Vasile Voiculescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|||||||||||||||
|
|||||||||||||||
Vasile Voiculescu (n. 27 noiembrie 1884, Pârscov, Buzău, România - d. 26 aprilie 1963, Bucureşti, România), a fost un medic, poet, prozator şi dramaturg român.
Cuprins |
[modifică] Date biografice
Vasile Voiculescu se naşte la 13 octombrie 1884 in comuna Pârscov din Judeţul Buzău ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890. Încheie cursul primar la Buzău. Urmează studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Höfding, Pierre Janet şi W. James, atras de psihopatologie şi de psihofizică.
Începe Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902 - 1903), apoi trece la Facultatea de Medicină, în 1903, şi îşi ia doctoratul în medicină în 1910.
Se căsătoreşte cu Maria Mittescu, studentă şi ea la Medicină, cunoscută în satul său natal, Pârscov. I-a închinat poezii şi scrisori de dragoste.Debutează în Convorbiri literare (1912). Practică medicina la ţară; în timpul primului război mondial este medic militar la Bârlad, unde participă la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial debutează cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an colaborează la Flacăra lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918). El a decedat în anul 1963, dar rămane printre noi prin casa memorială Vasile Voiculescu de la Pârscov.
[modifică] Poetul, dramaturgul şi prozatorul
- Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influenţa benefică a poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc. Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu. Ea se înscrie-n curentul tradiţionalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă. Înclinaţia spre teluric şi elementar, sentimentul religios, sunt semnificate prin simboluri şi alegorii. Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieţii pulsând în vegetaţia din jur, sufletul devine spaţiul unor frământări ca în pragul apocalipsului. Temele religioase preferate sunt Naşterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezenţe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.
- Devine medic şi doctor în medicină la Bucureşti, ţine la radio o serie de conferinţe faimoase de medicină pentru ţărani, dar pasiunea pentru scris se amplifică, scriind şi povestiri fantastice. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri; romanul Zahei orbul şi Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viaţa literară, iar din dramaturgie putem cita piesele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.
- În 1941 este distins cu Premiul Naţional de poezie.
[modifică] Maturitatea şi bătrâneţea
- A făcut 4 ani de detenţie în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat dintr-o eroare judiciară alături de alţi membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga etc.)
- Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, fiind băgat la vârsta de 74 de ani în penitenciar, şi interzicându-i-se să publice, ne-a lăsat o operă literară de rafinament artistic.
- Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ... sunt dovada incontestabilă a stăpânirii de către Vasile Voiculescu a limbajului artistic, cu nebănuite rafinamente. Creaţiile sunt elaborate între 1954 - 1958. Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată "paradisului şi infernului iubirii", conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.
- În inchisoare se îmbolnăveşte de cancer şi moare, doborât de boală, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la locuinţa sa din Bucureşti (Str. Dr. Staicovici 34).
[modifică] Recunoaştere postumă
Ca semn al preţuirii de care se bucură opera lui Vasile Voiculescu într-o Românie modernă şi democratică, membrii Academiei Române l-au ales post-mortem pe rafinatul scriitor ca membru al acesteia.
[modifică] Bibliografie selectivă
- Poezii, Bucureşti (1916)
- Din ţara zimbrului, Bârlad (1918)
- Pârga, Editura Cartea românească, (1921)
- Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)
- Destin, Editura Cartea românească, (1933)
- Urcuş (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1937)
- Întrezăriri (poeme), Fundaţia pentru literatură şi artă, (1939)
- Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964)
[modifică] Proză
- Capul de zimbru, nuvele postume, 1966
- Ultimul berevoi, nuvele postume, 1966
- Zahei orbul, roman elaborat intre 1947- 1958 dar publicat postum, 1966
[modifică] Dramaturgie
- volumul Duhul pământului, conţinea piesele Umbra şi Fata ursului
- Demiurgul, 1943
- Gimnastică sentimentală, 1972
- Pribeaga,
[modifică] Referinţe
- Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. V.Voiculescu şi taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, cu o prefaţă de Andrei Pleşu
