Otto I al Sfântului Imperiu Roman

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor și a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor și primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. (Cu toate că Charlemagne a fost încoronat împărat în 800, imperiul său a fost împărțit între nepoți, și ulterior asasinării lui Berengario în 924, titlul imperial a rămas vacant pentru aproape 40 de ani.)

Otto I, pictură de Lucas Cranach cel Bătrân

Primii ani de domnie[modificare | modificare sursă]

Otto i-a urmat tatălui său ca rege al germanilor în 936. Ceremonia încoronării s-a ținut la catedrala din Aachen, fosta capitală a lui Carol cel Mare. Potrivit cronicarului saxon Widukind de Corvey, la ospățul prilejuit de încoronare, Otto i-a avut ca servitori personali pe ducii de Franconia, Suabia, Bavaria și Lotharingia: Arnulf de Bavaria ca mareșal (marescalc "șeful peste grajduri"), Hermann de Suabia ca paharnic (latină pincerna sau buticularius), Eberhard III de Franconia ca senexscalc "seneșal" ("servitor senior") și pe Gilbert de Lotharingia ca șambelan ("cămăraș, camerier, logofăt de taină"). Astfel, Otto și-a arătat, chiar de la începutul domniei, ambițiile de a fi succesorul lui Carol cel Mare, a cărui linie de succesiune încetase în 911, și de a nu se lăsa dominat de ierarhii Bisericii germane. Otto intenționa, prin controlul Bisericii, să fie conducătorul unui imperiu teocratic. Biserica îi oferea bogăție, recunoaștere, prestigiu. Otto promitea Bisericii protecție față de abuzurile nobililor locali și implicare în actul guvernării.

În 938, la Rammelsberg, în Saxonia, au fost descoperite bogate zăcăminte de argint. Acestea i-au asigurat lui Otto posibilități materiale mari, necesare pentru a-și înfăptui opera politică.

Primii ani de domnie au fost marcați de revolte ale seniorilor regionali. În 938, Eberhard, noul duce al Bavariei, a refuzat să-i plătească lui Otto birul de omagiu. Când Otto l-a destituit, înlocuindu-l cu unchiul său Berthold, Eberhard s-a revoltat, împreună cu câțiva nobili saxoni, care au încercat să îl destituie pe Otto în favoarea fratelui său mai mare Thankmar (fiul lui Henric I cu prima soție). Otto l-a învins și ucis pe Thankmar, dar revolta a continuat anul următor, când Gilbert, duce de Lotharingia, a jurat supunere regelui Franței Ludovic al IV-lea. În același timp, Henric, fratele mai mic al lui Otto I, conspira cu arhiepiscopul de Mainz să îl asasineze. Rebeliunea s-a sfârșit în 939 cu victoria lui Otto în bătălia de la Andernach, unde au căzut în luptă ducii de Franconia și Lotharingia. Henric a fugit în Franța, iar Otto a răspuns sprijinindu-l pe contele Hugo Magnus Capet (Hugues le Grand) în campania militară împotriva regelui francez. În 941, Otto și Henric s-au împăcat, iar în 942 Otto și-a retras oastea din Franța, după ce Ludovic i-a recunoscut suzeranitatea asupra Lorenei.

Pentru a prevenialte revolte, Otto a aranjat ca demnitățile importante în regat să fie deținute de membri apropiați ai familiei. A păstrat ducatul de Franconia ca domeniu personal până în 944. L-a căsătorit pe fiul său Liudolf cu Ida, fiica ducelui Hermann de Suabia și a moștenit ducatul acestuia când Hermann a murit în 947. Un aranjament similar l-a făcut cu Henric, devenind astfel în 949 și duce de Bavaria.

Campania din Italia și din Europa de Est[modificare | modificare sursă]

În acea perioadă, în Italia domnea haosul politic. După moartea (probabil asasinare prin otrăvire), în 950, a lui Lothar de Arles, tronul italian a fost moștenit de Adelaida de Italia (Adelheid), fiica, nora, și văduva ultimilor trei regi ai Italiei. Un nobil regional, Berengar de Ivrea (sau Berengar de Friuli), s-a autoproclamat rege al Italiei și a răpit-o pe Adelaida; în încercarea de a-și legitimiza tronul, a silit-o să se mărite cu fiul său, Adalbert. Adelaida a reușit să fugă la Canossa, de unde a cerut intervenția germană. Liudolf de Suabia și Henric au profitat de ocazie și, cu armate separate, au invadat nordul Italei. Dar Otto a pătruns în 951 cu o oaste în Italia și l-a pus pe Berengar să i se supună prin jurământ. Fiind văduv (din 946), Otto s-a însurat cu Adelaida.

Această căsătorie a stârnit o nouă revoltă. Când Adelaida i-a născut lui Otto un fiu (pe nume Henric), Liudolf s-a temut pentru poziția sa de moștenitor al lui Otto și, în 953, a declanșat o rebeliune armată (răscoala liudolfină) împreună cu cumnatul său Konrad cel Roșu și cu arhiepiscopul Friedrich de Mainz. Otto a inițiat o campanie militară pentru restabilirea autorității în Lotharingia, dar a fost capturat în timp ce asedia orașul Mainz. Până în 954, rebeliunea s-a extins în tot regatul, centrul răsculaților mutându-se în Bavaria, unde au fost sprijiniți de ducele Arnulf. Liudolf și Konrad s-au aliat cu ungurii. Repetatele incursiuni de pradă ale acestora în sudul Germaniei, în 954, i-au determinat pe nobilii germani să convoace Dieta la Arnstadt (Reichstag-ul in Arnstadt), în Turingia. Liudolf și Konrad cel Roșu au fost deposedați de titluri, iar autoritatea lui Otto a fost restabilită. În 955, autoritatea lui Otto a crescut ca urmare a victoriei militare asupra ungurilor, obținută în același an, la 10 august, în celebra Bătălie de la Lechfeld, lângă orașul Augsburg.

Sistemul ottonian[modificare | modificare sursă]

O componentă importantă a politicii interne a lui Otto I a fost întărirea autorității bisericești, în principal a episcopilor și abaților, sporind astfel teama aristocrației laice că li se va fi diminuat propria putere. Pentru a ține puterea Bisericii sub control, Otto a recurs la trei prerogative.

Prima a fost învestitura de către împărat cu simbolurile puterii religioase, făcându-i astfel vasali. "În aceste condiții alegerea clericilor a tins să devină o formalitate în imperiul ottonian, iar regele a ocupat locurile vacante din ierarhia bisericească cu rude de-ale lui și cu clerici loiali, care au fost apoi numiți să conducă marile mănăstiri". (Cantor, 1994 p. 213).

A doua prerogativă a fost cea a proprietarului construcțiilor bisericești. În dreptul german, orice construcție făcută pe teritoriul proprietate a unui nobil, aparținea acelui nobil, în caz că nu se preciza altceva într-o clauză specială. Otto și-a impus dreptul de proprietar asupra multor mănăstiri și abații.

A treia prerogativă a puterii ottoniene a fost sistemul instituției Vogtei [fo:ktai], de la titlul demnitarului Vogt (în latină "advocatus", echivalentul lui bailli din franceză și bailiff ori reeve din engleză). Acest "advocatus" era un funcționar de stat de origine nobilă și avea atribuția de administrator laic (un fel de epitrop sau efor) al proprietăților bisericești. El beneficia de un procentaj din veniturile agricole, răspundea pentru menținerii ordinii și deținea această funcție numai în perioada de domnie a împăratului care l-a desemnat.

Otto a donat Bisericii și latifundii asupra cărora autoritățile laice nu aveau jurisdicție. În ținuturile cucerite de la venzi și de la alte popoare slave din est, împăratul a înființat episcopate și abații noi.

Întrucât Otto numea personal episcopii și abații, autoritatea i-a crescut și mai mult, iar rangurile superioare din Biserica germană formau o birocrație subordonată împăratului. Conflictul dintre această birocrație bisericească și succesorii lui Otto, precum și puterea crescânda a papalității în timpul reformelor gregoriene s-au soldat în cele din urmă cu slăbirea autorității centrale în Germania.

Titlul imperial[modificare | modificare sursă]

După anul 960, Italia se găsea într-o stare de agitație politică, iar, când Berengar a ocupat statele papale din nord, Papa Ioan al XII-lea a cerut ajutorul lui Otto. Acesta s-a reîntors în Italia și, la 2 februarie 962, papa l-a încoronat împărat. (Translatio imperii.) Zece zile mai târziu, au ratificat Diploma ottoniană, prin care împăratul a devenit garantul independenței statelor papale.

Dupa ce Otto a părăsit Roma și a recucerit statele papale de la Berengar, papa Ioan a început să se teamă de puterea imperială și a trimis solie maghiarilor și bizantinilor, cu apelul de a forma o alianță împotriva lui Otto. În noiembrie 963, Otto s-a întors la Roma și a convocat un sinod al episcopilor care l-a destituit pe Ioan și l-a ales papă pe Leon al VIII-lea. După ce Otto a părăsit Roma, a izbucnit un război civil între partizanii săi și partizanii fostului papă Ioan. Ioan s-a reîntors în forță la Roma, prigonindu-i pe cei care l-au destituit și obligându-l astfel pe Otto să revină urgent în iulie 964. Între timp Papa Ioan al XII-lea a decedat și pe scaunul pontifical s-a așezat Papa Benedict al V-lea. Cu această ocazie, Otto a obținut promisiunea cetățenilor Romei de a nu alege alt papă fără aprobarea sa.

Otto a mai dus, între 966–972, câteva campanii militare în Italia, însă fără succes. În 967, a dăruit ducatul de Spoleto lui Pandulf Cap de fier, prinț de Benevento și Capua, un aliat puternic. În anul următor, Otto a lăsat asediul orașului Bari în seama lui Pandulf, dar în lupta de la Bovino bizantinii l-au capturat pe principele aliat. În 972, împăratul bizantin Ioan I Tzimisces i-a recunoscut lui Otto titlul de împărat și a acceptat căsătoria fiului, prinț moștenitor, Otto II, cu și nepoata sa, Theophanou. Pandulf a fost eliberat.

Otto I a murit în 973. A fost înmormântat lângă prima soție, Edith de Wessex, în catedrala din Magdeburg.

Mormântul lui Otto I

Notă[modificare | modificare sursă]

^ "primul dintre germani numit împărat al Italiei". Arnulf of Milan, Liber gestorum recentium, I.7.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Norman E. Cantor - The Civilization of the Middle Ages (1994).


Predecesor:
Henric I
Rege al Germaniei
936 - 973

Succesor:
Otto II


Predecesor:
Vacant
de la Berengario
Sfânt Împărat Roman
962 - 973

Succesor:
Otto II


Predecesor:
Berengario II
Rege al Italiei
951 - 973

Succesor:
Otto II


Predecesor:
Henric I
Duce de Saxonia
936 - 961

Succesor:
Hermann