Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Noul Testament
Matei Marcu Luca Ioan Faptele Apostolilor Romani 1 Corinteni 2 Corinteni Galateni Efeseni Filipeni Coloseni 1 Tesaloniceni 2 Tesaloniceni 1 Timotei 2 Timotei Tit Filimon Evrei Iacob 1 Petru 2 Petru 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iuda Apocalipsa v • d • m

Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni este a treia dintre epistolele pauline în canonul Noului Testament. Majoritatea covârşitoare a criticilor contemporani este în favoarea autenticităţii epistolei. Capitolul 13, descrierea dragostei creştine, este unul din cele mai faimoase pasaje biblice.

[modifică] Autenticitatea, integritatea şi unitatea Epistolei I către Corinteni

Epistola I către Corinteni este una dintre cele mai importante epistole ale Sfântului Apostol Pavel. Ea se încadrează intre cele 4 mari epistole pauline Autenticitatea epistolei este una dintre cele mai sigure . Ea se întemeiază pe argumente interne şi externe. Argumentele criticii interne sunt: caracterul strict paulin al limbii, stilului şi a ideilor ; armonia doctrinară cu celelalte scrieri pauline; concordanţa informaţiilor pe care le cuprinde cu datele istorice din Faptele Apostolilor (14,17-19; 16,5 ; 19, 2-20; 1,14; 8,8); tonul viu şi natural al discuţiilor, sfaturilor şi polemicii, care arată fără îndoială temperementul şi personalitatea Sfântului Apostol Pavel. La acestea se adaugă mărturiile anonime aflate din abundenţă în scrierile părinţilor apostolici, ale apologeţilor, ale vechilor părinţi şi scriitori bisericeşti şi ale tuturor manuscriselor biblice care cuprind epistolele Sfântului Apostol Pavel. În anul 96 Clement Romanul scrie corintenilor : „citiţi epistola fericitului Pavel ! Într-adevăr, inspirat v-a scris acela despre sine, despre Chifa şi despre Apollo, pentru că voi şi atunci provocaţi certuri şi dezbinări”.(Clement 47) . Epistola este apoi citată de Sfantul Policarp, de către Epistola către Dioget, de Varnava, de Didahia, de către Sfântul Ignaţiu, de Herma, de Sfântul Irineu, de Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, de Canonul Muratorii, de Tertulian, de Origen şi de asemenea şi chiar de unii eretici precum Marcion, Vasilide şi Valentin. Integritatea şi unitatea epistolei sunt recunoscute de către toate Bisericile creştine. În sprijinul acestora vine şi mărturia vechilor manuscrise biblice care este confirmată , la rândul ei, de vechile traduceri ale Sfintei Scripturi: Vulgata,Peschitto, Sahidică, Armeană, etipoiană , arabă şi greacă . În ceea ce priveşte subiectele tratate în prima epistolă către Corinteni, aceste subiecte sunt de patru feluri şi anume: disciplinare (dezbinările şi pedepsirea incestuosului), morale (desfrâul, procesele, căsătoria şi fecioria, sclavia), liturgice (ţinuta la cult şi harismele), dogmatice (Sfânta Euharistie, Învierea Domnului şi învierea morţilor) .

[modifică] Cuprinsul epistolei

Cuprinsul epistolei se împarte în modul următor:

• Prolog (cap.1,1-9). Aici ne sunt prezentate autorul, destinatarii şi salutarea introductivă;

• Tratarea epistolei :
  • a) cap.1,10-6,20 în care sunt dezbătute abuzurile şi anume:
    • - combaterea dezbinărilor(1,10-cap 4)
    • - pedepsirea incestuosului (cap5)
    • - oprirea proceselor împotriva păgânilor (cap 6,1-cap 11)
    • - combaterea desfrâului (cap 6,12-20)
  • b) cap 7-cap 15 în care apostolul aduce lămurirea nedumeririlor şi anume:
    • - căsătoria şi fecioria (cap 7)
    • - atitudinea faţă de idolatrie (cap 8-10)
    • - ţinuta la adunările de cult(cap 11)
    • - harismele şi virtuţile teologice (cap 12-14)
    • - dogma învierii morţilor (cap 15)

• Epilog (cap 16), unde Sfântul Apostol Pavel dă Bisericii din Corint sfaturi, veşti şi binecuvântarea finală.

Prologul epistolei cuprinde două idei principale: arătarea autorului , a destinatarilor şi salutarea apostolică introductivă (cap 1,1-3), precum şi rugăciunea apostolului (cap 1, 4-9). În privinţa primei idei a epistolei, autorul este desigur Sfântul Apostol Pavel. El asociază la trimiterea ei şi pe Sostene, originar din Corint şi se afla acum langa apostol. Sostene fusese mai marele singogii din capitala Ahaia şi îndurase multe necazuri din partea iudeilor datorită simpatiei faţă de Sfântul Apostol Pavel. Mai târziu s-a convertit şia devenit ucenicul şi colaboratorul Sf. Ap. Pavel, însoţindu-l în activitatea sa misionară în ţinutul Efesului. Asocierea numelui lui Sostene în prologul epistolei, corespunde obiceiului apostolului de a-şi cinti în felul acesta ucenicii şi colaboratorii. Numele lui Pavel este însoţit de adaosul „apostol al lui Iisus Hristos prin voia lui Dumezeu”(I Cor.1,1). Prin aceste vorbe apostolul aminteşte corintenilor, autenticitatea apostolatului său, pe care l-a primit,ca şi cei 12 , direct de la Iisus Hristos. În calitatea de apostol, el are tot dreptul să intervină, în faţa comunităţii din Corint, sprea a îndrepta cu autoritate răul şi a învăţa cu competenţă binele . Partea I a Epistolei către Corinteni: Combaterea dezbinărilor din comunitatea creştină din Corint şi pedepsirea incestuosului; oprirea proceselor înaintate păgânilor; combaterea desfrâului (cap.I-VI).

Destinată „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint,celor sfinţiţi în Iisus Hristos , chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos, în tot locul, şi al lor şi al nostru”(I Cor. 1,2), Sfântul Apostol Pavel se adresează întregii Biserici din Corint, adică şi clericilor şi laicilor, precum şi creştinilor din celelalte localităţi din Ahaia. El aminteşte cititorilor că toţi creştinii poartă numele de „sfinţi” pentru că toţi sunt consacrati lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh (3,16; 4,11), care i-a unit tainic cu trupul lui Iisus(6,15). Din pricina dezbinărilor pentru numele lui Pavel, lui Petru sau a lui Apollo, apostolul aminteşte cititorilor că sfinţirea nu s-a făcut în numele vreuniu om, ci în numele lui Hristos. Cuvintele apostolului au un profund înţeles moral şi dogmatic. Ele ne învaţă că prin originea, caracterul şi lucrarea ei, Biserica lui Hristos este una, sfântă, sobornicească şi apostolică şi că ea nu îngăduie, din această cauză, nici un fel de dezbinare între credincioşi şi nici un fel de păcat de la orânduielile ei apostolice şi sinodale . Rugăciunea apostolului (1,4-9) nu cuprinde nimic din elogiile adresate Tesalonicenilor ( I Tesaloniceni, 1,2-10) sau din mustrările adresate galatenilor(Galateni 1,6-9). Sfântul Apostol Pavel este mâhnit de veştile primite din Corint, dar nu este întru totul supărat, pentru că dezbinările nu rupseseră încă unitatea Bisericii, iar ascultarea tuturor faţă de dânsul era încă deplină. Din această cauză rugăciunea este plină de aluzii discrete şi de grija pentru viitorul Corintului. Sfântul Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harismele cu care sunt dăruiţi de Duhul Sfânt cititorii epistolei. El recunoaşte statornicia corintenilor în aşteptarea Parusiei Domnului nostru Iisus Hristos (1,7),dar, din cauza acelora care se încredeau prea mult în ei înşişi şi se socoteau siguri de mântuire, le aminteşte că numai Domnul îi poate întări pâna la sfârşitul vieţii. Nădejdea de mântuire nu trebuie să se bazeze numai pe harisme, ci pe fidelitatea lui Dumnezeu, care ne-a chemat la mântuire prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos(1,9 ; 6,14). În partea I a epistolei (1,10-6,20), Sfântul Pavelare în vedere Evanghelia în luptă cu păgânismul şi se aceea primle patru capitole sunt strâns unite între ele prin problemele ce le dezbat şi anume: partidele din Corint, înţelepciunea omenească şi cea creştină, precum şi rolul apostolilor. În ceea ce priveşte combaterea dezbinărilor (1,10-4,21), ea este precedată de informaţia că „oamenii din casa Hloei” l-au înştiinţat pe apostol că Biserica din Corint este tulburată de cele patru fracţiuni deosebite(1,11-12). Hloe era ,desigur, o femeie foarte bogată, care posedao casă de sclavi,liberţi şi slujbaşi pe care îi folosea în ajutorul întreţinerii moţiilor sale. Ceea ce ştim este faptul că la casa ei, apostolul avea câţiva cunoscuţi şi prieteni, care se convertiseră şi îi duceau veşti despre creştinii din localitatea pe unde trecuseră. De curând, aceştia au venit în Efes şi l-au informat că Biserica din Corint are nevoie urgentă de îndemnul sîu stăruitor la unitate de gând,de vorbă.de acţiune, pentru că membrii ei se lăsaseră antrenaţi în certuri şi dezbinări în urma cărora se împărţiseră în patru grupuri distincte , fiecare cu lozinca lui: „eu sunt al lui Pavel, eu sunt al lui Apollo, eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos”(I Cor. 1,12). După cum am menţionat mai înainte, unitatea Bisericii din Corint era tulburată şi ameninţată de dezbinarea ei în patru fracţiuni divergente, fiecare atribuindu-şi ostentativ un „şef” aparte şi mândrindu-se cu prerogativele presupuse pe care le-ar fi dobândit în comparaţie cu celelalte .Unii comentattori sred că expresia „iar eu sunt al lui Hristos”,nu ar fi lozinca uneoi grupări aparte, ci replica cu care Sf. Ap.Pavel combate cele trei dezbinări menţionate în cuvintele anterioare. Acestea erau formate fără ştirea şi aprobarea lui Pavel, Petru sau Apollo. Ele s-au născut în ultima vreme şi mai ales în lipsa Sf. Ap. Pavel şi a lui Apollo. Originea lor era spiritul de vrajbă al unora, megalomania altora , la care se mai adaugă şi marile defecte morale precum şi intenţia nemărturisită a câtorva de a ieşi de sub ascultarea apostolului. Aceste grupări se deosebeau între ele datorită simpatiilor şi intenţiile pe care le aveau membrii acestora. Unii ,ca o reacţie împotriva acelora care voiau să fugă de sub autoritatea apostolului Pavel , îşi strângeau rândurile sub numele lui şi-l exaltau ca pe părintele lor spiritual, ca pe şeful lor unic. Atitudinea lor nu era rău intenţionată, dar zelul lor trebuia temperat. Alţii, fascinaţi de logica şi de elocinţa lui Apollo, îl apreciau pe acesta peste măsura cuvenită. O altă grupare care punea sub semul întrebării autenticitatea apostolului Pavel, căutau să-i micşoreze autoritatea, exaltând tendenţios numele şi autoritatea Sfântului Apostol Petru. În sfârşit, cea de-a patra frecţiune, numindu-se cu emfază „a lui Hristos”, se considerau pe ei înşişi singurii desăvârşiţi, singurii duhovniceşti, singurii „sătui” de daruri şi singurii în legătură nemijlocită şi superioară cu Hristos(I Cor. 4,7-10). Poate că din gruparea lor făcea parte incestuosul, din rândurile lor se recrutau creştinii care subestimau gravitatea contactului cu desfrâul păgânilor şi sub influenţa lor se tolera de la o vreme unele abateri de la disciplină, morală şi rânduiala stabilită de apostol. Deviza acestora era după cum se pare „totul mi-e îngăduit”(I cor. 6,7), pe care o scoseseră dintr-o citire trunchiată şi dintr-o interpretare obscură a epistolei trimisă de apostol, corintenilor. Climatul lor imoral, izvora aşadar, dintr-o greşită înţelegere a libertăţii creştine faţă de faptele exterioare. Combaterea acestora necesita o deosebită asprime şi o atenţie specială. Referitor la dezbinarea creştinilor în fracţiuni diferite, după persoana misionarilor,aceasta contravine dogmei mântuirii tuturor neamurilor prin jertfa lui Iisus Hristos, unicul nostru mijlocitor la Tatăl(I Cor.1,13-16). În afară de Mântuitorul Hristos şi de comuniunea cu El,nu există altă posibilitate de mântuire . Iisus Hristos este Mântuitorul tuturor creştinilor şi de aceea toţi s-au botezat în numele Lui. Indignat datorită dezbinărilor, apostolul îi întreabă pe cei din Corint: „Împărţitu-s-a Hristos?.....Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel v-aţi botezat? Mulţumesc lui Dumnezeu că pe nici unul dintre voi nu am botezat, decât pe Crispus şi pe gaius ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu....,ba nu! Am botezat şi casa lui Ştefanas; încolo nu ştiu să mai fi botezat pe altcineva(I Cor.1,13-16)”. Prin acestea el combate direct pe acei care se intitulau greşit „ai lui Pavel” şi indirect pe aceia care se intitulau greşit „ai lui Petru”,sau „ai lui Apollo”. El le aminteşte tuturora că toţi creştinii aparţi lui Hristos, care i-a răscumpărat prin jertfa Sa pe cruce(6,20),şi care prin Sfântul Botez îl încorporează tainic in Trupul Său (6,15-17) şi face din ei vase sau temple ale Duhului Sfânt (6,19). Aşadar ,corintenii aparţin aceluia în numele căruia au fost botezaţi,ai Mântuitorului Hristos . Atunci când menţionează că Mântuitorul s-a răstignit pentru toţi oamenii, apostolul combate şi pe aceia care revendicau numai pentru dânşii numele lui Hristos şi care se socoteau desăvârşiţi şi superiori celorlalţi. Prin urmare, ruptura corintenilor în direcţii diferite, după metodele misionare folosite de slujitorii evangheliei este opusă voii lui Dumnezeu, care n-a hotărât să mântuiască lumea prin înţelepciunea omenească ci prin nebunia crucii (1,17-2,5). Acest argument este îndreptar împotriva admiratorilor lui Apollo, care făceau o dublă greşeală: admirau în chip exagerat iscusinţa retorică, biblică şi filosofia păgână a lui Apollo, preţuinde-l pentru acestea mai mult decât pe apostolul Pavel, părintele lor întru Domnul şi căutau să toarne filosofia păgână în conştiinţa creştină, şi să modeleze Evanghelia după calapodul ei, tranformând revelaţia într-un fel de gnoză raţională. Acestora, apostolul le spune că drumul spre mantuire, nu porneşte de la încredrea în înţelepciunea gânditorilor păgâni, ci de la credinţa în puterea izbăvitoare a Jertfei Mântuitorului ; unora ca aceştia, apostolul le spune că adevărata convertire nu duce la trufia minţii fascinate de sofismele filosofiei greceşti, ci la harul mântuitor ce ni s-a dat prin crucea lui Hristos. Aşadar , adevăraţii misionari ,vestesc cuvântul lui Dumnezeu şi-l adeveresc ca nişte martori credincioşi ai adevărului; descoperă tainele lui Dumnezeu, le tâlcuiesc ca nişte trimişi ai lui Hristos ;ei predica pe Hristos cel răstignit şi înviat şi chipul lui îl imprima în cuget, în inima si în sufletul fiecarui creştin . Nefiind un sistem omenesc de cugetare , cateheza apostolica n-are nevoie de balastul ,,înţelepciunii cuvîntului ’’ adica de sofisme ca sa converteasca neamurile; din aceasta pricina Sfantul Pavel aruncă de buna voie acest balast inutil, care ar face inutilă Crucea lui Hristos (1,17-2,5). Obiectul catehezei apostolice este Jertfa lui Hristos .Scopul ei este câştigarea ascultătorilor prin credinţa şi mantuirea prin biserica . Nu de cunoaşterea înţelpciunii omeneşti depinde soarta noastra viitoare , ci de primirea sau neprimirea carehezei apostolice despre crucea lui Hristos. Datorită crucii lui Hristos, creştinii se împart în două: mântuiţi şi osândiţi. Mântuiţi sunt creştinii care află într-însa puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Osândiţi sunt cei care nu pot să înţeleagă cu ajutorul minţii, taina mântuirii prin Întruparea şi Jertfa lui Hristos, şi privesc Sfânta Cruce ca pe un non-sens ,ca pe o imposibilitate. Osândiţi sunt şi iudeii care lâau răstignit pe Hristos, şi care privesc crucea ca pe o aberaţie, ca pe un blestem (1,23) . Potrivit cuvântului proorocului Isaia(Isaia 29,14), Dumnezeu a lăsat o parte, ca pe o adevărată rătăcire a minţii şi a lepădat înţelepciunea oamenilor când a hotărât să mântuiască lumea prin propovăduirea jertfei Fiului Său (1,19-21). Înaintea lui Dumnezeu „nebună este, deci, înţelepciunea lumii acesteia”(1,20) şi cu adevărat „înţeleaptă şi puternică este propovăduirea lui Hristos”(1,25). Pentru creştini, inferioritatea gândirii omeneşti în raport cu revelaţia divină, s-a arătat astfel mai întâi prin realizarea planului dumnezeiesc de mântuire,în care filosofia şi ştiinţa nu au nici o importanţă,(1,20) şi se arată acum şi în componenţa Bisericii din Corint, în care majoritatea membrilor nu o formează înţelepciunea veacului, aristocraţii după trup sau puternicia lumii, ci oamenii simpli,slabi, şi nebăgaţi în seamă. Nici un om nu are dreptul să se laude înaintea lui Dumnezeu cu talentele sau meritele personale,ci numai în Domnul Hristos, Acela „care pentru noi s-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu şi îndreptăţire şi sfinţire şi răscumpărare” (1,29-31). Fiecare să ia exemplu Sfântului Apostol Pavel care n-a câştigat pe corinteni spre mântuire prin arta gândirii sau a cuvântului, ci prin arătarea puterii izbăvitoare a crucii lui Hristos(2,1-2), şi prin încrederea în Mântuitorul cel răstignit, pe care, în slăbiciune, cu cutremur şi cu frică l-a binevestit lor(2,3-5).

Răul dezbinării corintenilor în directii diferite constituite de asemenea o nesocotire a catehezei apostolice(2,6-3,4).rădăcina neînţelegerilor din sânul Bisericii,stă in mare măsură într-o falsă înţelepciune , care slăbeşte puterea Evangheliei şi Crucii lui Hristos , în comparaţie înţelepciunea adevărată , rânduită de Dumnezeu spre slava noastră care ne îndeamnă la smerenie şi la unitate . Evanghelia este adevărata înţelepciune care îi luminează pe misionari şi poate fi înţeleasă numai de creştinii înduhovniciţi , cei care păstrează harul Duhului Sfânt , primit de la Botez(2,11-16).

Cei care provoacă certuri şi rupturi în Biserică , lăsându-se preocupaţi de direcţii sofiste sau filozofice, sunt departe de înţelepciunea dumnezeiască .Apostolul îi numeşte pe aceştia ,,fireşti şi trupeşti ’’(2,14-3,1), care nu pot cunoaşte voia lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu(Isaia 40,13). Aceştea sunt mustraţi de Sfântul Pavel şi comparaţi cu „pruncii” care nu pot amesteca alimentele tari şi care necesită să fie încă alăptaţi.

În capitolul trei al epistolei Sfântului Pavel ne expune principiile misiunii apostolice şi anume: nimeni nu poate zidi în Biserică fără harul lui Dumnezeu(v.5-9); Iisus Hristos este singura temelie a Bisericii(v.11) şi numai Parusia Domnului va arăta calitatea şi trăinicia contribuţiei fiecărui misionar la zidirea şi întărirea Bisericii (v.12-17). Din acestea, apostolul conchide, spunându-le corintenilor: nimeni să nu se laude cu numele vreuniu om,deoarece toţi misionarii aparţin lui Hristos(v.21-22); nimeni să nu uite că apostolii şi misionarii nu sunt doar colaboratori smeriţi ai lui Dumnezeu, singurul care face să crească ceea ce unul (Pavel) a semănat, iar altul ( Apollo) a udat. În finalul capitolului, Sfântul Apostol Pavel, le reaminteşte ca nimeni să nu uite că de la judecata cea din urmă fiecare misionar va da socoteală de toate faptele sale, bune sau rele. „Deci, Sfântul Apostol Pavel, nu a dispreţuit natura umană, ci dimpotrivă, ştia foarte bine, că fiind creată de Dumnezeu este bună şi capabilă să atingă,deşi în chip imperfect şi trecător, scopurile sale care sunt bune şi frumoase”. Fracţionarea corintenilor în diferite direcţii, după darurile şi presupunerile personale, sunt contrare adevăratei evlavii creştine, care se manifestă prin smerenie şi se nimiceşte prin trufie (4,1-13). Sfântul Apostol Pavel cere cititorilor epistolei să nu îl socotească nici pe el ,nici pe Apollo decât ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca pe iconomi ai tainelor lui Dumnezeu şi să nu-i judece decât după măsura fidelităţii lor în această slujire şi iconomie.(4,1-6) . Apostolul vizează şi de această dată dezbinările din Corint, mai ales rătăcirea creştinilor pretinşi „ai lui Hristos”. Pentru aceştia apostolul are o fină ironie spunându-le „ Căci cine te deosebeşte pe tine de alţii ? Şi ce ai tu pe care să nu-l fi primit ? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit ? Iată, sunteţi sătui !... Iată v-aţi îmbogăţit!....fără noi aţi ajuns regi!...., şi măcar de-aţi fi ajuns ca să domnim şi noi împeună cu voi!...Noi suntem nebuni pentru Hristos, dar voi, înţelepţi întru Hristos; noi suntem slabi, dar voi tari; voi sunteţi ţinuţi în slavă iar noi în necinste!” ( 4, 4-10). Prin aceste cuvinte Sfântul Pavel le atrage atenţia asupra câtorva adevăruri menite să-i smerească şi anume: nimeni, în afară de ei înşişi, nu recunoaşte unor asemenea creştini vreo superioritate oarecare; nici unul dintre darurile revendicate de asemenea creştini nu provine de la ei înşişi ci de la Dumnezeu, prin slujitorii lui Hristos şi nici un creştin nu are dreptul să se laude pe sine pentru darurile primite de la Dumnezeu, prin mijlocirea apostolilor, care, în comparaţie cu cei dintâi, îndură pentru Hristos nu numai foamete, sete, bătăi, prigoane, primejdii de moarte ci şi dispreţul lumii, arătând în toate răbdare, blândeţe şi prisos de bunătate într-o smerenie desăvârşită . Capitolul se încheie cu un călduros apel la smerenie, la ascultare fiiască şi la pace ( 4, 14-21), făcută de Sfântul Pavel corintenilor: „ Căci de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi, că pe voi eu v-am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie.Aşadar,vă rog pe voi , călcaţi pe urmele mele’’(4,15-16).Pentru corinteni, apostolul nu este un pedagog , ci este un părinte duhovnicesc, ci este un părinte duhovnicesc, grija sa pentru binele lor izvorând în chip firesc din inimă părintească. În această calitate,el se dă pe sine pildă de urmat întru toate, şi trimite la Corint pe ucenicul său Timotei, cu însărcinarea de a duce aminte de toate căile sale cele în Hristos şi de învăţătura predicată de el în toate bisericile. Versetele 18-21 sunt puncte de legătură cu celelalte subiecte din cuprinsul epistolei. Apostolul aflase că anumiţi corinteni lansaseră zvonul că el nu ar mai avea curajul să vină la Corint, temându-se de opoziţia lor (II Corinteni 10,1) .Ca un avertisment împotriva unor astfel de curajoşi, el anunţă pe cititori că „de va voi Domnul” ,îi va vizita curând. Cei care au crezut astfel vor da piept cu toată puterea autorităţii apostolice a lui. Vizita la Corint poate arăta corintenilor fie semnul puterii sale apostolice: „toiagul” pedepsei, fie dovada inimii lui de părinte „dragostea şi duhul blândeţii”. Majoritatea populaţiei a ales dragostea şi căldura apostolului, renunţând la certuri şi dezbinări, şi numai o fracţiune „a lui Hristos” ,s-a arătat nesupusă Sfântului Pavel prin căpeteniile ei. Aceştia vor fi combătuţi aprig de către apostol printr-o nouă epistolă (II Corinteni) . Având în vedere că răul nu vine niciodată singur, şi pe portiţa deschisă unui păcat vin altele, Sfântul Apostol Pavel le expune corintenilor în capitolul V, versetele 1-13, pedepsirea incestuosului şi consecinţele grave ale acestuia. Certurile din Corint slăbiseră sentimentul de solidaritate morală dintre creştini, dezarmaseră conştinţele în lupta împotriva decadenţei păgâne, cultivaseră individualismul şi izolarea şi născuse o atitudine de indiferenţă generală faţă de apariţia desfrâului în viaţa comunităţii. Din această cauză, comunitatea din Corint nu luase nicio măsură pentru vindecarea sau ameliorarea unui mădular bolnav, şi în Biserica din Corint se găsea un caz de incestuos. Plin de indignare, apostolul scrie: „De peste tot se aude că între voi există desfrânare,cum nici între păgîni nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său”(I Cor. 5,1) , „incest foarte grav condamnat atât de legea iudaică cât şi de dreptul roman . În săvârşirea abaterilor morale şi îndeosebi în cazurile de desfrânare sexuală, aceste păcate nu sunt însă, mai niciodată, strict individuale, în săvârşirea lor antrenându-se şi alte persoane. Încă de la începutul lumii, se ştie că obiceiurile rele strică pe cele bune. Din această categorie de păcate cu caracter social, face parte şi desfrânarea creştinului din Corint . Fără îndoială, păcatul tolerat o vreme de comunitatea dinCorint ,era extrem de grav: un tânăr creştin întreţinea legături de concubinaj cu femeia tatălui său. Textul scripturistic nu stipulează dacă tatăl acestui creştin era încă în viaţă, dar se pare că acesta murise, iar femeia rămăsese văduvă; era vorba de bună seamă de soţia defunctului dintr-o căsătorie mai nouă. Femeia incestuoasă era păgână, din care cauză, apostolul porunceşte să fie pedepsit numai partenerul creştin, Biserica neavând drept a judeca pe cei din afară. Legăturile tânărului erau cunoscute de toată lumea din comunitate şi erau comentate ca orice scandal de notorietate publică. Ele făceau parte din categoria păcatelor inspirate din păgânism, de falsa înţelepciune a epicureismului şi practicate ca un cult de ierodulele zeiţei Venus-Afrodita . Corintenii nu numai că tolerau răul, ci în loc să se plângă de acesta, îl îngăduiau şi îl aprobau în numele unor principii morale, în numele unei filosofii. Nu este exclus ca incestuosul acesta să fi făcut parte dintre adepţii sau chiar dintre corifreii partidei „lui Hristos”, care abuzau de maxima „ toate-mi sunt permise” (6,12) şi făceau din libertatea creştină un pretext pentru săvârşirea păcatului. Sfântul Pavel a învăţat neamurile predicând în toate bisericile, că botezul creştin, taina prin care omul cel vechi din noi se răstigneşte împreună cu Hristos şi învie cu El spre o viaţă nouă, crează într-adevăr din fiecare neofit un nou om ,dar nu aşa cum era înţeles de corintenii influenţaţi de teorii morale şi teologice bizare. Botezul creştin oferă cu adevărat o eliberare a creştinului de povara trecutului, dar aceasta nu înseamnă că el poate transforma libertatea într-un pretext pentru săvârşirea păcatului. Libertatea creştină trebuie să se arate nu în săvârşirea răului, ci în săvârşirea binelui. Pentru aceasta, apostolul, îi combate spunându-le: „Voi toţi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor, numai să nu folosiţi libertatea voastră ca prilej pentru a sluji trupul”(Galateni 5,13); sau „Să nu împărăţească deci, păcatul în trupul nostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; , nici să vă faceţi mădularele voastre arme de nedreptate în slujba păcatului.... Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har. , Oare, atunci să păcătuim fiindcă nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!”(Romani 6, 12-15). Păcatul incestuosului din Corint are, astfel, caute şi urmări mult mai profunde decât s-ar părea la prima citire a textului. Ele trebuie vădite şi combătute cu toată energia şi autoritatea apostolică a Sfântului Pavel: „ În numele Domnului nostru Iisus Hristos, voi şi duhul meu fiind adunaţi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, pe unul ca acesta să-l daţi Satanei spre pieirea trupului, pentru ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus!” ( 5, 4-5). Unii esegeţi protestanţi spun că, cuvintele Sfântului Pavel ar echivala cu o sentinţă de condamnare la moarte, sentinţă asemănătoare cu pedepsele capitale din Vechiul Testament. În viziunea unor comentatori romano-catolici cuvintele apostolului ar echivala cu pedeapsa bisericească a excomunicării . Adevărul este că pedeapsa hotărâtă de apostol este mai blândă decât condamnarea la moarte, lăsând osânditului timp pentru pocăinţă şi mai dură decât excomunicarea, adăugând la excluderea din Biserică şi o pedeapsă trupească. Pedeapsa aplicată incestuosului este aşadar şi sufletească: „ Să daţi pe unul ca acela Satanei, spre pieire trupului” ( 5.5). Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului, nu pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme, când va fi chinuit prin diferite boli şi suferinţe până când va nimici poftele trupeşti. Pentru păcătos, scopul pedepsei este curativ: apostolul doreşte să-l smulgă din ghearele desfrânării şi să-l aducă la pocăinţă şi îndreptare în vederea mântuirii sale. Pentru corinteni pedepsirea incestuosului era exemplară: apostolul voia să le arate gravitatea extraordinară a unui astfel de păcat, să-i înveţe să fugă de amăgirea falsei înţelepciuni a filosofilor, să le îndrepte gândurile spre viaţa viitoare şi nu în ultimnul râna să-i determine să se reintoarcă la adevărata înţelepciune evanghelică. De aceea îi îndeamnă spunându-le: „Nu este bună lauda voastră”.(5,6) Ca să le facă cât mai clare aceste învăţături, în mintea şi inima corintenilor, apostolul le îmbracă în haina unei metafore sugestive: „ Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte întreagă frământătura? Curăţiţi-vă deci de aluatul cel vechi, ca să fiţi frămâtătură nouă, aşa cum sunteţi fără aluat; căci Hristos, Paştele nostru s-a jertfit pentru noi. De aceea să nu prăznuim cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei şi a adevărului”(5,6-8). În Noul Testament,imaginea aluatului e folosită fie în sens pozitiv, arătând puterea de germinare a unei bune învăţături(Matei 13,33), fie în sens negativ, arătând puterea de influenţă a unei învăţături greşite şi primejdia de contaminare cu un exemplu rău (Matei 16,6). Aici ,comparaţia folosită de apostol în sens peiorativ, simbolizează astfel izvorul desfrâului, adică falsele teorii religioase şi filosofia asupra caracterului libertăţii morale a creştinilor, cât şi desfrâul sub toate formele lui de manifestare. Taina Sfântului Botez, face din fiecare creştin, o frământătură nouă, iar aceasta trebuie ferită de orice aluat străin, adică de orice influenţă a păcatului, de orice întinare morală . Corintenii trebuie să înţeleagă că s-au făcut părtaşi, prin botez, Jertfei lui Hristos, Paştele cel veşnic, şi că acest praznic mesianic se sărbătoreşte numai în curăţie sufletească şi adevăr. Porunca de a evita contactul cu desfrânaţii mai fusese comunicată corintenilor, printr-o epistolă anterioară, care s-a pierdut (5,9), din motive necunoscue , dar ştim că ea nu a fost ascultată . În argumentarea folosită pentru a se scuza libertinajul moral , corintenii amăgiţii de dulceaţa desfrâului şi de sofismele unei false filosofii interpretau eronat , caracterul acestei porunci, încât să o eludeze , prezentau pe apostol ca pe un rigorist exagerat , iar morala ca pe un cod impracticabil .De aceea apostolul precizează :,, V-am scris în epistola să nu vă amestecaţi cu desfrânaţi, nu pe de-a întregul cu desfrânaţi acestei lumi, sau cu lacomi şi hrăpitorii, sau cu închinătorii la idoli, că astfel ar trebui să ieşiţi în lume, dar acum v-am scris sa nu vă amestecaţi cu vre-unul care deşi numindu-se frate, va fi desfrânat , sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau hrăpitor.Cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi ’’(5,9-11).Referindu-se la păgâni , apostolul îi sfătuieşte să se resemneze a-şi duce mai departe viaţa în mijlocul lor lăsându-i să fie judecaţi de Dumnezeu . Îndatorirea lor este aşadar să se ferească de desfrânare şi să excludă din sânul Bisericii pe incestuos. Capitolul şase (1-20) este dedicat de către apostolul corintenilor , cu referire la oprirea proceselor creştinilor în tribunale păgâne şi combaterea desfrânului. Într-un centru comercial şi cosmopolit cum ers Corintul , se găseau întotdeauna nenumărate motive pentru neînţelegeri şi procese,aşa încât sediile tribunalelor păgâne erau întotdeuna pline de lume . Numai iudeii apăreau mai rar inculpaţi în procese publice .Trebuie amintit şi faptul că Tiberius Claudius le acordase evreilor dreptlu de a-şi duce viaţa după legile şi datinile lor aparate şi privilegiul de a-şi soluţiona neînţelegerile în faţa unor tribunale speciale pe lângă fiecare sinagogă. Mare este supărarea apostolului când află că anumiţi creştini din Corint, uitându-şi chemarea, se ceartă între dânşii pentru lucruri lumesşti şi recurg cu uşurinţă la judecata magistraţilor păgâni. De aceea, el îi întreabă : „Dacă cineva dintre voi are vreo pâră împotriva altuia, îndrăzneşte el să se judeca în faţa celor nedrepţi şi nu înj faţa celor sfinţi?...Ci frate cu frate se judecă şi aceasta în faţa necredincioşilor?!...” Aşadar, procesele creştinilor din Corint în faţa tribunalelor păgâne denotă lipsa unei convertiri sincere şi profunde, deoarece toţi creştinii sunt datori să-şi ierte unii altora greşelile(5,7). De asemenea, prin acestea, se arată lipsa oricărei preocupări duhovniceşti, corintenii îngrijindu-şe mai mult de agonisirea bunurilor materiale decât de ajutorarea fraţilor de aceeaşi credinţă. Nu în ultimul rând, comportamentul lor arată că unii corinteni caită dreptatea în afara Bisericii, târându-şi fraţii înaintea tribunalelor, prezidate de păgâni, o condamnabilă desconsiderare a demnităţii creştine, o onadmisibilă subapreciere a celor pe care Hristos i-a primit prin Sfânta Taină a Botezului, în Trupul Său tainic şi i-a învrednicit de o cinste extraordinară. Ne este exclus ca cei care figurau ca reclamanţi în aceste procese să fi făcut parte, mai cu seamă, dintre corintenii bogaţi care mai păstraseră după convertire un oarecare dispreţ pentru creştinii recrutaţi dintre oamenii săraci şi necăjiţi (1, 26-28) şi care se ţineau oarecum departe de ei chiar şi la agapele creştine(9,21) continuând să-i exploateze ca şi mai înainte. Din această cauză, apostolul interzice categoric rezolvarea litigiilor dintre creştini înaintea judecătorilor păgâni . Pentru aceasta, el afirmă întâi demnitatea creştinilor în cele lumeşti: „Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atât de mici?” (6,2-3) şi arată apoi nevrednicia păgânilor faţă de cele creşti: „ De aveţi , deci, judecăţi lumeşti, puneţi pe cei nebăgaţi în seamă din Biserică să vă ajute. O spun spre ruşinea voastră...” (6,4-6) „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”(6,9-10). Apostolul încheie procesul prin versetul unsprezece, cu un scurt apel la conştiinţa morală a corintenilor, amintindu-le din nou,păcatele şi experienţele câtorva dintre ei de dinainte de convertire sunt incompatibile cu demnitatea creştină şi cu voia lui Dumnezeu . Tema combaterii desfrâului este reluată de apostol care îşi propune acum să lămurească în chip deplin pe corinteni asupra adevăratului fond teologic al moralei creştine despre faptele trupului(6, 12-20). În decalog, Moise, interzisese categoric omuciderea, adulterul, furtul, sperjurul şi exploatarea muncii altora, cerând astfel evreilor să respecte onoarea, viaţa şi libertatea semenilor lor. În Levitic şi Deuteronom, el aşezase desfrânarea în rând cu idolatria şi decretase pedepse exemplare atât pentru crimele împotriva adevăratului cult, cât şi pentru crimele împotriva persoanelor, a familiei şi a societăţii. Din pricina legăîturii aproape indisolubile dintre desfrânare şi idolatrie, Moise denumise aceste două păcate cu acelaşi cuvânt ebraic şi le interzisese sub acţiunea aceloraşi pedepse capitale. Sfântul Apostol Pavel redeschide aşadar subiectul combaterii desfrâului pornind de la explicarea maximei: „toate îmi sunt permise”, din care antinomiştii din Corint făcuseră, printr-o interpretare exagerată,o regulă generală de comportare faţă de lumea exterioară . El rostise acest cuvânt ca să rezume un capitol special din cateheza sa şi anume: învăţătura apostolică despre eliberarea creştinilor de obligativitatea prescripţiilor rituale ale legii iudaice şi mozaice, şi îndeosebi despre anularea regulilor cu privire la interzicerea unor alimente socotite necurate de iudei. De aceea el precizează adevăratul înţeles al acestei maxime: „Toate îmi sunt îngăduite , dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece, iar pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le-a nimicit pe acestea ca şi pe acelea”(6,12-12). Aşadar, alimentele sunt îngăduite creştinului, dar folosirea lor trebuie să se facă ţinându-se seama de două condiţii: să nu depăşim limitele fireşti ale nevoii de hrană şi să nu cădem sub stăpânirea alimentelor prin lăcomie. Stomacul aparţine şi slujeşte trupului. Între stomac şi trup este totuşi o infinită deosebire. Stomacul îndeplineşte o lucrare trecătoare, legată numai de viaţa aceasta pământească. În viaţa viitoare, după înviere, funcţia lui nu va mai exista, căci oamnenii nu vor mai avea nici un fel de nevoinţe trupeşti. Trupul face parte integrantă din însăşi fiinţa noastră şi colaborează cu sufletul în actul mântuirii , de aceea trupul e destinat nemuririi şi nu îi putem da orice întrebuinţare. Folosirea alimentelor este îngăduiă cu unele excepţii, desfrânarea este oprită cu nicio excepţie. Orice creştin are dreprul să se folosească, în măsură cuviincioasă, de orice fel de bucate; însă nu are dreptul să se folosească de trupul său pentru desfrânare, sub nicio formă şi nicio împrejurare, din trei motive religioase de o importanţă covârşitoare . a) Desfrânarea este un act de nedreptate faţă de Dumnezeu Tatăl. Până la botez toţi am fost vânduţi ca robi păcatului şi morţii. Din această robie nu ne-am îndreptat singuri, ci ne-a eliberat însuşi Dumnezeu, prin jertfa Fiului Său. Acesta a plătit pentru noi preţ de răscumpărare şi ne-a redat libertatea. Ca atare,. Nu avem dreptul să facem tot ce vrem, nicicu sufletul, nici cu trupul, amândouă aparţin lui Dumnezeu: „Trupul însă nu este pentru desfrânare ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup.....Căci cu un preţ aţi fost cumpăraţi! Slăviţi-l dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în Duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu”(6,13;20) b) Desfrânarea este un act de trădare, faţă de Dumnezeu Fiul, un sacrilegiu. Noi toţi am devenit ,prin botez, membre ale trupului tainic al lui Hristos. Prin harul divin, alcătuim o singură Biserică, un singur trup, care îşi trage viaţa din comuniunea cu Hristos. Căderea noastră trupească în faptele de desfrânare rupe legătura care ne uneşte cu Hristos şi pe care am făgăduit-o a o păstra cu sfinţenie până la moarte. De aceea Sfântul Pavel spune: „Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos? Voi lua deci mădularele lui Hristos, le voi face mădulare desfrânate? Nicidecum!”(6,15) . c) Desfrânarea este un act de profanare a templului Sfântului Duh. Noi toţi am fost răscumpăraţi prin jertfa lui Hristos, iar roadele acestei jertfe ni se transmit prin harul Sfântului Duh. Prin Sfintele Taine, trupul nostru devine, ca şi sufletul, un vas care primeşte harul divin, un templu în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. Faptele de desfrânare sexuală se execută chiar în trupul nostru, care serveşte şi ca instrument şi ca obiect în săvârşirea păcatului. De aceea ele sunt mai grave decât alte păcate, al căror obiect se află în afară de trup; dar cel ce se desfrânează, păcătuieşte în trupul său. Sau nu ştiţi că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt?.(6,18-19)

[modifică] Legături externe