Stelian Popescu (ziarist)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Medalion de pe faţada Palatului Universul, reprezentând chipul ziaristului Stelian Popescu

Stelian Popescu (n. 18 februarie 1875, Lacu Turcului, județul Prahova - d. 1953, Spania) a fost un jurist, om politic și ziarist român.

A fost deputat în mai multe rânduri. A fost Ministru de Justiție în Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922), Guvernul Barbu Știrbey (4 - 20 iunie 1927), Guvernul Ion I.C. Brătianu (7) (22 iunie - 24 noiembrie 1927) și Guvernul Vintilă I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927 - 9 noiembrie 1928).

A condus ziarul Universul între anii 1915-1945, transformându-l într-unul dintre cele mai citite ziare din perioada interbelică. Fiind un ziarist de dreapta, a imprimat această conduită și ziarului, ceea ce i-a atras numeroase adversități, mai ales din partea ziarelor social-democrate sau socialiste, de tipul ziarului Adevărul. A criticat guvernările din epocă, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea al României, iar la începutul anilor ‘40 l-a susținut necondiționat pe mareșalul Ion Antonescu.

Din inițiativa sa, între 1926 și 1930 a fost construit Palatul Universul, sediul redacției și tipografiei ziarului Universul.

În 1933, în România a fost înființată „Liga antirevizionistă”, condusă de Stelian Popescu, naționalist cu audiență în România, care combătea pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei, în scris și în manifestări publice.[1] Activitatea Ligii antirevizioniste lui Carol al II-lea, care a interzis-o pe 7 martie 1939.

În 1944 Stelian Popescu s-a refugiat în Elveția, conducerea ziarului rămânând în mâinile unuia dintre ginerii săi, Ion Lugojanu.[2]

După al Doilea Război Mondial, în România, a fost judecat și condamnat în contumacie la detenție grea pe viață.[3] Fusese inclus în „lotul celor 14 ziariști”, alături, printre alții, de Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic și Radu Gyr. Toți erau acuzați că „prin articolele de ziare, broșuri sau conferințe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin acțiunea lor la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecințe antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării”.[4]

Înainte de război, influența sa ajunsese atât de mare încât comuna sa natală a fost redenumită la un moment dat ”Stelian Popescu”, de către guvernul liberal. Referitor la această denumire, Marta Breabăn scria următoarele în jurnalul său[5]: „Se numea Stelian Popescu fiindcă directorul ziarului Universul de pe atunci era născut în această comună, tatăl lui fiind preot aici. În satul lui natal, Stelian Popescu a făcut biserică, școală, primărie și dispensar. Biserica a fost pictată de pictorul Norocea după modelul Curții de Argeș.”

Stelian Popescu a avut o casă în București, pe strada Dionisie Lupu (astăzi Tudor Arghezi) nr.10 bis, ridicată în 1911 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu.[6]

Stelian Popescu a avut și la Balcic o vilă, construită în 1936 de arhitecta Henrieta Delavrancea – Gibory. Vila a fost demolată în 2009, deoarece se înclinase datorită tasării terenului, iar pe acel teren a fost ridicat un hotel.[7]

În 1933 Eustațiu Stoenescu a pictat portretul lui Stelian Popescu.[8]

Casa de Cultură a Studenților din București, de pe Calea Plevnei, a fost ridicată prin subscripție publică de Stelian Popescu, care a donat-o Universității, în ziua de 18 noiembrie 1937, cu destinația pe care o are și în prezent.[9]

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

  • Ioan Spatan: Stelian Popescu, Memorii, 160 p., București, Editura Mahadahonda, 1994.
  • Stelian Popescu, Amintiri, 422 p. Îngrijire de ediție, prefață și note de Ioan Opriș. Editura Albatros, 2000.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sfârșitul României Mari (1940)
  2. ^ Jurnalismul interbelic – Ziarul „Universul“
  3. ^ Curajul, socotit delict
  4. ^ "Ziariștii fascisti", în boxa acuzaților
  5. ^ Ferma Gherghița
  6. ^ Casa Stelian Popescu, BUCURESTI, strada Dionisie, 1911
  7. ^ Vila Stelian Popescu (Balcic)
  8. ^ Galerie foto Eustațiu Stoenescu
  9. ^ Lurentiu Toma: “Elena Ceaușescu era înnebunită după cântecele Song-ului”