Orientalism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search

Orientalismul a fost definit inițial ca studiu al Orientului, mai precis, ca analiza relației intelectuale care se poate stabili între instituțiile, școlile de gândire sau personalitățile din Orient și din Occident.[1]

Fiind considerat o atracție spre exotismul oriental, orientalismul a devenit în secolul al XIX-lea un curent literar și artistic occidental. În prezent, termenul „orientalism” se folosește și pentru a desemna studii orientale (studierea limbilor, culturilor și civilizațiilor orientale, vechi sau actuale).

Conform celor scrise de profesorul american Edward W. Said în cartea lui „Orientalism”, publicată în 1978 și tradusă și în limba română în 2001[2], „Orientalismul” constituie un corpus de teorii și practici prin care realități diverse și complexe sunt simplificate, unificate, stereotipizate, descalificate sub numele de "Orient", ca pandant cultural al colonialismului, ca alibi intelectual al dominației Vestului asupra restului lumii. După aprecierea autorului, orientalismul este un discurs ce susține instituțiile, vocabularul, învățătura, imagistica, doctrinele, chiar și birocrația colonială și stilurile coloniale, fiind o distribuire a conștiinței geopolitice în texte erudite, estetice, economice, sociologice, istorice și filologice.[3]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Cătălin Ghiță, Orientul Europei romantice. Alteritatea ca exotism în poezia engleză, franceză și română, Editura Tracus Arte, 2016 - 258 pagini
  2. ^ Edward W. Said, Orientalism. Concepțiile occidentale despre Orient, trad. Ana Andreeescu și Doina Lică, Timișoara, Editura Amarcord, 2001, 400 p.
  3. ^ Adrian Cioflâncă, Cunoașterea alterității ca formă de putere. despre orientalism și balcanism