Arhitectura neoromânească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
Arhitectura neoromânească
Casa Cihoski de pe Bulevardul Dacia din București
Curtea cu lapidariul Mănăstirii Stavropoleos de Ion Mincu din București
Perioadă sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX (în special perioada interbelică)
Țări România și Republica Moldova

Arhitectura neoromânească (cunoscută și ca neobrâncovenească) este un stil arhitectural apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în cadrul Art Nouveau-ului din România,[1] inițial rezultatul încercărilor de a găsi un stil arhitectural specific românesc. Încercările se datorează în principal arhitecților Ion Mincu (1852-1912), și Ion N. Socolescu (1856-1924). Apogeul stilului a fost perioada interbelică. Stilul a fost o reacție națională după dominația eclectismului. În afara influențelor străine, se manifestă din ce în ce mai pregnant contribuția arhitecților români, care au reinventat tradiția, realizând, în același timp, un stil original.[2] Ion Mincu și urmașii săi, Grigore Cerchez, Cristofi Cerchez, Petre Antonescu sau Nicolae Ghica-Budești s-au declarat pentru o arhitectură modernă, specific națională, întemeindu-se pe teze de felul celor formulate de Alexandru Odobescu pe la 1870:

„Studiați rămășițele - oricât ar fi de mărunte - ale producțiunii artistice din trecut și faceți dintr-însele sorgintea unei arte mărețe (...) nu pierdeți nici o ocazie de-a vă folosi de elementele artistice ce vă prezintă monumentele românești rămase din vechime; dar prefaceți-le, schimbați-le, dezvoltați-le...”

Bineînțeles că un astfel de program nu era ușor de îndeplinit. Cu atât mai mult cu cât noile tipuri arhitecturale urbane, mai ales cele cu multe etaje, cereau soluții simple, ce suportau cu greu lumea formelor și a ornamentelor medievale sau cea a folclorului, principalele surse de inspirație ale curentului.[3]

Naționalismului secolului al XIX-lea se îmbina fără probleme cu europenismul și cu admirația pentru Occident, România vrând să demonstreze că e o țară europeană. După 1900, fără să fie abandonată tendința europeană, accentul e pus mai mult pe valorile specific românești. Ca rezultat, clădirilor de tip parizian și vienez ale sfârșitului secolului XIX li se contrapune un „stil românesc”. Popularitatea stilului neoromânesc continuă și se intensifică în perioada interbelică.[4]

Caracteristici[modificare | modificare sursă]

Influențele caselor țărănești s-au manifestat prin ornamente și elemente folosite sub diverse interpretări, dar care își păstrează originea. Printre elemente se numără foișorul, arcatura trilobată, stâlpi de lemn, o tratare a cornișei ca o streașină obișnuită a unei case țărănești, includerea acoperișului în imaginea fațadei ca element de ornament, marchize sculptate din lemn, și folosirea țiglei de ceramică. Ornamente des folosite sunt nodurile și frânghiile, coloanele răsucite, printr-o ceramică smălțuită policromă.[5]

În unele cazuri, mai ales la unele biserici, stilul neoromânesc se combină cu cel neoarmenesc, semănând unul cu altul. Din categoria asta fac parte Biserica Armenească și cea a Amzei, ambele din București. Alte constrcuții pot să aibă o puternică influență neobizantină. Arhitectura neoromânească se aseamnă din multe puncte de vedere și cu cea neorusă.

Reprezentanți importanți[modificare | modificare sursă]

Ion Mincu[modificare | modificare sursă]

Primele sale încercări, din București, după întoarecerea sa de la studii din Paris, sunt Casa Lahovari (1884-1886), Bufetul din Șoseaua Kiseleff (1889-1892) și Școala Centrală (1890-1894). Ele au marcat efectiv nașterea arhitecturii neoromânești cu toată persistența tendințelor eclectice sau, în general, istoriciste. Din punctul ăsta de vedere foarte caracteristic e Bufetul, fiind una dintre cele mai de succes construcții (proiectat inițial ca pavilion românesc la Expoziția Universală de la Paris din 1889), ce se înscrie, în ansamblu, pe linia echilibrului arhitecturii brâncovenești. Cel mai expresiv element al său rămâne foișorul: opt stâlpi de lemn, legați cu longeroane de lemn, susțin o mare suprastructură de zidărie (arcade trilobate în formă de acoladă/cocoșnic și un antablament complet). Impresia mai e accentuată de și ornamentația în relief puternic, din ceramică smălțuită policromă. Peste cornișa mult ieșită a antablamentului de ceramică apar din nou piese de lemn: capetele grinzilor transversale și consolele ce țin streașina foarte lată a acoperișului. Și cum între grinzi și console rămân vizibile spații importante, acoperișul - mare, înalt și învelit cu țigle - pare suspendat. În ornamentația de ceramică apar elemente eclectice: motive geometrice clasicizante sau motive florale renascentiste (dar interpretate ondulat, în spiritul Art Nouveau), care acoperă toată suprafața zidăriei foișorului iar tehnica în sine, de altorelief sau relief înalt, colorat în alb, albastru și ocru, de tipul Luca della Robbia, contrastează cu relativa sobrietate a vechii arhitecturi românești de la care, evident, s-a pornit. Astfel, Bufetul are un aer fericit, vioi și, mai ales, românesc.[6]

Petre Antonescu[modificare | modificare sursă]

Unul dintre cei mai viguroși și mai tipici reprezentanți ai arhitecturii neoromânești a fost Petre Antonescu. El a studiat (1893-1898), la Școala de Arte Frumoase din Paris, devenind apoi profesor, și mai târziu, rector al Academiei de Arhitectură din București. Printre operele sale se numără locuințe, cum sunt Casa Vintilă Brătianu (Strada Aurel Vlaicu 19) sau Casa Oprea Soare (Strada Poenaru Bordea col. 2), toate construite în București înaintea Pimului Război Mondial; și programe mai ample ca vechiul Minister al Construcțiilor (actualul Palat al Ministerului Lucrărilor Publice, Bulevardul Regina Elisabeta 47) sau Palatul Băncii Marmorosch Blank (Strada Doamnei 2, 4, 6). El combină o serie de elemente care aparțin fie repertoriului internațional, fie celui autohton: socluri monumentale cu bosaje mari, piese masive (coloane și console, chei și ancadramente, supradimensionate) de multe ori cu o funcție doar decorativă, sugerând clădirile arhaice sau cele rustice; modenatură și reliefuri se asemenea fiarte ieșite în afară în care se amestecă izvoare naționale (brâie în torsadă, butoni și chenare moldovenești, capiteluri și balustrade de inspirație brâncovenească, etc), cu cele ale repertoriului simbolic heraldic european (scuturi, dragoni, vulturi, grifoni, cochilii, etc); precum și forme tradiționale de goluri, trilobate sau în acoladă/cocoșnic, amestecate cu altele, semicirculare, portale în retragere, de proporții și profil romanic sau renascentist, etc. Procedeul ăsta nu ferește total opera de eclectism, dar ansamblul înclină totuși balanța spre o fizionomie națională.[7]

Stilul neoromânesc în alte forme de artă[modificare | modificare sursă]

Pe lângă arhitectură, stilul neoromânesc s-a manifestat și în alte forme de artă, inclusiv în designul grafic, ceramică și mobilă. Într-una dintre camerele Muzeului George Severeanu există mobilă neoromânească, în mare parte vitrine, unde sunt expuse vase grecești antice și etrusce.

Exemple notabile[modificare | modificare sursă]

Detaliu al intrării Muzeului de Artă Populară din Constanța
Spitalul „Mulmana” din Tighina

Pe lângă ele, există zone în care majoritatea caselor sunt neoromânești, cum sunt zonele Cotroceni, Dorobanți, cea a Pieței Domenii și cea a Pieței 1 Mai din București.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Paul, Constantin (). Mică Enciclopedie de Arhitectură, Arte Decorative și Aplicate Moderne. Editura Științifică și Enciclopedică. p. 109. 
  2. ^ Popescu, Alexandru (). Casele și Palatele Bucureștilor. Editura Cetatea de Scaun. p. 69. ISBN 978-606-537-382-2. 
  3. ^ Paul, Constantin (). Mică Enciclopedie de Arhitectură, Arte Decorative și Aplicate Moderne. Editura Științifică și Enciclopedică. p. 109. 
  4. ^ Lucian, Boia (). România, Țară de Frontieră a Europei. Humanitas. p. 103 & 104. ISBN 978-973-50-5470-0. 
  5. ^ Popescu, Alexandru (). Casele și Palatele Bucureștilor. Editura Cetatea de Scaun. p. 69. ISBN 978-606-537-382-2. 
  6. ^ Paul, Constantin (). Mică Enciclopedie de Arhitectură, Arte Decorative și Aplicate Moderne. Editura Științifică și Enciclopedică. p. 109 & 110. 
  7. ^ Paul, Constantin (). Mică Enciclopedie de Arhitectură, Arte Decorative și Aplicate Moderne. Editura Științifică și Enciclopedică. p. 110. 

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de arhitectura neoromânească