Hematit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Jump to navigation Jump to search
Hematit
HematiteUSGOV.jpg
Hematit gri
Date generale
Formula chimicăFe2O3
Clasa mineraluluiFormat:Oxid
Sistem de cristalizareromboedric
Culoarenuanțe de gri, maronie-roșiatică, roșie
Urmaroșu închis
Duritate5,5 – 6,2
Masa specifică5,2 - 5,4
Luciumetalic, mat
Transparențătranslucid - opac
Spărturascoriată, neregulată
Clivajinexistent
Habituspiramidal, cubic, romboedric, oolitic, rozete, coloane
Suprafața cristalului1011, 1014, 1120, 2243
Cristale gemenepolisintetic 1011, 0001
Propriețăți optice
Indice de refrațieno=3,22-2,90 ; ne=2,94-2,69
Birefrigențăδ=0,28-0,21 dispersie puternică; uniaxial negativă
Deviația opticăcu două axe (negativ)
Alte caracteristici
Reactivitatea chimicăgreu solubil în acid clorhidric
Minerale asemănătoareilmenit, goethit, lepidolit
Radioactivitateinexistentă
Magnetismla temperatura ambiantă, inexistent
după încălzire - slab

Hematitul (din greacă αίμα, însemnând „sânge”, datorită culorii roșii a unei varietăți ale sale) este forma minerală a oxidului feric, Fe2O3 (III). El cristalizează în sistemul trigonal și are aceeași structură cristalină ca ilmenitul sau corindonul. Culoarea sa poate să varieze, de la negru la gri-argintiu, de la maroniu la roșiatic sau chiar roșu. Este unul dintre cele mai importante minereuri de fier, fiind întâlnit de obicei în formațiunile feroase în benzi. Hematitul lustruit a fost considerat ca piatră prețioasă și utilizat pentru realizarea de ornamente, mai ales în Epoca victoriană. De asemenea, se utilizează pentru fabricarea de pigmenți, în industria vopselelor.

Zăcăminte importante de hematit au fost descoperite pe insula Elba, fiind extrase până în vremea etruscilor.

Identificarea pe planeta Marte a unor zone bogate în hematit gri, minereu de bază al fierului, a dus la întărirea ipotezei că în trecut pe planetă exista apă în stare liberă.[1]

Vezi și[modificare | modificare sursă]

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ „Science at NASA - The Lure of Hematite”. Accesat în . 

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Pârvu, G., Minerale și roci, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983