Grecia Antică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la navigare Sari la căutare
left
right
left
right
The Parthenon in Athens.jpg

Acest articol este parte a seriei despre

Istoria Greciei

Civilizațiile egeene
Civilizația heladică (2800-1060 î.Hr.)
Civilizația cicladică (3000-1100 î.Hr.)
Civilizația minoică (3650-1170 î.Hr.)
Civilizația miceniană (1550-1175 î.Hr.)
Grecia antică
Era „întunecată” a Greciei (1175-750 î.Hr.)
Perioada arhaică în Grecia (750-490 î.Hr.)
Grecia clasică (490-336 î.Hr.)
Grecia elenistică (336-146 î.Hr.)
Grecia romană (146 î.Hr.-395 d.Hr.)
Grecia medievală
Imperiul Bizantin
Frankokratia
Grecia otomană
Grecia modernă
Războiul de Independență
Regatul Greciei
Ocuparea Greciei de către Puterile Axei
Războiul civil grec
Dictatura coloneilor
Republica Elenă
Istoria Greciei pe subiecte
Istoria militară a Greciei
Istoria constituției elene
Nume ale grecilor
Istoria artei Greciei
Cronologia Greciei

Grecia Antică (în greacă Ἑλλάς, în latină Hellás) a fost o civilizație antică din bazinul mediteranean, provenită din peninsula balcanică, care a durat din secolul al XII-lea î.Hr. până în anul 313 d.Hr., la oficializarea creștinismului, sau până la închiderea academiei ateniene de către împăratul Iustinian I în 529 d.Hr. După colapsul civilizației grecești antice, a urmat perioada romano-bizantină.

Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei secole după sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene; orașe-state grecești numite „polisuri” s-au format din secolul al VIII-lea î.Hr. în perioada arhaică și au declanșat procesul de colonizare a bazinului mediteranean, în Turcia, Libia, Italia, Franța, Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi. A urmat Epoca Clasică, care a culminat cu înflorirea culturală, artistică, literară , științifică, filosofică și arhitecturală, dar și cu războaiele cu perșii din secolele V-IV î.Hr. Epoca clasică s-a încheiat odată cu Războiul peloponesiac dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă⁠(d).

În secolul al IV-lea î.Hr. regele macedonean Alexandru cel Mare a supus orașele-state grecești și a nimicit Imperiul Persan, cucerind Orientul Apropiat și Mijlociu, răspândind civilizația și cultura elenistică până în India. După moartea lui Alexandru imperiul macedonean s-a dezbinat în regate succesoare cu specific grecesc: Regatul Egiptean (Ptolemeu), Regatul Seleucid, Regatul trac al lui Lisimah, Regatul macedonean al lui Casandru⁠(d) și regatul greco-bactrian din Afganistanul de azi.

În secolele II-I î.Hr., Imperiul Roman a supus primele trei regate elenistice în vreme ce regatul Bactriei a fost cucerit de indo-sciți și parți. Cultura, religia și arta romană s-a inspirat după cea grecească, ajungând să o exporte prin procesul de romanizare în Europa, dar și în Orient și în nordul Africii, care s-au menținut sub ocupație bizantină până la invazia arabă și islamificarea din anii 600-700 d.Hr.

Grecia clasică a devenit o inspirație și leagănul civilizației pentru civilizația vestică în ce privește politica, filosofia, arta, știința și arhitectura, dar și stilul de viață.

Periodizare[modificare | modificare sursă]

Grecia antică include strict perioada pre-creștină, cand religia era politeista. Astfel, istoria Greciei antice se împarte în:

Istoriografie[modificare | modificare sursă]

Perioada istorică a Greciei Antice este prima atestată academic ca fiind comprehensivă, istoriografică, narativă. Despre civilizațiile anterioare cunoaștem doar din izvoare arheologice și documente fragmentare precum anale, lista de regi și inscripții.

Herodot din Halicarnas este considerat a fi "părintele istoriei, al jurnalismului și geografiei". Acesta a făcut o imensă „anchetă” și a realizat o carte de istorie universală despre Imperiul Persan, Babilon, Egipt și orașele-state grecești, o lucrare atotcuprinzătoare, care abordează toate problemele societății antice. Cartea sa, Istorii, este o istorie relativă ce nu afirmă superioritatea culturii grecești și pune accentul pe delectarea cititorului și nu pe adevăr sau pe caracterul științific.

Tucidide creează o nouă abordare pentru studiul istoric, fiind considerat al doilea întemeietor al istoriei. Axându-se pe adevărului istoric în redarea evenimentelor politice și militare, el respinge legendele, miturile și operele logografilor, considerând cǎ istoria trebuie să judece izvoarele pentru a extrage adevărul, iar sursele cercetate trebuie privite critic. A scris despre o lucrare despre Rǎzboiul Peloponesiac, care conținea 8 cărți ce cuprind perioada 431-411 î.e.n., o vastă istorie militară și politică, numind conflictul ca fiind „cea mai puternică zguduire” sau „războiul cel mai de seamă”. A introdus conceptul de cauză, diferită de pretext, cauzele fiind psihologice, economice, sociale, comerciale etc. și a introdus discursul fictiv, incluzând în descriere fraze de tipul „ce îmi pare că ar fi trebuit să vorbească fiecare despre cele ce îi stăteau în față”.

Xenofon, om politic, istoric, filosof și general, este autorul primei mostre a genului memorialistic, fiind unul din cei 10.000 de mercenari greci ce au făcut parte din armata lui Cyrus cel Tânăr, descriind aventura sa în lucrarea Anabasis.

Aristotel, filosof cu operă vastă, din domenii variate (filozofie, politică, retorică etc.), învățător al lui Alexandru cel Mare - a scris Politică și Statul atenian, îndreptând istoria către cercetarea comparată a instituțiilor.

Geografie[modificare | modificare sursă]

Regiunile Greciei continentale
Coloniile Greciei antice

Regiuni[modificare | modificare sursă]

Istoria Greciei antice se întinde în Grecia de azi și insula Creta, dar și în coloniile sale. Teritoriul Greciei este predominant muntos, iar regiunile sale sunt delimitate de munți, de aceea fiecare regiune are dialect, cultură și identitate proprie. Regionalismul a dus la formarea orașelor-state și la războaie regionale între acestea de-a lungul istoriei Greciei.

Grecia este înconjurată de următoarele mări:


Grecia peninsulară constă din peninsula Peleponesului care este este alcătuită din regiunile Laconia (sud-est), Messenia (sud-vest), Ellis (vest), Achaia (nord), Corintia (nord-est), Argolis (est) și Arcadia (centru). Grecia continentală este alcătuită din regiunile Aetolia și Acarnaia în vest, Locris, Doris, Phocis în centru, Boetia, Attica și Megaris în est, Thessalia în nord-est și Epirus în nord-vest. Grecia nordică este alcătuită din Macedonia și regiuni precum Elimeia, Pieria și Orestis. Partea nordică a Greciei s-a învecinat la nord-est cu civilizația tracică (Bulgaria de azi), și cu civilizația ilirica în nord-vest(Serbia, Macedonia de Nord și Albania de azi).

Orașe-state și colonii[modificare | modificare sursă]

În perioada arhaică, populația grecească a crescut cu mult peste capacitatea sustenabilității pământului arabil. Astfel, a rezultat o migrație în masă și colonizarea altor teritorii din afara spațiului grecesc. Populația Greciei în anul 800 î.Hr. era de 800 000 de locuitori. În anul 400 î.Hr., populația a atins cifra de 7-10 milioane de locuitori. Colonizarea altor teritorii a durat 250 ani, fiind amplasate colonii pe coasta Egeeană a Asiei Minor, urmată de insula Cipru, coasta Traciei, Mării Marmara și coasta de sud a Marii Negre, apoi s-a întins până în Ucraina și Rusia, Ucraina, insula Sicilia, sudul Italiei și Franței, Serbia, insula Corsica, estul Spaniei, Egipt și Libia. Grecii au întemeiat orașe ca Siracuza, Napoli, Marsilia și Istanbul (anterior Bizantion/Constantinopol).

Coloniile grecești au jucat un rol important în împrăștierea influenței grecești în Europa, Africa și Asia, stabilind rute comerciale pe distanțe lungi, ceea ce a dus la prosperitatea economică a orașelor-state și înflorirea lor culturală.


Istorie[modificare | modificare sursă]

Perioada arhaică[modificare | modificare sursă]

În secolele 9-8 i.Hr., după prăbușirea civilizației miceniene, Grecia a intrat în epoca întunecată. Literatură și scrierea miceniană au fost pierdute, grecii au adoptat alfabetul fenician modificându-l în ceea ce avea să devină alfabetul grec. Obiectele de ceramică și inscripțiile din secolele 9-8 i.Hr. sunt singurele izvoare care atestă existența grecilor în peninsula balcanică în aceea perioada. Grecia a fost divizată în mai multe comunități mici și autonome datorită reliefului muntos.

Anul 776 i.Hr. este primul an în care se desfășoară jocurile olimpice. În anii 710-650 i.Hr. s-a desfășurat războiul lelantin, primul război grecesc documentat, fiind desfășurat între orașele-state Chalcis și Eretria asupra câmpului fertil Lelantin din Euboea. Câștigătorul avea să aibă recoltele cele mai bune. Chalcis a câștigat războiul.

O clasa mercantilă a răsărit în secolul 7 i.Hr., o clasă alcătuită din negustori care au introdus moneda din anul 680 i.Hr. Orașele-state au fost guvernate de regimuri aristocratice care s-au confruntat cu ambițiile negustorilor bogați care voiau putere politică. În anul 650 i.Hr., aristocrații s-au luptat cu tiranii. Suprapopularea a dus la epuizarea resurselor și deficit de pământ arabil, creând conflicter între orașele-state sărace și cele bogate. Mulți greci au părăsit orașele-state în căutarea unei vieți mai bune și a unor pământuri arabile virgine în Asia Mică, Cipru, sudul Italiei, sudul Franței, estul Spaniei și sud-estul României de azi.

În Sparta au rezultat războaiele messeniene și revoltă hilotilor, populație de sclavi subjugați de spartani puși să practice agricultură și să muncească pentru Spartă. Atunci, Sparta, sub conducerea lui Licurg care a impus niște reforme, a decretat că fiecare cetățean de sex masculin , indiferent de statut social, să devină recrutat și instruit că soldat care să-și dedice loialitatea pentru orașul-stat pe viață. Acest act a asigurat o egalitate care a diminuat orice risc de conflict social.

Între timp, Atena suferea de pe urmă crizei agricole, rezultând războaie și revolte civil. Problemele nu au încetat nici când arhontele (dregător, conducător) Draco a făcut reforme legislative în 621 i.Hr. Ulterior, Solon a făcut reforme moderate în 594 i.Hr., îmbunătățind situația săracilor și încercând să mențînă un echilibru între aceștia și aristocrați aflați la putere. Atena a intrat într-o perioada de stabilitate. În secolul 6 i.Hr., orașele-state că Atena, Sparta, Corint, Theba au devenit dominante, încercând fiecare să-și impună hegemonia asupra întregii Grecii. Sparta se evidenția că o putere militarista și autoritaristă, Atena și Corint s-au afirmat că niște puteri maritime și comerciale datorită meșteșugului, navigației și comerțului.


Creșterea populației grecești în secolele 8-7 i.Hr. a dus la migrații și formarea coloniilor în Magna Graecia (sudul Italiei și Sicilia) și Asia Minor, deschizând rute comerciale ce au dus la creșterea economică pentru orașele-state mama. Colonia grecească din Sicilia, Siracuza, a intrat în conflict cu Cartagina, o colonie feniciana din secolul 6 i.Hr. până în secolul 3 i.Hr.

În secolul 6 i.Hr., Atena a intrat sub tirania lui Pisistrate, urmat de fii săi Hippias și Hipparchos. În 510 i.Hr., aristocratul atenian Clistene, cu ajutorul regelui spartan Cleomenes I, i-a ajutat pe atenieni să doboare tirania. Cleomenes l-a instalat pe Isagoras că arhonte pro-spartan. Clistene a lansat o revoluție politică pentru că Atena să dobândească independența față de Spartă și a decis că fiecare cetățean să aibă putere indiferent de statut. Acest act a marcat începutul democrației ateniene, prin care fiecare cetățean atenian de sex masculin și liber să voteze, să țînă cuvântul în adunări publice, să candideze pentru funcții publice .

Grecia Clasică și Epoca de Aur a Atenei[modificare | modificare sursă]

În 499 i.Hr., coloniile ionice din Asia Mică s-au revoltat împotriva conducerii persane, iar cu sprijinul Atenei și Eretriei, trupele acestora au avansat și au ars orașul Sardes. Revoltă a continuat până în 494 i.Hr. când a fost învinsă de perși. Regele Darius al perșilor a decis să-i pedepsească pe atenieni și în 490 i.Hr. a adunat armata și flota persană pentru a o invada și ocupă. Dar perșii, tocmai când debarcau pe coasta, au fost învinși de armatele de hopliti atenieni la Maraton, alungând flota persană.

Noul rege persan și fiul lui Darius , Xerxes I, a adunat o armata și mai mare pentru a invada Grecia, Orașele-state grecești din nord și centru s-au predat forțelor persane fără rezistență, însă o coaliție de 31 de orașe-state, inclusiv Atena și Spartă, au rezistat invadatorilor persani. În 480 i.Hr. s-a desfășurat bătălia de la Termopile unde prin sacrificiul lui Leonida, a gărzii sale de 300 de spartani și altor sute de aliați greci, populația ateniană s-a putut retrage la timp înainte că perșii să ajungă la Atena, să o ocupe și să o incendieze.

Orașele-state au profitat de acest timp pentru a construi o flota și pentru a învinge flota persană la Salamis. În final, după bătălia de la Plătea, perșii s-au retras din Grecia. Orașele-state aflate în alianța Ligii de la Delos s-au unit sub Atena și s-a alcătuit prima alianța defensivă, rezultând un veritabil imperiu maritim atenian. Atena, sub conducerea omului de stat și strategului Pericle, și-a crescut puterea năvală pentru a intimida alte orașe-state din afară ligii, construind porturi, teatre , temple că Panteonul de pe Acropole, inclusiv artă a luat avant. Sparta și-a creat și ea o liga de alianța cu alte orașe-state- Liga Peleponesiana. În 431 i.Hr., în urmă unor conflicte dintre Atena și orașele-state grecești aliate cu Sparta, a izbucnit Războiul Peleponesiac. Atena a fost devastată de epidemia de ciumă, ceea ce a dus și la moartea lui Pericle, Cleon a continuat să conducă Atena în luptele cu spartanii și să câștige control în Boetia, în vreme ce Sparta, comandată de Brasidas, a încercat să-și întărească poziția în nord. În 421 i.Hr., Spartă și Atena au semnat pacea negociată de generalul Nicias.

Pacea nu a durat mult, iar în 418 i.Hr., Atena și Argos au fost învins de Sparta la Matninea. În 415 i.Hr., Atena a lansat o expediție năvală în Sicilia care a eșuat lamentabil, în vreme ce Spartă s-a aliat chiar cu Imperiul Persan. În bătălia de la Aegospotami din 405 i.Hr., generalul spartan Lisandru a învins forțele atenienene și a început blocada portului atenian. Atena, devastată de foamete, a negociat pacea și a agreat să-și predea flota și să se alăture ligii peloponesiene.

Grecia a fost dominată în secolul 4 i.Hr. de hegemonia spartană. Dar n-a durat mult până când Atena, Argos și Teba s-au unit și a rezultat războiul corintic în 395-387 i.Hr, încheiat cu restaurarea status quo-ului după ce Spartă a amenințat că va chema persanii să invadeze Grecia. Hegemonia spartană n-a durat decât 16 ani după ce Sparta a fost învinsă de Theba în 371 i.Hr. la Leuctra. Thebanii aumarsaluit în Messenia și au eliberat populația hilotilor.

Hegemonia tebana a durat la rândul ei foarte puțîn, căci după catastrofala înfrângere de la Mantinea din 362 i.Hr., niciun alt oraș-stat n-a mai putut să-și impună hegemonia.

În 338 i.Hr., Macedonia, condusă de Filip al II-lea, a supus triburile ilirice, a cucerit Thessalia și Tracia, iar apoi a supus orașele-state grecești după bătălia de la Cheronea. A început astfel hegemonia macedoneană.


Sub comanda lui Alexandru cel Mare, trupele macedonene au invadat și nimicit Imperiul Persan aflat în declin , ocupându-i teritoriile din Orientul Apropiat și Mijlociu. Alexandru cel Mare a murit în 323 i.Hr. și atunci a început epoca elenistică, precum și îndelungatele războaie dintre diadochi, sau regatele succesoare ale imperiului macedonean dezbinat.

Grecia elenistică[modificare | modificare sursă]

Imperiul Macedonean al lui Alexandru cel Mare s-a împărțit în regatele diadochilor- Regatul lui Ptolemeu în Egipt, Regatul lui Casandru în Macedonia, Regatul lui Lisimach în Tracia, Regatul lui Seleucos în Levant, Mesopotamia și Persia și Regatul greco-bactrian din Afghanistanul de azi.

În ciuda războaielor și instabilității, cultură grecească a cunoscut o înflorire și răspândire în lumea cunoscută. În Egipt a fost fondat orașul Alexandria unde s-au construit biblioteca și faimosul far, în insula Rodos este construit colosul, în Levant apar orașe grecești că Antioch, iar cultură grecească ajunge să influențeze și India.

Orașele-state din Grecia se împart în două ligi: Liga Aheeană (Teba, Corint, Argos) și Liga Aetoliana (Spartă și Atena). Regatul Antigonid intră în război cu Imperiul Roman, și după războaiele macedonene, Macedonia, cât și orașele-state grecești din ambele ligi sunt ocupate de Imperiul Român în 146 i.Hr.[necesită citare]

Grecia romană[modificare | modificare sursă]

Peninsula grecească a intrat sub control roman după 146 i.Hr. în urmă bătăliei de la Corint. Macedonia a devenit provincie romană și condusă de prefectura. Unele polisuri grecești au reușit să-și păstreze independența și să evite taxele romane. Atena și alte orașe state-grecești s-au revoltat în 88 i.Hr. din cauza taxelor și controlului roman, dar revoltele au fost zdrobite de generalul roman Sulla. Ulterior, Imperiul Român a fost devastat de o serie de războaie civile, până când Augustus a reorganizat peninsula ca provincia Achaea în 27 i.Hr. Grecia a devenit o provincie importantă pentru Imperiul Roman datorită culturii sale care a inspirat cultură și civilizația romană. Cu toate că limba oficială a imperiului era latina, limba greacă a continuat să fie vorbită în partea estică a imperiului roman, care a devenit Imperiul Roman de Răsărit din 395 d.Hr., cunoscut și ca Imperiul Bizantin cu capitala la Constantinopol, epicentrul culturii grecesti si a Bisericii Ortodoxe.



Politică și societate[modificare | modificare sursă]

Grecia antică era formată din câteva sute de orașe-state (poleis) relativ independente. Aceasta a fost o situație diferită de cea din majoritatea celorlalte societăți antice, care erau fie tribale, fie regate ori imperii care conduceau teritorii relativ mari. Fără îndoială, geografia Greciei - împărțită și subdivizată de dealuri, munți și râuri - a contribuit la natura fragmentară a Greciei antice. Pe de o parte, grecii antici nu aveau nicio îndoială că erau „un singur popor”; aveau aceeași religie, aceeași cultură de bază și același limbaj. Mai mult, grecii erau foarte conștienți de originile lor tribale; Herodot a reușit să clasifice pe scară largă orașele-state după trib. Cu toate acestea, deși aceste relații de nivel superior existau, ele par să fi avut rareori un rol major în politica greacă. Independența poleisului a fost apărată cu înverșunare; unificarea era ceva rar contemplat de grecii antici. Chiar și atunci când, în timpul celei de-a doua invazii persane a Greciei, un grup de orașe-state s-au aliat pentru a apăra Grecia, marea majoritate a poleis-urilor au rămas neutre și, după înfrângerea persană, aliații s-au întors repede la lupte interstatale.

Astfel, particularitățile majore ale vechiului sistem politic grecesc au fost natura sa fragmentară (și că acest lucru nu pare să aibă în mod special o origine tribală) și accentul special pe centrele urbane din state altfel mici. Particularitățile sistemului grecesc sunt evidențiate în continuare de coloniile pe care le-au înființat în toată Marea Mediterană, care, deși ar putea numi o anumită polis greacă drept „mama” lor (și îi vor rămâne simpatice), erau complet independente de fondare oraș.

Inevitabil, polisurile mai mici ar putea fi dominate de vecini mai mari, dar cucerirea sau stăpânirea directă de către un alt oraș-stat pare să fi fost destul de rar. În schimb, polii s-au grupat în ligi, a căror apartenență era într-o stare constantă de flux. Mai târziu în perioada clasică, ligile vor deveni mai puține și mai mari, fiind dominate de un oraș (în special Atena, Sparta și Teba); și adesea polele ar fi obligate să se alăture sub amenințarea războiului (sau ca parte a unui tratat de pace). Chiar și după ce Filip al II-lea al Macedoniei a „cucerit” cetatile Greciei antice, el nu a încercat să anexeze teritoriul sau să-l unifice într-o nouă provincie, ci pur și simplu a forțat majoritatea polilor să adere la propria sa ligă corintică.


Guvern și lege[modificare | modificare sursă]

La început, multe orașe-state grecești par să fi fost regate  ; exista adesea un oficial al orașului care purta unele funcții ceremoniale reziduale ale regelui (basileus), de exemplu, archon basileus din Atena. Cu toate acestea, până în perioada arhaică și prima conștiință istorică, majoritatea deveniseră deja oligarhii aristocratice. Nu este clar cum a avut loc această schimbare. De exemplu, la Atena, regatul fusese redus la o magistratură ereditară, de-a lungul existenței; functia de archonte până în 753 î.Hr., aceasta devenise o protonie decenală, aleasă; și, în sfârșit, până în 683 î.Hr., o arhondrie aleasă anual. Prin fiecare etapă, mai multă putere ar fi fost transferată aristocrației în ansamblu .

Inevitabil, dominația politică și agregarea concomitentă a bogăției de către grupuri mici de familii a fost aptă să provoace tulburări sociale în multe poleis. În multe orașe, un tiran (nu în sensul modern al autocrațiilor represive), ar prelua la un moment dat controlul și ar guverna după propria voință; adesea o agendă populistă i-ar ajuta să ramana la putere. Într-un sistem afectat de conflicte de clasă, guvernarea unui „om puternic” a fost adesea cea mai bună soluție.

Atena a căzut sub o tiranie în a doua jumătate a secolului al VI-lea. Când s-a încheiat această tiranie, atenienii au fondat prima democrație din lume ca o soluție radicală pentru a împiedica aristocrația să recâștige puterea. A existat o adunare cetățenească (Ecclesia), pentru discutarea politicii orașului, de la reformele de la Draco din 621 î.Hr .; tuturor cetățenilor li s-a permis să participe după reformele de la Solon (începutul secolului al VI-lea), dar cei mai săraci cetățeni nu se puteau adresa adunării sau candida la funcție. Odată cu stabilirea democrației, adunarea a devenit mecanismul de drept al guvernării; toți cetățenii aveau privilegii egale în adunare. Cu toate acestea, cetățenii străini, cum ar fi meticii (străinii care locuiesc în Atena) sau sclavii, nu aveau deloc drepturi politice.

După ascensiunea democrației în Atena, alte orașe-state au fondat democrații. Cu toate acestea, multe au păstrat forme de guvernare mai tradiționale. Ca atât de des în alte chestiuni, Sparta a fost o excepție notabilă față de restul Greciei, condusă pe întreaga perioadă nu de unul, ci de doi monarhi ereditari. Aceasta a fost o formă de diarhie. Regii din Sparta aparțineau Agiadelor și Euripontidelor, descendenți ai Euristenei și, respectiv, ai lui Procles. Se credea că fondatorii ambelor dinastii erau fii gemeni ai lui Aristodem, un conducător al Heraclidului. Cu toate acestea, puterile acestor regi au fost ținute sub control atât de un consiliu de bătrâni (Gerousia), cât și de magistrați numiți în mod special pentru a veghea asupra regilor (Eforii).

Structura socială[modificare | modificare sursă]

Numai bărbații liberi, proprietari de pământ, nativi, ar putea fi cetățeni care au dreptul la protecția deplină a legii într-un oraș-stat. În majoritatea orașelor-state, spre deosebire de situația din Roma, proeminența socială nu permitea drepturi speciale. Uneori familiile controlau funcțiile religioase publice, dar de obicei acest lucru nu oferea nicio putere suplimentară în guvern. În Atena, populația era împărțită în patru clase sociale bazate pe bogăție. Oamenii ar putea schimba cursurile dacă ar câștiga mai mulți bani. În Sparta, toți cetățenii bărbați erau numiți homoioi, adică „colegii”. Cu toate acestea, regii spartani, care au servit ca dubli lideri militari și religioși ai orașului-stat, provin din două familii.


Sclavia[modificare | modificare sursă]

Sclavii nu aveau putere sau statut. Aveau dreptul de a avea o familie și proprietăți proprii, sub rezerva bunăvoinței și permisiunii stăpânului lor, dar nu aveau drepturi politice. Până în 600 î.Hr. sclavia chattel s-a răspândit în Grecia. Până în secolul al V-lea î.Hr., sclavii reprezentau o treime din populația totală a unor orașe-state. Între patruzeci și optzeci la sută din populația Atenei clasice erau sclavi. [60] Sclavii din afara Spartei aproape niciodată nu s-au revoltat pentru că erau alcătuiți din prea multe naționalități și erau prea împrăștiați pentru a se organiza. Cu toate acestea, spre deosebire de cultura occidentală ulterioară, grecii antici nu gândeau în termeni de rasă. Majoritatea familiilor dețineau sclavi ca servitori și muncitori și chiar și familiile sărace ar fi putut deține câțiva sclavi. Proprietarii nu aveau voie să-și bată sau să-și omoare sclavii. Proprietarii promiteau deseori să elibereze sclavi în viitor pentru a-i încuraja pe sclavi să lucreze din greu. Spre deosebire de Roma, liberii nu au devenit cetățeni. În schimb, au fost amestecați cu populația de metici, care includea oameni din țări străine sau din alte orașe-state cărora li s-a permis oficial să locuiască în stat.

Orașe-state deținute în mod legal sclavi. Acești sclavi publici aveau o măsură mai mare de independență decât sclavii deținute de familii, care trăiau singuri și îndeplineau sarcini specializate. În Atena, sclavii publici au fost instruiți să caute monede contrafăcute, în timp ce sclavii templului acționau ca slujitori ai zeității templului, iar sclavii scitici erau angajați în Atena ca forță de poliție, care corela cetățenii cu funcții politice.

Sparta avea un tip special de sclavi numiți eloti. Helotii erau mesenieni înrobiți în timpul războaielor meseniene de către stat și repartizați familiilor în care erau obligați să rămână. Helotii cresceau mâncare și făceau treburile casnice, astfel încât femeile să se poată concentra pe creșterea copiilor puternici, în timp ce bărbații își puteau dedica timpul antrenamentului ca hoplite. Stăpânii lor i-au tratat aspru, iar elotii s-au revoltat împotriva stăpânilor lor de mai multe ori înainte ca în 370/69 să-și câștige libertatea.

Educație[modificare | modificare sursă]

Pentru cea mai mare parte a istoriei grecești, educația a fost privată, cu excepția Spartei. În perioada elenistică, unele orașe-state au înființat școli publice. Doar familiile înstărite își permiteau un profesor. Băieții au învățat cum să citească, să scrie și să citeze literatură. De asemenea, au învățat să cânte și să cânte un instrument muzical și au fost instruiți ca sportivi pentru serviciul militar. Ei au studiat nu pentru un loc de muncă, ci pentru a deveni un cetățean eficient. Fetele au învățat, de asemenea, să citească, să scrie și să facă aritmetică simplă, astfel încât să poată gestiona gospodăria. Aproape niciodată nu au primit educație după copilărie.

Băieții mergeau la școală la vârsta de șapte ani sau mergeau la cazarmă, dacă locuiau în Sparta. Cele trei tipuri de învățături au fost: grammatistes pentru aritmetică, kitharistes pentru muzică și dans și Paedotribae pentru sport.

Băieții din familiile înstărite care participau la lecțiile private erau îngrijiți de un paidagogos, un sclav gospodăresc selectat pentru această sarcină care îl însoțea pe băiat în timpul zilei. Cursurile se țineau în casele private ale profesorilor și includeau citirea, scrierea, matematica, cântatul și cântarea la lira și flaut. Când băiatul a împlinit 12 ani, școala a început să includă sporturi cum ar fi lupte, alergare și aruncarea de disc și javelină. În Atena, unii tineri mai în vârstă au participat la academie pentru discipline mai fine, cum ar fi cultura, științele, muzica și artele. Școala s-a încheiat la vârsta de 18 ani, urmată de pregătirea militară în armată, de obicei, pentru unul sau doi ani.

Doar un număr mic de băieți și-au continuat educația după copilărie, ca în agoge-ul spartan. O parte esențială a educației unui adolescent bogat a fost o îndrumare cu un bătrân, care, în câteva locuri și momente, poate fi inclusă pederastie. exercitarea cu el în sala de gimnastică și participarea la simpozioane cu el. Cei mai bogați elevi și-au continuat educația studiind cu profesori celebri. Unele dintre cele mai mari astfel de școli din Atena au inclus Liceul (așa-numita școală peripatetică fondată de Aristotel din Stageira) și Academia Platonică (fondată de Platon din Atena). Sistemul de învățământ al vechilor greci bogați se mai numește și Paideia.


Economie[modificare | modificare sursă]

La apogeul său economic în secolele V și IV î.Hr., cetățenia liberă a Greciei clasice a reprezentat poate cea mai prosperă societate din lumea antică, unii istorici economici considerând Grecia una dintre cele mai avansate economii preindustriale. În ceea ce privește grâul, salariile au atins aproximativ 7-12 kg zilnic pentru un muncitor necalificat în Atena urbană, de 2-3 ori mai mare decât 3,75 kg a unui muncitor rural necalificat din Egiptul roman, deși și veniturile la fermele grecești erau în medie mai mici decât cele disponibile lucrătorilor urbani.

În timp ce condițiile sclavilor variau foarte mult, instituția a servit pentru a susține veniturile cetățeniei libere: o estimare a dezvoltării economice extrase din aceasta din urmă (sau derivată doar din veniturile urbane) este, prin urmare, probabil să exagereze adevăratul nivel general, în ciuda dovezilor răspândite pentru existența ridicată a vieții.

Război[modificare | modificare sursă]

Cel puțin în perioada arhaică, natura fragmentară a Greciei antice, cu multe orașe-state concurente, a crescut frecvența conflictelor, dar a limitat, dimpotrivă, amploarea războiului. Incapabili să mențină armate profesionale, orașele-state s-au bazat pe proprii lor cetățeni pentru a lupta. Acest lucru a redus inevitabil durata potențială a campaniilor, deoarece cetățenii ar trebui să se întoarcă la propriile profesii (în special în cazul, de exemplu, al fermierilor). Prin urmare, campaniile ar fi deseori limitate la vară. Când au avut loc bătăliile, acestea erau, de obicei, piese fixe și intenționate să fie decisive. Victimele au fost ușoare în comparație cu bătăliile de mai târziu, rareori reprezentând mai mult de 5% din partea pierdută, dar cei uciși includeau adesea cei mai proeminenți cetățeni și generali care conduceau de pe front.

Scara și întinderea războiului din Grecia antică s-au schimbat dramatic ca urmare a războaielor greco-persane. A lupta cu armatele enorme ale Imperiului Achemenid era efectiv dincolo de capacitățile unui singur oraș-stat. Eventualul triumf al grecilor a fost realizat prin alianțe ale orașelor-state (compoziția exactă schimbându-se în timp), permițând punerea în comun a resurselor și divizarea muncii. Deși alianțele dintre orașe-state s-au produs înainte de acest timp, nimic pe această scară nu se mai văzuse înainte. Ascensiunea Atenei și a Spartei ca puteri preeminente în timpul acestui conflict a dus direct la Războiul Peloponezian, care a văzut dezvoltarea în continuare a naturii războiului, a strategiei și a tacticii. Lupta între ligile de orașe dominate de Atena și Sparta, forța de muncă și resursele financiare crescute au sporit amploarea și au permis diversificarea războiului. Bătăliile fixe din timpul războiului peloponezian s-au dovedit indecise și, în schimb, a existat o dependență sporită de strategiile obișnuite, bătăliile navale și blocadele și asediile. Aceste schimbări au crescut foarte mult numărul victimelor și perturbarea societății grecești. Atena deținea una dintre cele mai mari flote de război din Grecia antică. Avea peste 200 de trireme, fiecare fiind alimentat de 170 de vâslari care erau așezați pe 3 rânduri de fiecare parte a navei. Orașul își putea permite o flotă atât de mare - avea peste 34.000 de vâslari - pentru că deținea o mulțime de mine de argint lucrate de sclavi.

Potrivit lui Josiah Ober, orașele-state grecești s-au confruntat cu aproximativ o șansă de distrugere în trei în perioada arhaică și clasică.


Cultură[modificare | modificare sursă]

Filozofie[modificare | modificare sursă]

Filozofia greacă veche se concentra pe rolul rațiunii și al cercetării. În multe privințe, a avut o influență importantă asupra filosofiei moderne, precum și asupra științei moderne. Linii clare de influență neîntrerupte duc de la filozofii antici greci și eleni, la filozofii musulmani medievali și oamenii de știință islamici, la Renașterea și Iluminismul european, la științele seculare ale zilelor moderne.

Nici motivul, nici ancheta nu au început cu grecii antici. Definirea diferenței dintre căutarea greacă a cunoașterii și căutările civilizațiilor mai vechi, cum ar fi vechii egipteni și babilonieni, a fost mult timp un subiect de studiu al teoreticienilor civilizației.

Literatură și teatru[modificare | modificare sursă]

Cea mai veche literatură greacă a fost poezia și a fost compusă mai degrabă pentru interpretare decât pentru consum privat. Cel mai vechi poet grec cunoscut este Homer, deși a făcut cu siguranță parte dintr-o tradiție existentă a poeziei orale. Poezia lui Homer, deși a fost dezvoltată în același timp în care grecii au dezvoltat scrierea, ar fi fost compusă oral; primul poet care a compus cu siguranță opera lor în scris a fost Archilochus, un poet liric de la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr. tragedia s-a dezvoltat, în jurul sfârșitului perioadei arhaice, luând elemente din genurile preexistente ale poeziei arhaice târzii. [69] Spre începutul perioadei clasice, comedia a început să se dezvolte - cea mai timpurie dată asociată cu genul este 486 î.Hr., când o competiție pentru comedie a devenit un eveniment oficial la Orașul Dionisia din Atena, deși prima comedie antică păstrată este Acharnienii lui Aristofan. , produs în 425.


La fel ca poezia, proza ​​greacă își are originile în perioada arhaică, iar primii scriitori de filozofie, istorie și literatură greacă datează toți din secolul al VI-lea î.Hr. Proza a apărut mai întâi ca stil de scriere adoptat de filosofii presocratici Anaximandru și Anaximenes - deși Thales din Milet, considerat primul filozof grec, aparent nu a scris nimic. [72] Proza ca gen a ajuns la maturitate în epoca clasică [73], iar principalele genuri de proză greacă - filozofie, istorie, retorică și dialog - s-au dezvoltat în această perioadă.

Perioada elenistică a văzut centrul literar al lumii grecești mutându-se de la Atena, unde fusese în perioada clasică, la Alexandria. În același timp, alți regi elenistici, cum ar fi antigonidele și atalizii, au fost patroni ai științei și literaturii, transformând Pella și, respectiv, Pergamon în centre culturale. Datorită acestui patronaj cultural al regilor eleni, și în special al Muzeului din Alexandria, a asigurat că atât de multă literatură greacă antică a supraviețuit. Biblioteca din Alexandria, care face parte din muzeu, avea scopul neimaginat anterior de a colecta împreună copii ale tuturor autorilor cunoscuți în limba greacă. Aproape toată literatura elenistică non-tehnică supraviețuitoare este poezie, și poezia elenistică a avut tendința de a fi extrem de intelectuală, amestecând diferite genuri și tradiții și evitând narațiunile liniare. Perioada elenistică a văzut, de asemenea, o schimbare a modului în care literatura a fost consumată - în timp ce în perioadele arhaice și clasice literatura a fost experimentată în mod obișnuit în spectacole publice, în perioada elenistică a fost citită mai frecvent în mod privat. În același timp, poeții eleni au început să scrie pentru consum privat, mai degrabă decât public.

Odată cu victoria lui Octavian la Actium în 31 î.Hr., Roma a început să devină un centru major al literaturii grecești, deoarece autori greci importanți precum Strabo și Dionisie de Halicarnas au venit la Roma. Perioada cu cea mai mare inovație din literatura greacă sub Roma a fost „lungul secol al doilea” de la aproximativ 80 d.Hr. până la aproximativ 230 d.Hr. Această inovație a fost marcată în special în proză, odată cu dezvoltarea romanului și o revigorare a proeminenței pentru afișarea oratoriei, ambele datând din această perioadă.


Muzică și dans[modificare | modificare sursă]

Muzica a fost prezentă aproape universal în societatea greacă, de la căsătorii și înmormântări la ceremonii religioase, teatru, muzică populară și recitarea de baladă a poeziei epice. Există fragmente semnificative ale notației muzicale grecești actuale, precum și multe referințe literare la muzica greacă antică. Arta greacă descrie instrumente muzicale și dans. Cuvântul muzică derivă de la numele muzelor, fiicele lui Zeus care erau zeițe protectoare ale artelor.

Știință și tehnologie[modificare | modificare sursă]

Mecanismul Antikythera a fost un computer analog din perioada 150-100 î.Hr conceput pentru a calcula pozițiile obiectelor astronomice. Matematica greacă veche a contribuit la numeroase evoluții importante în domeniul matematicii, inclusiv regulile de bază ale geometriei, ideea dovezilor matematice formale și descoperirile în teoria numerelor, analiza matematică, matematica aplicată și abordarea aproape de stabilirea calculului integral. Descoperirile mai multor matematicieni greci, inclusiv Pitagora, Euclid și Arhimede, sunt folosite și astăzi în predarea matematică. Grecii au dezvoltat astronomia, pe care au tratat-o ​​ca pe o ramură a matematicii, la un nivel extrem de sofisticat. Primele modele geometrice, tridimensionale pentru a explica mișcarea aparentă a planetelor au fost dezvoltate în secolul al IV-lea î.Hr. de Eudoxus din Cnidus și Callippus din Cyzicus. Tânărul lor contemporan Heraclides Ponticus a propus ca Pământul să se rotească în jurul axei sale. În secolul al III-lea î.Hr., Aristarh din Samos a fost primul care a sugerat un sistem heliocentric. Arhimede în tratatul său The Sand Reckoner reînvie ipoteza lui Aristarh că „stelele fixe și Soarele rămân nemișcate, în timp ce Pământul se învârte în jurul Soarelui pe circumferința unui cerc”. În caz contrar, doar descrierile fragmentare ale ideii lui Aristarh supraviețuiesc. Eratostene, folosind unghiurile de umbre create în regiuni larg separate, a estimat circumferința Pământului cu o mare acuratețe. În secolul al II-lea î.Hr. Hipparh din Nicea a adus o serie de contribuții, inclusiv prima măsurare a precesiunii și compilarea primului catalog de stele în care a propus sistemul modern de mărimi aparente. Mecanismul Antikythera, un dispozitiv pentru calcularea mișcărilor planetelor, datează din aproximativ 80 î.Hr. și a fost primul strămoș al computerului astronomic. A fost descoperit într-un vechi naufragiu de pe insula greacă Antikythera, între Kythera și Creta. Dispozitivul a devenit faimos pentru utilizarea unui angrenaj diferențial, despre care se credea că a fost inventat anterior în secolul al XVI-lea, și miniaturizarea și complexitatea părților sale, comparabile cu un ceas realizat în secolul al XVIII-lea. Mecanismul original este afișat în colecția de bronz a Muzeului Național Arheologic din Atena, însoțit de o replică. Grecii antici au făcut, de asemenea, descoperiri importante în domeniul medical. Hipocrate a fost un medic al perioadei clasice și este considerat una dintre cele mai remarcabile figuri din istoria medicinei. El este denumit „tatăl medicinei”, ca recunoaștere a contribuțiilor sale de durată în domeniu, în calitate de fondator al școlii hipocratice de medicină. Această școală intelectuală a revoluționat medicina în Grecia antică, stabilind-o ca o disciplină distinctă de alte domenii cu care fusese asociată în mod tradițional (în special teurgie și filosofie), făcând astfel medicina o profesie.

Artă și arhitectură[modificare | modificare sursă]

Arta Greciei antice a exercitat o influență enormă asupra culturii multor țări din cele mai vechi timpuri până în prezent, în special în domeniile sculpturii și arhitecturii. În Occident, arta Imperiului Roman a fost derivată în mare parte din modelele grecești. În est, cuceririle lui Alexandru cel Mare au inițiat câteva secole de schimb între culturile grecești, asiatice centrale și indiene, rezultând în artă greco-budistă, cu ramificații până în Japonia. După Renașterea în Europa, estetica umanistă și standardele tehnice ridicate ale artei grecești au inspirat generații de artiști europeni. Până în secolul al XIX-lea, tradiția clasică derivată din Grecia a dominat arta lumii occidentale.

Religie[modificare | modificare sursă]

Religia a fost o parte centrală a vieții grecești antice. Deși grecii din diferite orașe și triburi se închinau la zei similari, practicile religioase nu erau uniforme și zeii erau gândiți diferit în diferite locuri. Grecii erau politeici, venerând mulți zei, dar încă din secolul al VI-lea î.Hr., un panteon de doisprezece olimpici Religia greacă a fost influențată de practicile vecinilor din estul grecilor, cel puțin încă din perioada arhaică, iar de perioada elenistică această influență a fost văzută în ambele direcții.

Cel mai important act religios din Grecia antică a fost sacrificiul animalelor, cel mai frecvent al oilor și caprelor. Sacrificiul a fost însoțit de rugăciunea publică [95], iar rugăciunea și imnurile au fost ele însele o parte majoră a vieții religioase antice grecești.

Note[modificare | modificare sursă]


Lectură suplimentară[modificare | modificare sursă]

  • Miturile Greciei Antice, David Salariya, James Evelyn Ford, Editura Curtea Veche, 2008
  • O istorie a Greciei antice, Adelina Piatkowski, Editura Albatros, 1988

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Legături externe[modificare | modificare sursă]