Dame

Goticul poate fi considerat cea mai îndrăzneață invenție în domeniul arhitecturii occidentale. Spre deosebire de romanic, goticul este un stil predominant urban. Construcțiile gotice devin astfel un simbol al puterii și autonomiei orașelor. Arhitectura gotică avea la bază preocuparea arhitecților pentru distribuția forțelor care acționează în interiorul structurii clădirii, pe care aceștia le-au direcționat de-a lungul coloanelor, grinzilor și contraforturilor exterioare. Arhitectura din această perioadă era în continuare centrată pe stilul ecleziastic, noul sistem fiind determinat de tendința de a proiecta catedrale impunătoare, cu ziduri și bolți foarte înalt avântate la cer. Sistemul redus de stâlpi, contraforturi și arce permitea umplerea spațiilor dintre stâlpi și ferestre, lucru imposibil de realizat în cazul bisericilor construite în vechiul stil romanic.

Arhitecții romani au decorat ocazional marginile bolților în cruce cu nervuri. Arhitecții gotici au transformat nervurile în elemente structurale principale ale acoperișului, cărora le-a dat o formă de arce ușor semicirculare, umplând apoi spațiile dintre striuri cu bolți gotice frânte. Au rezultat astfel de construcții mai rezistente și mai ușoare. La întâlnirea cu o coloană sau zid, arcele frânte și bolțile au avantajul de-a transfera forța în jos, producând mai puțină presiune laterală decât un arc sau o boltă semicirculară. Ridicarea unor ziduri masive care să amortizeze presiunea laterală contravenea tendinței gotice de a proiecta clădiri înalte, ușoare și aerisite. Arhitecții gotici au propus o serie de strategii care să faciliteze amortizarea presiunii. Una din aceste inovații consta în suplimentarea stâlpilor structurali cu colonete, coloane mici și subțiri care urcau pană la grinzi, susținând presiunea bolții. Fortificarea exterioară a pereților cu ajutorul stâlpilor, la care se adăugau arcele brutante, curbate peste stâlpi, și distanțele mari dintre stâlpi, constituiau elemente menite să preia presiunea laterală. Toate aceste caracteristici diminuau presiunea masei structurale în interior, permițând pătrunderea luminii prin pereții găuriți.

Instabilitatea politică în Europa Evului Mediu a determinat construirea unui număr mare de castele și fortificații, care serveau drept reședințe pentru nobili, seniori și regi, dar și ca fortărețe. Arhitectura europeană militară a adoptat o serie de elemente aduse de cruciați din Bizanț și din Țara Sfântă, însă castelele gotice includeau și elemente specifice, arcele frânte, bolțile și ornamentele în stil gotic.

Răspândirea arhitecturii gotice în Europa se realizează grație politicii franceze, adoptată cu înflăcărare în Anglia postnormandă. Europa germanică din est însă a opus rezistență, din cauza apartenenței la arhitectura romanică a imperiului franc. Italia a resimțit și ea impactul stilului gotic, însă a adoptat doar câteva elemente, evitând stâlpul exterior și păstrând tradițiile arhitecturii romanice.

Perioada gotică din Italia este cunoscută și ca Protorenaștere.

Aplicarea pe scară largă a arcelor ogivale, precum și arcului butant a făcut ca zidurile portante să fie înlocuite printr-un schelet de rezistență. Prin folosirea de turnuri, fleșe, arcuri și arcade frânte (în ogivă), edificiile cresc foarte mult pe verticală. Utilizarea stâlpilor înalți și a ferestrelor ample dau construcților un aspect mai zvelt. Exemple:


Arhitectura renascentistă (1500-1800)[modificare | modificare sursă]

Domul Santa Maria del Fiore, din Florența, Italia.
Bazilica Sfântul Petru din Roma.

Depășirea de către europeni a culturilor mai avansate în epocile anterioare, cum erau cele din Orient, a avut loc în epoca Renașterii. În Europa, nobilimea și păturile bogate au început să-și construiască palate confortabile și case impunătoare, în locul castelelor reci și fortificate din evul mediu. A evoluat stilul de construcție pentru clădirile cu etaje. Datorită îmbunătățirii tehnologiei de fabricare a sticlei, ferestrele puteau fi mai mari. În Anglia, unele case de mari dimensiuni, ca Hampton Court, erau construite din cărămizi făcute manual, pe când lemnul era folosit în continuare. În orașe, clădirile din lemn constituiau un factor de risc în cazul incendiilor. Colectarea gunoiului și canalizarea nu apăruseră încă. Mobila din interiorul caselor era din lemn, cu sculpturi ornamentale. Pereții erau acoperiți cu panouri din lemn, iar tavanele erau decorate cu ipsos. S-au realizat primele parcuri cu planuri geometrice, cele mai apreciate fiind grădinile cu plante aromatice, de unde se obțineau condimente pentru mâncăruri și remedii ale afecțiunilor ușoare. În întreaga lume, multe dintre clădirile noi erau mai mari și mai impunătoare. Catedralele italiene, castelele japoneze, clădirile mogulilor din India, arhitectura otomană de la Istambul și construcțiile persane din Isfahan au atins noi culmi ale eleganței. S-au construit capitale noi, folosindu-se planificarea, iar pentru lucrări au fost angajați mii de constructori și meseriași. Una dintre cele mai interesante evoluții ale arhitecturii au avut loc în America de Sud, înainte de invazia spaniolă. Mulți incași care trăiau un regiuni muntoase au construit temple, palate, cetăți și locuințe cu dificultate, din blocuri de granit îmbinate ingenios fără mortar. Incașii utilizau exclusiv unelte din piatra. În secolul XVII au fost inițiate mari proiecte de construcții, atât din motive practice, cât și pentru a impresiona. În India, moscheile, parcurile și palatele vaste și elegante ale mogulilor au dus arhitectura islamică pe noi culmi. În China dinastiei Qing, creșterea extraordinară a populației a impus construirea unor noi orașe și a unor lucrări de interes public. În Imperiul Otoman, elevii celebrului arhitect Sinan, au construit moschei, bazaruri, palate și clădiri publice în stilul lansat de marele maestru. Europa a fost scena celor mai mari schimbări. Londra, devastată de Marele Incendiu din 1666 a fost reconstruită după planurile lui Christopher Wren și a altor arhitecți renumiți. La Versailles, lângă Paris, a fost construit un oraș regal, în stilul baroc, pentru Ludovic XIV. Noua capitală a Rusiei, Sankt Petersburg, a fost proiectată și construită de cei mai buni arhitecți ai barocului din Europa (deși în Rusia, încă predomina arhitectura rusă ortodoxă tradițională, fiind construită Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova, în secolul XVI), iar la Berlin, capitala Brandenburgului, au fost ridicate noi palate, clădiri guvernamentale și academii. Clădirile oficiale au căpătat o altă înfățișare pe măsură ce orașele europene s-au extins și modernizat. Locuințele de cărămidă și piatră, depozitele și străzile, precum și clădirile publice și bisericile erau construite în stiluri distinctive, moderne, care le detașau de arhitectura din trecut. Noile edificii din orașe aveau ferestre mari, contururi mai drepte, camere mai spațioase și fațade proiectate îngrijit, reflectând un nou simț al respectabilității, caracteristicile claselor de mijloc, în creștere în Europa. Influența puritană conferea simplitatea plăcută a unui stil subtil, după cum se poate vedea la clădirile din orașele nord-americane din perioada colonială. În Amsterdam, Stockholm, Colonia (Köln) și Viena, locuințelor și străzilor li s-au dat o formă nouă. Așa s-au pus bazele arhitecturii din zilele noastre. Perioada aceasta este de multe ori consacrată drept "modernă timpurie".

Versailles

Mișcarea umanistă și avântul economic din nordul Italiei la sfârșitul secolului al XIV-lea au înlăturat normele ideologice, morale și culturale medievale, au revigorat interesul pentru cultura greco-romană și au promovat libertatea spiritului și personalității umane.

Arhitectura acestei perioade cunoaște o rapidă înflorire, beneficiind și de influența modelelor antice și de sprijinul științelor exacte și tehnicii aflate în plin avânt. Edificiile devin adevărate modele de referință, exemple: Palazzo Medici Riccardi, Villa Medici, Paltul Pitti, Spitalul Inocenților, cupola domului Santa Maria del Fiore.

În Franța sunt celebre castelele de pe Loara: Blois, Amboise, Chenonceau. În Spania, palatul El Escorial este cel mai cunoscut monument renascentist din acestă țară. Trăsături ale Renașterii regăsim și în cadrul stilului elisabetan englez și avem ca exemple castelul Hampton Court de lângă Londra și Poarta de Onoare a Colegiului Caius din Cambridge.

Monumente valoroase ale arhitecturii renascentiste găsim și în estul Europei, în orașe ca Praga, Cracovia, chiar și pe teritoriul României (Sibiu, Oradea, Făgăraș).

În secolul al XVI-lea, are loc trecerea la manierism și apoi la baroc, când se manifestă mari personalități ca: Bramante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rafael. Printre marile realizări ale acestei perioade, putem enumera: Cupola Bisericii Sf. Petru, Piața Capitoliului din Roma.


Barocul[modificare | modificare sursă]

Secolul al XVII-lea, cunoscut și ca secolul barocului reprezintă o perioadă de stabilitate, progres și evoluție culturală și artistică. Barocul marchează depășirea curajoasă a limitelor estetice atinse de renascentiști care au recuperat antichitatea clasică. Creațiile artistice oferă senzația teatrală de dezechilibru, de dinamism.

Inițial, barocul simbolizează triumful Bisericii Catolice asupra mișcărilor protestante prin intermediul Contrareformei. Sunt prezentate cu mai multă emoție, patimile Mântuitorului.

Abandonând liniile drepte și simetria și îndreptându-se către bizar, dezechilibru, artiștii caută să surprindă, să creeze emoție.

Arta barocă a fost sprijinită de Contrareformă, care urmărea să mențină dependența maselor de religia catolică.

Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce, deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiântâlnită până la acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la fațada bisericii iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa și America Latină, unde a fost promovat de iezuiți. Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

  • înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;
  • folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină și umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri și numeroase ferestre;
  • folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură sau imitație de marmură;
  • decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor "tradițional" lăsate neornamentate;
  • punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe proeminențe aranjate simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
  • utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul târziu, așa numitul "interior carcasă";
  • utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
  • prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile barocului bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.
Saint Peter's Square from the dome.jpg

Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în formă de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convențiile manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno și construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea. Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte impresionante este evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate de Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi. Ideea sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664), ambele din Roma. Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar mai puternic de la cea a Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii, Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de Borromini se dilată și se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui Michelangelo. Opera sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin planul oval ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creație mai târzie, etalează aceeași inventivitate jucăușă și antipatie față de suprafețele plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.

După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său timpuriu este exemplificat de fațada ușor concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială asupra arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și prin arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat profund de ideile lui Borromini. Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish Steps, 1723) și Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influență în afara țării lor, la fel ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma și Giuseppe Venanzio Marvuglia. Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o relație strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru, concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre Neoclasicism.

Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți faimoși — Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra grandioasele ambiții politice și proaspăt dobânditul statut regal. Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale și fațadele neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de cutezanța teoretică și structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare. Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și perspectivele delicate. Deși creația sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperișului și a amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La castelul de vânătoare Stupinigi (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale. Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele regale de la Aranjuez și La Granja. Dintre cei influențați de Juvara și Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu detalii delicate și plane cu patru lobi.

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca soluție canonică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminența centrală a unui portal. Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în întregime barocul în Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reușit să împace concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și respect pentru manierismul gotic francez moștenit. Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al XVI-lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiș înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg tridimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influența barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative.

Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă, palatul miniatural este îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai impresionantă decât Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea arhitecturii baroce în afara pereților palatului și transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic de priveliști exuberante. Tot acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare și mai târziu reședința de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă și cea mai imitată clădire de reședință din secolul al XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre reședințele străine pentru care Versailles le-a stat ca model.

Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea și planurile unchiului său și a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaiîntâlnită în țările din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor, care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul lucrărilor bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură. Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere mai delicate și mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare de Pierre Le Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit Château din Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă, care erau la modă, depășesc normele, în timp ce împărțirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.

Printre cele mai celebre monumente baroce, se pot menționa:

Stilul Rococo[modificare | modificare sursă]

PalaisCatherine-facade.jpg

Acest stil evoluează în perioada 1650 - 1790.Caracteristicilor barocului le sunt conferite mai multă grație și sensibilitate. Detaliile și ornamentele sunt mai bogate, ajungând până la opulență.

Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța secolului al XVIII-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două Americi, mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și portugheză. Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales de bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția artei occidentale. Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe ori s-a apropiat sensibil de neoclasicism. Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor clădirilor timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereților), mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și medii, oglinzi de diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei de diferite dimensiuni.

Exemple: Palatul Sanssouci din Potsdam, Palatul Caterina din Țarskoe Selo, Palatul Charlottenburg din Berlin, Palatul din Queluz (Portugalia).

Neoclasicismul[modificare | modificare sursă]

United States Capitol

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperirile vestigiilor antice de la Pompeii și Herculaneum conduc la reconsiderarea valorilor antichității greco-romane. De asemenea, se manifestă un curent ce se opune excesului decorativ, exuberanței barocului și rococo-ului și se ajunge la un stil sobru, sever, în deplină concordanță cu filozofia rațională a epocii luminilor.

Mari edificii ca Palatul Versailles, Teatrul Odeon, Panteonul francez, Domul Invalizilor, biserica Église de la Madeleine sunt modele ale acestui stil. În cadrul neoclasicismului englez putem menționa în primul rând Catedrala Sf. Paul și alte edificii ca: palatele regale din Greenwich, Palatul Whitehall. În alte țări, printre clădirile de inspirație clasică se remarcă: Capitoliul Statelor Unite ale Americii, Bursa din Amsterdam, Muzeul Prado din Madrid , Altes Museum din Berlin, Catedrala din Vilnius

Iluminismul din secolul XVIII a reluat mișcarea seculară și democratică începută în Renaștere. Schimbarea s-a perpetuat asupra arhitecturii în secolul XVIII. Biserica și monarhiile din Europa pierduseră puterea absolută pe care o exercitaseră în perioada barocă. Acest lucru i-a determinat pe arhitecți să renunțe la opulenta specifică stilului rococo și să revină la arhitectura greacă și romană, asociate ideilor laice și democratice. Bisericile și palatele și-au pierdut supremația în beneficiul altor instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, teatrele, băncile, bursele de valori și universitățile.

La mijlocul anilor 1700,oamenii de știință francezi și englezi au reușit să viziteze ruinele din Grecia, aflată sub stăpânire otomană. Au adus Europei cunoștințele acumulate în locurile vizitate și publicând cărți precum "Antichitățile din Atena". În 1758, James Stuart a construit primul edificiu în stil grecesc în Anglia, un templu cu gradină la Hagley Hall.

Arhitectura neoclasică a fost reprezentativă pentru construcțiile civile din SUA. Thomas Jefferson, om politic și arhitect american, a construit numeroase clădiri, ca Universitatea Virginia, Capitoliul din Virginia și locuința sa, Monticello, conform unui gen de arhitectură cunoscut sub numele de "stil federal".


În 1755, abatele francez Laugier cerea în lucrarea sa "Eseu despre arhitectura", o arhitectură mai onestă, care sa pună accent pe structură, și nu pe elementele sale decorative. Arhitectul Claude-Nicolas Ledoux a scris mai târziu că edificiile ar trebui să conțină o arhitectură vorbitoare care să comunice privitorului funcțiile sale. Arhitectura Revoluției Franceze s-a caracterizat prin folosirea excesivă a formelor geometrice, cum ar fi sferele.

Istoricismul[modificare | modificare sursă]

London Parliament 2007-1.jpg

Sfârșitul anilor 1700 și anii 1800 au reprezentat o perioadă plină de schimbări pentru Europa, mai ales pentru Anglia, marcată de colonialism și revoluția industrială. Arhitectura a folosit o varietate largă de stiluri arhitecturale, adoptate nu numai din trecutul european, ci și din tradițiile țărilor încorporate în noul Imperiu Britanic.

Odată cu răspândirea stilurilor istorice, clădirile au păstrat sub fațadele trecutului bogăția industrială și tehnicile noi de producție. În anii 1800, clasa înfloritoare a industriașilor dorea să reproducă stilul arhitectural feudal. Producția industrială permitea producerea simplă și ieftină a materialelor, nemaifiind necesară forța de muncă scumpă a meșteșugarilor. Fabricile, centralele hidroelectrice și termice au adus prosperitate, oferind multiple posibilități de dezvoltare. Francezii preferau stilul neobaroc, englezii se orientau spre neogotic, iar germanii valorificau stilurile neo-bizantin și neo-romanic. Istoricismul era o altă metodă de abordare a arhitecturii, pentru care trecutul constituia o sursă de inspirație și un izvor de stiluri ce puteau fi reproduse fidel sau cu modificări.

2009-06-12-berlin-ba-RalfR-08.jpg

Neogoticul apărut în Anglia, a alimentat interesul față de ideile romanice din Evul Mediu. Neogoticul a dobândit o semnificație religioasă și națională. Clădirea Parlamentului a împrumutat un stil dintr-o altă epocă, însă folosit de o maniera diferită față de contextul ecleziastic. Coloanele structurale din fier și stâlpii nu sunt vizibili privitorului. A apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preluând detalii de la stilul gotic dar într-o viziune modernă. Un exemplu în acest sens îl constituie Tribune Tower din Chicago și Palatul Westminster din Londra, Opera din Paris. În Germania, la Berlin, este construită Poarta Branderburg. Situația înfloritoare din anii 1800 a permis finalizarea construcțiilor rămase neterminate secole întregi, din varii motive. A fost inițiată restaurarea castelelor și bisericilor. Istoricii artelor au început să studieze stilurile din trecut, însă restauratorii corectau neregularitățile vechilor clădiri, distrugând modificările inițiale. Au fost finalizate catedralele din Köln, Ulm și Berna. S-au ridicat noi edificii, versiuni ale stilurilor antice, ca de exemplu castelul Neuschwanstein, proiectat în stil neoromantic de Christian Jank, la inițiativa lui Ludovic II al Bavariei.

Exotismul și Eclectismul[modificare | modificare sursă]

Colonialismul european a dus la importul stilurilor orientale, între 1750 și 1850, pe bătrânul continent. Drept consecință, au fost construite clădiri după modelul pagodei, ca cea din Kew Gardens, realizata de William Chambers, care a călătorit în China, studiind arhitectura locală. Alți arhitecți care încercau să reproducă clădirile orientale se bazau pe propria imaginație și nu pe o documentare minuțioasă. Pavilionul Regal de la Brighton,construit de John Nash, reprezintă un amestec de turnuri gotice, un exterior de inspirație indiană și interioare decorate în stil chinezesc.

Arhitectura industrială (secolele XVIII-XX)[modificare | modificare sursă]

1708-1835[modificare | modificare sursă]

Ironbridge 6.jpg

Pe întregul glob, majoritatea culturilor s-au inspirat din arhitectura tradițională, inventivitatea și creativitatea nefiind pe culmi decât în Europa. Inovațiile arhitecturale au avut tendința de a imita stilurile anterioare preluate din antichitate și stilurile exotice preluate din colonii. În arhitectura europeană s-au făcut simțite două influențe. S-au mărit conacele de țară și a caselor din orașe, pentru care era la modă arhitectura grandioasă, cu ferestre largi. Influența ramurilor industriale, pentru care s-au construit fabrici și orașe de mari dimensiuni. Orașele europene și americane s-au extins iar o dată cu acestea au apărut noi stiluri de construcție precum arhitectura georgiană în Anglia sau stilul palladin în SUA. Necesitatea de a experimenta noi tehnici industriale i-a determinat pe arhitecți să conceapă noi tipuri de clădiri, folosind materiale noi. În 1779 s-a folosit pentru prima dată fierul turnat, la construirea unui pod peste râul Severn, la Coalbrookdale, din Anglia . Tendința de a folosi materiale noi avea sa cunoască o înflorire în perioada victoriană, din secolul XIX.

În multe regiuni ale lumii au rămas în uz stilurile tradiționale ce foloseau materiale de pe plan local. Coloniștii și-au ridicat locuințele în noile teritorii din SUA și Rusia, precum și în coloniile europene, în plina dezvoltare, din India, Africa și America de Sud. În majoritatea cazurilor, construcțiile acestea erau practice, simple și tradiționale. Însă guvernatorii, șefii și proprietarii de plantații și-au înălțat locuințe grandioase, care să amintească tuturor de avuția și poziția lor socială. În sudul statelor unite, proprietarii de plantații, în bună parte descendenți ai unor europenii bogați, și-au înălțat conace impresionante, în stil grec. Își afișau superioritatea într-o societate în care, în multe zone, majoritatea populației era formată din sclavi negri.

În Rusia, coloniștii ruși au avansat spre Siberia, unde și-au construit case țărănești, ieftine și ușoare, din buștenii ciopliți rudimentar. Metodele similare de construcție au fost folosite și de coloniștii din Vestul Americii. În sudul Africii, zulușii trăiau în gospodării împrejmuite cu palisade, concentrate în jurul unui țarc pentru vite (kraal). Colibele erau construite din lemn și acoperite cu împletituri din ierburi și paie.

1836-1913[modificare | modificare sursă]

Stilul arhitectonic al unei clădiri poate depinde de mai mulți factori:

  1. materialele disponibile
  2. destinația clădirii
  3. imaginația arhitecților și a clienților lor
Eiffel Tower, November 15, 2011.jpg
Statue of Liberty frontal 2.jpg

Principala caracteristică a arhitecturii secolului XIX din Occident a fost dorința de-a utiliza toate stilurile grandioase din trecut. Dar spre sfârșitul secolului, s-a dezvoltat un nou tip de arhitectură. Avea la bază folosirea oțelului, din care se alcătuia un "schelet" sau un cadru de susținere a clădirii. Întrucât pereții nu mai aveau de susținut greutatea proprie, clădirile puteau fi mai înalte. Zgârie-norii cu structura de susținere din oțel au fost ridicați prima dată în Statele Unite, după inventarea ascensorului de către Elisha Otis. În 1884, William Le Baron Jenney a construit primul zgârie-norii din lume la Chicago. Cele zece etaje ale acestuia nu l-ar face astăzi să pară zgârie-nori, dar cadrul lui metalic a stabilit o nouă orientare. Orașele mici și mari deveneau din ce în ce mai dens populate, era vital ca servicii precum aprovizionarea cu apă potabilă și canalizarea să se dezvolte în același ritm. În subteranele orașelor s-au construit noi conducte de apă, conductele din fier turnat și în final, toate acestea au dus la realizarea canalizării. Progresul tehnologic și progresul cunoștințelor inginerești au făcut posibilă construirea podurilor tot mai lungi. Fierul și oțelul erau acum disponibile. Prin utilizarea schelelor de otel s-au putut realiza zgârie-nori, structuri ca Turnul Eiffel (300 m), construit pentru marea expoziție din 1889 și Statuia Libertății din portul New York, un dar și un simbol al libertății și prieteniei din partea poporului francez către poporul american cu ocazia centenarului american.

Wainwright building st louis USA.jpg

Dezvoltarea căilor ferate le-a oferit arhitecților posibilități noi: construirea gărilor în orașe, ce simbolizau prosperitatea erei industriale. Utilizarea betonului armat la începutul secolului XX a adus o arhitectură mai putin esențială. Aspectul clădirilor a început să fie tot mai simplu și mai puțin decorativ, stil semnificativ dezvoltat după Primul Război Mondial.

Golden Gate Bridge

1914-1950[modificare | modificare sursă]

După Primul Război Mondial, în Occident s-au dezvoltat doua stiluri de arhitectură modernă foarte diferite. Stilul Art Nouveau (Arta Nouă) avea linii și forme unduitoare, bazate pe formele naturale. În contrast, alți arhitecți au început să proiecteze clădirile într-un stil mai funcțional și modern, folosind oțel, sticlă și beton armat. Stilul a fost denumit "Internațional".

Școlile create de De Stijl (Olanda), de Mies van der Rohe (Germania), Le Corbusier (Franta) au promovat stiluri inconfundabile. Le Corbusier a utilizat betonul armat într-un mod cu totul nou. În Germania, arhitectul Walter Gropius a înființat în 1919 o școala de design-Bauhaus. Influența acesteia a persistat și după închiderea ei de către naziști, în 1933.

NYC Empire State Building.jpg

În SUA,Frank Lloyd Wright realiza clădiri ce se armonizau cu peisajul. Stilul său i-a influențat puternic pe arhitecții europeni înainte de Marele Război. În anii 1930 i s-a alăturat arhitecții europeni, ca Mies van Der Rohe, care fugiseră din cauza persecuțiilor din țările lor. Lipsa de spațiu din orașele mari au determinat construirea de zgârie-nori. Empire State Building din New York, finisat în 1931, era cea mai înaltă clădire din lume, cu cele 102 etaje ale sale.

Începerea celui de-al Doilea Război Mondial a oprit ridicarea de construcții în Europa. Dar în America de Sud, în special în Brazilia, stilul internațional și opera lui Le Corbusier și-au pus amprenta asupra conceptelor de construcție. În 1945, în capitalele europene era nevoie de peste 40 de milioane de locuințe noi, în locul celor distruse de război. Ridicarea rapidă a unor case noi a devenit prioritară. Iar datorită planurilor urbanistice, în multe orașe, mari și mici, vechilor case în stare proastă le-au luat locul blocuri cu apartamente moderne, din beton, cu schelet din oțel.

Art Nouveau[modificare | modificare sursă]

Este un stil artistic inspirat din natură, caracterizat prin prezența motivelor floral-vegetale stilizate. Arhitecții acestei perioade considerau că forma ar trebui să urmeze funcția, elementul decorativ ar trebui să provină din structură, iar frumusețea să ia naștere în urma concordanței dintre formă și funcție. Sub influența mișcării "Arts and Crafts, aceștia au căutat să stabilească o legătură umanistă cu noua tehnologie, considerând că se putea beneficia de pe urma producției industriale pentru ca masele să intre în contact cu arta, cu frumosul. Mișcarea a suferit numeroase modificări stilistice, de la structurile organice, create de Hector Guimard și Antoni Gaudi, la imaginea rectilinie a lui Charles Rennie Mackintosh.

Stilul Art Deco[modificare | modificare sursă]

Acest stil a evoluat în perioada 1925 - 1937 și este caracterizat prin linii în zigzag și forme cubice, netede, utilizarea benzilor de culoare, a iluziei existenței stâlpilor de rezistență. A fost adus în fața publicului cu ocazia Expoziției Internaționale de Arte Decorative și Industriale Moderne din 1925, organizată de arhitecții francezi. Arhitectura Art Deco s-a inspirat din nenumărate curente artistice, stilul Art Nouveau, Bauhaus, constructivism, modernism și futurism, din arhitectura aztecă și cea egipteană. Apariția istorică a zgârie-norilor la sfârșitul secolului al 19-lea pe pământ american și apoi canadian a fost unul din factorii declanșatori ai unei noi revoluții în arhitectură. Clădirile puteau să atingă înălțimi de nebănuit înainte, fiind în același timp din ce în ce mai eficiente și mai bine construite. Ceea ce le lipsea era "doar" un stil artistic care să le încălzească, să le umanizeze și să le facă de neuitat. Deși mișcarea artistică generalizată, cunoscută astăzi ca Art Deco, iar în anii 1920 ca Style Moderne, a avut nevoie de o expoziție universală pentru a fi promovată pretutindeni, Expoziția internațională de Arte Decorative și industriale moderne, care a avut loc la Paris în 1925 (conform originalului, Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes), creatorii Art Deco se manifestaseră plenar încă din anii premergători primei conflagrații mondiale (1909 - 1914), uneori în paralel, alteori alături, sau adeseori continuând firesc o altă mișcare artistică majoră și influentă a secolului al 20-lea, Art Nouveau. După o perioadă de ezitare firească datorată celor patru ani de război (1914 - 1918), mișcarea artistică crește în intensitate și amploare și apoi, fiind eficient și generalizat propulsată de expoziția pariziană din 1925, trece triumfător Oceanul Atlantic, ajungând pe pământ american, unde în Canada și Statele Unite ale Americii atinge culmi de rafinament și amploare nebănuite anterior, influențând decisiv arhitectura urbană a Lumii Noi.

Fuziunea dintre Art Deco și zgârie-nori, dintre arta rafinată multimilenară a Europei și tehnologia în acțiune a Lumii Noi, veche de doar trei sute de ani, urma să determine una dintre cele mai frumoase, fertile și emoționale mariaje din lumea artei, Arhitectura Art Deco. Dacă în cazul continentului nord-american arhitectura Art Deco s-a manifestat mai ales în cazul zgârie-norilor, cu excepțiile de rigoare presărate în diferite locuri, dintre care cea mai notabilă este a unui întreg cartier numit Art Deco District din orașul Miami Beach, Florida, altundeva în lume arhitectura Art Deco s-a manifestat în special în cazul clădirilor de dimensiuni mici și medii, așa cum ar fi, case, clădiri de birouri, sedii a companii de mici dimensiuni, fabrici de produse aparținând industriei ușoare, cinematografe, bănci, biserici și biblioteci.

Exemple: Chrysler Building, Empire State Building, Radio City Music Hall, toate trei din New York.

Funcționalismul[modificare | modificare sursă]

Accentul este pus pe valența funcțională a edificiului, concept promovat de Le Corbusier și Ludwig Mies van der Rohe.

Stilul avangardist[modificare | modificare sursă]

Formele lor extreme au influențat puternic arhitectura occidentală în sec.XX, însă nu s-au răspândit la fel de mult precum curentul artistic Bauhaus. Futurismul din Italia fascistă și constructivismul din URSS prezentau trăsături comune. Se opuneau arhitecturii hipermoderne, care își exprimă oportunitățile oferite de noua eră industrială într-o manieră captivantă și agresivă. Arhitectura expresionistă, inițiată de grupul german "die Brucke" au căutat să găsească un limbaj arhitectural expresiv, liber de constrângerile academice. Arhitectura expresionistă se preocupă nu atât de elementele decorative exterioare, cât mai ales de formele neobișnuite din structura unei clădiri.

Școala Bauhaus[modificare | modificare sursă]

Bauhaus

Această școală și mișcare artistică, o școală de artă, design și arhitectură, precum și un curent artistic extrem de influent în arhitectură, artele plastice, designul, fotografia, mobilierul și decorările interioare ale secolului XX. Generată de către arhitectul și pedagogul german Walter Gropius în orașul Weimar în 1919, a funcționat la maxima sa anvergură între anii 1919 - 1933 în trei orașe germane: Weimar, Dessau și Berlin, devenind în timp, în ciuda interzicerii lor de către naziști în 1933, unul dintre cele mai importante și inspirante curente ale arhitecturii moderne și, mai ales, al stilului cunoscut sub numele de stil internațional. Chiar mai mult, odată cu emigrarea fondatorului mișcării artistice Bauhaus, Walter Gropius, în Statele Unite ale Americii, această mișcarea artistică cunoaște o renaștere cunoscută sub numele generic de "Stilul The New Bauhaus", numit și "Stilul New Bauhaus". La rândul său, The New Bauhaus devine un factor educativ, inspirant și stimulativ pentru multe alte generații de arhitecți și artiști plastici, care au propagat sau încă propagă esența stilului originalului Bauhaus până în prezent.

Stilul internaționalist[modificare | modificare sursă]

UN Headquarters

Acest stil a apărut prin anii 20' și are drept caracteristici: forme liniare, simple, suprafețe plane luminoase, ordine și regularitate; paleta de culori se limitează la alb și negru; ca materiale sunt folosite cu precădere sticla și oțelul. Practicat de Le Corbusier, Groppius, Mies van der Rohe si de Frank Lloyd Wright, influențat de Bauhaus, școala care a pledat pentru sinteza artelor în cadrul arhitecturii funcționale. Exemple: Seagram Building , Sediul Central al Națiunilor Unite, ambele din New York, intrarea în stația de metro Loughton din Londra, clădirea Equitable Bulding din Chicago.

Arhitectura modernă (după 1950)[modificare | modificare sursă]

Arhitectura modernistă[modificare | modificare sursă]

World Trade Center, New York City - aerial view (March 2001).jpg

Acest stil reprezintă un nou mod de considerare a arhitecturii. Caracteristici: simplificarea formei și a ornamentelor, estetica este mașinistă, eliminarea detaliilor inutile, predominanța funcționalului asupra formei.

Modernismul exprimă o diversitate de idei și concepte stilistice printre care: structuralismul, formalismul, Bauhaus, stilul internațional La începutul secolului XX, contextul era oarecum potrivnic stilului decorativ din arhitectură. Arhitectul german Adolf Loos a declarat ca "ornamentul este o crima". În 1907, Peter Behrens a fost numit consultant artistic al firmei germane AEG, pentru care a construit Fabrica de turbine, o structură monolitică din oțel, sticlă și beton armat, proiectul său respectând etosul modernist, potrivit căruia forma ar trebui să urmeze funcția. Pe la 1910, mai mulți arhitecți, precum Ludwig Mies van der Rohe, Le Corbusier și Walter Gropius, și-au început cariera arhitecturală sub îndrumarea lui Behrens. Acești trei ucenici aveau să devină ulterior cei mai influenți arhitecți ai secolului XX.

Modernismul a devenit stilul arhitectural dominant în perioada postbelică, dar, în scurt timp, au apărut îndoieli legate de scopul universal al funcționalismului și al minimalismului în arhitectura modernistă.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, stilul internațional, ramură a modernismului care a luat naștere în anii 1920, a devenit definitoriu în construcția clădirilor grandioase. Din punct de vedere filozofic, funcționalismul exprimat de primii moderniști viza realizarea unui număr limitat de materiale, ceea ce a dus la o estetică minimalistică destul de uniformizată, prin care se evitau elementele decorative în favoarea proporțiilor și a metodelor de construcție a clădirilor. Moderniștii, de exemplu celebrul Le Corbusier, nu se mai considerau simpli constructori, ci adevărații artiști și modelatori ai societății, iar perioada postbelică le-a oferit arhitecților această posibilitate, deoarece statele europene urmăreau refacerea mediului urban și construirea de locuințe pentru toată lumea. În Europa, Le Corbusier înălța blocuri-turn rezidențiale, iar Ludwig van der Rohe, emigrând în SUA, construia primii zgârie-nori din oțel și sticlă destinați corporațiilor. Cladirea Seagram din New York, construită între 1954-1958, este un model de zgârie-nori monolitic din bronz și sticlă, devenită standard de arhitectura corporatistă pentru următorii 30 ani.

Exemple: Seagram Building din New York, Einstein Tower din Potsdam, Neue Nationalgalerie din Berlin.

Blobitectura[modificare | modificare sursă]


High-tech[modificare | modificare sursă]

Expresionismul[modificare | modificare sursă]

Sydney Opera House - Dec 2008.jpg

Acest curent a evoluat cu precădere în zona nordică a Europei. Sunt adoptate materiale moderne, inovații formale. Distribuția volumelor este neobișnuită, făcându-se adesea uz de defragmentări, distorsionări, acesta fiind un mod violent de a exprima emoțiile. Exemple: Einstein Tower din Potsdam, Sydney Opera House.

Forme ale neoexpresionismului sunt arhitectura organică și cea brutalistă.

Futurismul[modificare | modificare sursă]

Acest curent este caracterizat prin respingerea trăsăturilor istorice, mulțimea de linii orizontale ce sugerează viteză, dinamism, mișcare în general.

Deconstructivismul[modificare | modificare sursă]

Guggenheim-bilbao-jan05.jpg

Deconstructivism în arhitectură, numit uneori și Deconstrucție, este o direcție de dezvoltare a arhitecturii postmoderne începută la sfârșitul anilor 1980. Este caracterizată de idea de non-liniaritate a procesului de design și proiectare, precum și de manipulări ingenioase ale formelor, continuității și structurilor suprafețelor exterioare ale clădirilor. Deconstructivismul apelează la aparenta nerespectare a geometriei euclidiene, sugerând volumetrie ne-euclidiană, servind astfel la "dizlocarea" și "distorsionarea" elementelor arhitecturale, dar mai ales a fațadei și a întregii suprafețe exterioare a clădirii. Finalizarea aspectului final vizual este caracterizată de impredictibilitate și haos controlat. Unii dintre arhitecții implicați în mișcarea deconstructivistă au fost influențați de scrierile filozofului francez Jacques Derrida și de ideea sa filozofică de deconstrucție, deși gradul concret de influențare al acestora este o problemă de dezbătut, în timp ce alți arhitecți au fost influențați de multiplele dezechilibre geometrice ale mișcării artistice sovietice programatice a anilor 1930, Constructivism. Există, de asemenea, referiri multiple ale deconstructivismului la alte mișcări artistice importante ale secolului XX: modernism, postmodernism, expresionism, cubism, minimalism și artă contemporană. Oricum, încercarea generală a mișcării deconstructiviste este de a realiza progresul arhitecturii înspre o direcție neexplorată până la începutul anilor 1980, aceea a ignorării regulilor constrictive anterioare, "funcția determină forma", "purism", "fidelitate față de materialele folosite", și altele similare.

Evenimentele importante care au marcat mișcarea deconstructivistă includ concursul de design arhitectural din anul 1982 din Parc de la Villette (și mai ales lucrările lui Jacques Derrida și Peter Eisenman, respectiv lucrarea câștigătoare a lui Bernard Tschumi), expoziția organizată la Museum of Modern Art, arhitectura deconstructivistă, în 1988, în New York City de către Philip Johnson și Mark Wigley și deschiderea din 1989 la Wexner Center for the Arts, Columbus, Ohio, designat de Peter Eisenman. Printre clădirile care se înscriu în acest stil, putem enumera: Vitra Design Museum, muzeul Imperial War Museum North dion Manchester, Central Library din Seattle

Post-modernismul[modificare | modificare sursă]

Sony Building by David Shankbone crop.jpg

După cum se întâmplă adesea și în cazul altor mișcări artistice, cele mai vizibile idei și trăsături ale postmodernismului se observă în arhitectură. Spațiile funcționale și formalizate ale mișcării moderniste sunt înlocuite de diverse abordări estetice; stilurile se ciocnesc și se întrepătrund, formele sunt adoptate pentru ele însele, și apar noi modalități de vizualizare a stilurilor familiare și a spațiului arhi-suficient. Exemplele așa numite "clasice" de arhitectură modernă pot fi considerate clădirile Empire State Building sau Chrysler Building, realizate în stilul Art Deco, în cazul spațiilor comerciale, ori arhitectura lui Frank Lloyd Wright, asociată de cele mai multe ori cu arhitectura organică, sau structurile realizate de mișcarea artistică Bauhaus în materie de spații private sau comunale. În contrast, un exemplu de arhitectură post-modernă este sediul companiei AT&T (astăzi Sony) din New York, care, ca și orice zgârie-nori, este construit pe o structură metalică, având foarte multe ferestre, dar care, spre deosebire de construcțiile de birouri moderniste, împrumută și elemente din diverse stiluri clasice (coloane, fronton, etc.). Un prim exemplu de artă post-modernă exprimată cu ajutorul arhitecturii se întinde de-a lungul porțiuni celebre pentru jocurile de noroc din Las Vegas, Nevada, așa numita Las Vegas Strip. Clădirile de-a lungul acestui bulevard reflectă numeroase perioade ale artei sau referințe culturale într-un colaj interesant, generat deopotrivă de timpul construcției, clădirile înconjurătoare și interesele comerciale (momentane sau cu bătaie lungă) ale proprietarilor.

Arhitectura post-modernă a fost descrisă ca fiind "neo-eclectică", astfel încât referința și ornamentul s-au întors pe fațade, înlocuind stilurile fără ornamente și agresive ale modernismului, cum este spre exemplu într-o clădire din Boston, Massachusetts. Acest eclectism este combinat cu utilizarea unghiurilor non-ortogonale și a suprafețelor de forme cele mai variate și ciudate; aici putându-se menționa ca printre cele mai faimoase, Stuttgart State Gallery și Guggenheim Museum Bilbao. Arhitecții moderniști consideră clădirile post-moderne drept vulgare și clare forme de kitsch. Arhitecții post-moderni privesc spațiile moderniste proiectate de aceștia ca fiind lipsite de suflet și de delicatețe. Diferențele estetice de bază privesc nivelul tehnicității arhitecturii, cu accentul pus pe dorința modernismului de a reduce deopotrivă cantitatea de material și costurile unei structuri, respectiv de a-i standardiza construcția. Post-modernismul nu are asemenea imperative și caută exuberanța în orice, în tehnicile de construcție, în modificarea unghiurilor tuturor suprafețelor, în folosirea diferitelor tipuri de ornamente, semănând la nivelul elaborării și al rafinamentului execuției, mai mult decât cu orice, cu arhitectura Art Deco. Lista arhitecților postmoderni îi include pe foarte cunoscuții Philip Johnson, John Burgee, Robert Venturi, Ricardo Boffil, James Stirling, Santiago Calatrava și Frank Gehry.

"Profetul postmodernității" a fost arhitectul și criticul american Charles Jencks, în al cărui studiu au fost definite trăsăturile esențiale ale curentului. Arhitecții post-moderni au căutat un punct de conjuncție între tehnologia secolului XX și stilurile tradiționale din trecut, în special clasicismul. Ca reacție la austeritatea mișcării moderniste, arhitecții s-au întors la surse regionale și tradiționale, introducând ornamente, culori, și sculpturi, adesea într-o manieră neașteptată, hibridă, sau chiar jucăușă. Exemplul arhetipal de arhitectură post-modernă este Portland Public Services Building în Portland, Oregon (construită între 1980 - 1982) având ca autor pe Michael Graves; o clădire uriașă ale cărei suprafețe sunt însuflețite de contrastul culorilor și de prezența motivelor ornamentale. Exemple: Sony Building, Lever House, ambele din din New York, Portland Building din Portland, Neue Staatsgalerie din Stuttgart.

Lipstick Building - Philip Johnson

Viitorul arhitecturii (dincolo de secolul XXI)[modificare | modificare sursă]

În Secolul XXI s-a construit deja primul zgârie-nori, care a bătut toate recordurile; urmează altele mai înalte, care deja se află în construcție. Secolul XXI anunță nenumărate progrese surprinzătoare și senzaționale în lumea arhitecturii. Construcțiile în stil deconstructivist de la sfârșitul sec. XX și începutul sec. XXI, construcții ce par lipsite de logică și pe punctul de a se prăbuși, au fost proiectate pe computere, iar tehnologia informației va marca și pe viitor evoluția formelor arhitecturale în secolul XXI. Arhitectura de ultimă oră a încercat să depășească mai mult ca niciodată formele specifice modernismului din secolul XX. Competiția internațională celei mai înalte clădiri din lume este încă în derulare. Finalizată în 2003, Taipei 101 are o înălțime de 448 metri, surclasată în 2010 de Burj Khalifa, atingând o înălțime de 828 de metri. Mai sunt și alte clădiri, aflate în faze de proiect, care vor atinge înălțimi de peste 1000 de metri.

Interesul pentru mediul înconjurător, stimulentele economice și disponibilitatea tehnologiilor importante, cum ar fi panourile solare și sistemele de ventilație, au determinat mulți arhitecți să proiecteze clădiri cu un consum scăzut de energie. Clădirea de la nr. 30 de pe St Mary Axe din Londra, numită "The Gherkin", proiectată de firma de arhitectură Foster & Partens de o așa manieră, încât curenții de aer din clădire sunt controlați, pentru a menține o temperatura optimă fără a folosi sistemele de ventilație.

Fabricarea ieftină și în masă a materialelor din fier, sticlă și beton a condus la o adevărată explozie a creativității arhitecturale în timpul și după revoluția industrială. Tendințele evolutive din domeniul tehnologiei vor continua, iar construcțiile din secolul XXI vor profita de noile posibilități. Rezistența și mobilitatea edificiilor se vor îmbunătăți utilizându-se noile materiale și tehnologii, ca de exemplu sticla ultra-rezistentă, fibra de carbon sau noile materiale plastice.


Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • ing. Constantinescu, Dinu-Teodor, Construcții monumentale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
  • Botez - Crainic, A. Istoria artelor plastice, vol. I, E.D.P., 2004
  • Botez - Crainic, A. Istoria artelor plastice, vol. II, E.D.P., 1997
  • Istoria-Enciclopedie pentru întreaga familie, editura Teoria
  • Marea Enciclopedie a Cunoașterii-volumul 5-Arta, Arhitectura și Literatura, editura Litera

Legături externe[modificare | modificare sursă]