Finlanda

Suomen tasavalta
Republiken Finland
Republica Finlanda

Drapel Stemă
Imn național Maamme / Vårt land (Țara noastră)
Capitală  • Populație  • Coordonate	Helsinki 588.941 locuitori (2010) 60°10′15″N, 24°56′15″E
Limbi oficiale	finlandeză și suedeză
Sistem politic	republică parlamentară
Președinte Prim Ministru	Sauli Niinistö Jyrki Katainen
Independență – autonomie – declarată – recunoscută	din Rusia bolșevică 29 martie 1809 6 decembrie 1917 3 ianuarie 1918
Suprafață  • Totală  • % apa	Loc 65 338.432 km² 9,4
Populație  • Totală  • Densitate	Loc 112 5,421,827 locuitori (2012) 16,0 loc./km²
PIB (nominal)  • Total (2006)  • PIB per capita	Loc 31 $199 de miliarde $37.988
PIB (PPC)  • Total (2006)  • PIB per capita	Loc 52 $176.4 de miliarde $33.700
IDU (2004)	0,947 (loc 11) – înalt
Monedă	euro (€, EUR) = 100 eurocenți
Fus orar  • vară	UTC+2 UTC+3
Domeniu internet	.fi
Prefix telefonic	+358
Prefix radiofonic	OFA-OJZ
Siglă pentru mașini	FI
Cod ISO	246 / FIN / FI
Membru al: ONU, UE, CSB, Consiliul Nordic
Toate statele lumii

Finlanda (în finlandeză  Suomi; în suedeză Finland), denumită oficial Republica Finlanda, este o țară nordică situată în regiunea finoscandică a Europei de Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud, peste Golful Finlandei.

În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice. În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune și o regiune autonomă, Insulele Åland. Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.

Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revoluția Rusă. Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „roșiii” pro-bolșevici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945) împotriva Germaniei Naziste. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în 1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995 și la zona euro de la începutul ei în 1999. În această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011), Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume. Conform unor măsuri, Finlanda are cel mai bun sistem de educație din Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vieții.

Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la Saimaa. Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie

Finland

Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și poartă inscripția finlonti (U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă inscripția finlandi (G 319) și datează din secolul al XIII-lea.

Suomi

Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul protobaltic *źemē, care înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest nume se folosește și în limbile baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-european *gʰm-on „om” (cf. goticul guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se referea inițial doar la provincia Finlanda Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului Finlandei, regiunile nordice ca Ostrobothnia fiind la început excluse din noțiune. Teorii mai vechi propun o derivare de la suomaa (țara bălților) sau suoniemi (capul bălților), și paralele între saame (sami, un popor fino-ugric din Laponia) și Häme (o provincie din interiorul continentului), dar aceste teorii sunt considerate depășite.

Concept

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul orașului Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării s-au numit Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „Österland” (ca și Norrland). Politica medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât limite geografice.

În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de Golful Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține orașului Åbo (Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele la est și la nord nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei. Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina Christina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).

Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809, Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la negocierile pentru pace - fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne - așa cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până la fjellurile (en) Saana și Halti în nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda - cel puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie

Articol principal: Istoria Finlandei.

Preistorie

Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului 8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artifacte ale primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia. Primii oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră. Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a apărut cultura ceramică a pieptenelui. Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară. Chiar și după introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de subzistență.

Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.

Epoca suedeză

Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.
Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde: dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea (en) și până la 1249 (en). Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat. Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism. În secolul al XVI-lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda, Academia Regală din Turku (en), a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii 1696–1697 (en), perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime și apoi o epidemie de ciumă după câțiva ani (en). În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie (en) (1714–21) și Mica Furie (en) (1742–43). În acest moment, denumirea de „Finlanda” era termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

Articol principal: Marele Ducat al Finlandei.

La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul Finlandez (fi), Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui 1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii” (en). Printre reperele acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei – Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în 1892.

Foametea finlandeză din 1866–1868 (en) a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și politică a fost rapidă. PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o treime din cel al Regatului Unit.

În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar. Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali și ale socialiștilor.

Războiul civil și independența

Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție, în principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine era șeful executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-numita Lege a Puterii prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.

S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.

Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării (a declarat independența țării|en) la 6 decembrie 1917.

La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul Social-Democrat contrila sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez (en). Albii (en) susținuți de Imperiul German, au câștigat în fața Roșiilor (en). După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli. Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnă și chiar după acesta. Războiul civil și expedițiile activiștilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de peste granița de est.

După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii (en), Finlanda a devenit republică prezidențială, Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a fost determinată prin tratatul fino-rus de la Tartu (en) din 1920, urmând în mare parte frontiera istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a supraviețuit mișcării anticomuniste Lapua (en). Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Franța, iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.

În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital. Circa 70% din forța de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie. Cele mai mari piețe de export au fost Regatul Unit și Germania.

Al Doilea Război Mondial

Zonele cedate de Finlanda Uniunii Sovietice după Războiul de Iarnă din 1940 și după Războiul de Continuare din 1944. Porkkala a fost returnată Finlandei în 1956. Finlanda avea, înainte de cedarea teritorială, o arie de circa 385.000 km².

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi în Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Operațiunea Barbarossa, prin care Germania invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediat Leningradul, al doilea oraș al URSS. Asediul Leningradului s-a soldat cu moartea a circa un milion dintre locuitorii orașului. Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat să-l atace sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este încă controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După ce a oprit o ofensivă sovietică masivă (en) în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS. După armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din nordul Finlandei în afara țării.

Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare parte din Karelia Finlandeză (en), Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din capacitatea industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinahamari. Aproape întreaga populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost niciodată ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați uciși, cea mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al Doilea Război Mondial.

Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul Social-Democrat (necomunist) în speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică. Stabilind relații comerciale cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmet pentru a obține materiale pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.

Războiul Rece

În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele urbane. Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom (en) de 3,5 în 1947 până la 1,5 în 1973. Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970. Jocurile Olimpice de Vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului, participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și General Agreement on Tariffs and Trade.

Urho Kekkonen, al optulea președinte al Finlandei.

Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea Sovietică. Tratatul YYA (en) (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică, tendință denumită de presa germană „finlandizare”.

În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor de afaceri ale Finlandei. Creșterea economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al 15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE (predecesoarea Uniunii Europene) un tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu a aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se retragă după 25 de ani de mandat.

Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.

Istorie recentă

Finlanda a introdus moneda Euro în 2002.

Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980. Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea Europeană în 1995, și la zona Euro în 1999.

Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o rată a fertilității de 1,8. Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai îmbătrânite țări; jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări dezvoltate.

Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul 1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro. Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro, altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor sale.

Geografie

Articol principal: Geografia Finlandei.

Hartă detaliată a Finlandei. (Vezi și Atlasul Finlandei.)

Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32° longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii, doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—până la cel mai nordic—Nuorgam—este de 1.160 km.

Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase lacuri, ceea ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este mult mai mare de o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584 de insule. Cel mai mare lac, Saimaa, este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai mare densitate de lacuri se numește regiunea lacurilor finlandeze (en). Cele mai multe insule se găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku. Mai departe de coastă, se află insula Åland.

Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și au durat mai mult în Finoscandia (en) în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat peisajul șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti la 1.324 m, se găsește în nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe teritoriul finlandez este Ridnitsohkka cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.

Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip esker (en). Acestea sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se aflau în trecut marginile ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste denumite Salpausselkä (en) și aflate în sudul Finlandei.

Lebăda de iarnă, pasărea națională a Finlandei.

Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-glaciare (revenirii post-glaciare|en)|Post-glacial rebound}}. Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces de înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-treptat în uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.

Pădurile acoperă 86% din suprafața țării, țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt în special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din Europa și printre cei mai mari din lume.

Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen, având foarte puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj, vizibil în luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul (en) sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite de un strat subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului de podzol se observă la majoritatea solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile (en) și smârcurile cu turbării ocupă ariile slab drenate.

Biodiversitatea

Din punct de vedere fitogeografic (en), Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană și nord-europeană din regiunea Circumboreală (en) a regatului Boreal (en). Conform WWF, teritoriul Finlandei se poate împărți în trei ecoregiuni (en): taigaua ruso-scandinavă (en), pădurile sarmatice de amestec (en) și pășunile și pădurile de mesteacăn scandinave (en). Taigaua acoperă mare parte din Finlanda, din zonele nordice ale provinciilor din sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest, la sud de linia Helsinki–Rauma, pădurile sunt predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona Baltică. În nordul extrem al Finlandei, aproape de limita arborilor (en) și de Oceanul Arctic, sunt mai frecvente pădurile de mesteacăn de munte.

Ursul brun (Ursus arctos) este animalul național al Finlandei.

Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de specii de păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și amfibieni, multe migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de recunoscut care se găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul cenușiu, glutonul (en) și elanul. Trei dintre cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă europeană mare și pasărea națională a Finlandei; cocoșul de munte, o pasăre mare, cu penaj negru, din familia fazanilor; și bufnița. Cea din urmă este considerată un indicator al conectivității codrilor virgini (en), și are o populație în scădere din cauza fragmentării peisajului. Cele mai cunoscute păsări care vin aici să se împerecheze sunt pitulicea fluierătoare (en), cinteza și sturzul viilor (en). Dintre cele circa șaptezeci de specii de pește de apă dulce, sunt mai abundente știucile și bibanul. Somonul de Atlantic (en) rămâne favoritul pescarilor.

Foca inelată de Saimaa (en), o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din lume, există numai în sistemul de lacuri Saimaa din Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar circa 300 de exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.

Politică

Vezi și: Constituția Finlandei

Finlanda este democrație parlamentară, condusă de președinte, primul-ministru și Eduskunta, și își are sediul în Helsinki (Helsinki/Helsingfors). Președintele Republicii Finlanda este ales prin vot direct pentru o perioadă de 6 ani de către populația cu drept de vot.

Eduskunta/Riksdag

Este parlamentul național finlandez unicameral compus din 200 de membri aleși prin vot secret de către populația cu drept de vot în vârstă de peste 18 ani. Insulele Åland beneficiază de un reprezentant în cadrul Eduskunta.

Landsting

Este parlamentul regional din Insulele Åland. Administrează relațiile insulelor și stabilește cadrul legislativ în cadrul Insulelor. Actele normative adoptate de Eduskunta sunt perfect valabile dar cele elaborate de Landstig nu sunt aplicate pe continent.

Președintele

Este ales prin sufragiu direct pentru 6 ani și poate beneficia doar de 2 mandate. Președintele finlandez numește guvernul.

Scurtă istorie a vieții politice

Guvernele de coaliție sunt o recurență în cadrul scurtei istorii politice independente a țării. În perioada interbelică Finlanda a fost dominată de către social-democrați. În 1994 social-democratul Martti Ahtisaari (1994-2000) a fost ales președinte. Coaliția guvernamentală era compusă din social-democrați, Kokoomus-conservatorii, Verzii, Alianța de Stânga și Partidul Popular Suedez.

Subdiviziunile Finlandei

Articol principal: Subdiviziunile Finlandei.

Finlanda este formată din 6 provincii (finlandeză lääni, pl.läänit, suedeză län). Provinciile sunt divizate în 90 de districte la nivel local. Autoritatea provincială este parte constituantă a executivului în teritoriu și în consecință nu are cadre alese prin vot. Sistemul de împărțire administrativă nu s-a schimbat din anul 1634, de când a fost creat. În anul 1997 provinciile au fost reorganizate și din 12 provincii au mai rămas doar 6 mari provincii. Acestea sunt:

Provinciile Finlandei

• Finlanda de Sud (fin.Etelä-Suomen lääni, sve. Södra Finlands län)
• Finlanda de Vest (fin. Länsi-Suomen lääni, sve. Västra Finlands län)
• Finlanda de Est (fin. Itä-Suomen lääni, sve. Osträ Finlands län)
• Oulu (fin. Oulun lääni, sve. Uleåborgs län)
• Laponia (fin. Lapin lääni, sve. Lapplands län)
• Åland (sve. Åland; fin. Ahvenanmaa)

Insulele Åland se bucură de un grad mare de autonomie. Singura limbă oficială este limba suedeză. Potrivit acordurilor internaționale și legilor finlandeze, guvernul din Åland îmbină legislația locală cu legislația generală a Finlandei. În afara bugetului local Insulele Åland se mai bucură și de o parte din bugetul Finlandei care o reprezintă în relațiile internaționale. Insulele sunt complet demilitarizate și nu fac parte din Uniunea Europeană chiar dacă moneda Insulelor este euro.

Regiunile Finlandei

Cele 6 provincii sunt subdivizate în regiuni (finlandeză maakunta, suedeză landskap). Regiunile sunt guvernate de consilii regionale și au rolul de coordonare a municipalităților componente. Regiunile reprezintă mai bine decât provinciile, variațiile de limbă, cultură și economie ale Finlandei. 6 provincii (finlandeză lääni, suedeză län]) provinciile sunt divizate în 20 regiuni (finlandeză: maakunta, suedeză: landskap) regiunile sunt divizate în 74 sub-regiuni (finlandeză seutukunta, suedeză ekonomisk region) sub-regiunile sunt divizate în 432 municipalități (finlandeză kunta, suedeză kommun). În capitala provinciilor funcționeză Administrația regională (Lääninhallitus, Länsstyrelse) condusă de un Prefect (Maaherra, Landshövding).

În afara celor 6 provincii Finlanda se mai împarte, în funcție de situații, în 5 suuralue echivalentele provinciilor, în 21 de maakunta, echivalentele regiunilor geografice. Mai este împărțită în 15 circumscripții electorale vaalipiiri, 15 zone de gravitație a forței de muncă työvoima- ja elinkeinokeskus care sunt de fapt provinciile istorice finlandeze și care nu se suprapun circumscripțiilor electorale, 213 centre de gravitație economică și culturală seutukunta și, în sfârșit, în 992 de localități sau comune kunta. Comuna kunta, are ca subdiviziune satul kylä.

Finlanda, țara pădurilor și a lacurilor, este împărțită în numeroase ocoale silvice și de vânătoare metsäpiiri. Brigadier al ocolului silvic este metsänhoitaja sau metsänvartija și riistanhoitaja, responsabil-îngrijitor al vânatului.

Din punct de vedere militar, actualele 12 regiuni militare sotilaslääni se vor reduce, în curând, prin restructurare, la doar 7.

Biserica evanghelico-luterană are împărțire administrativă proprie: 9 hiippakunta, eparhie sau dieceză și 576 de seurakunta parohie. O unitate administrativă mai veche era rovastikunta, protopopiat.

Tot învechite sunt și următoarele unități administrative: vapaaherrakunta, comitat și tuomiokunta, district jurdic devenit astăzi kihlakunta, district jurisdicțional sau al stării civile. Autoritatea provinciei este parte din puterea executivă a guvernului central. Acesta este un sistem care nu s-a mai schimbat de la crearea sa în 1634.

Finlanda este de la sfârșitul secolului XIX un stat bilingual. Oficiile și agențiile guvernamentale folosesc ambele limbi interne în contact cu publicul. Sub numele provinciilor în română, găsiți numele locale ale lor în finlandeză și suedeză: Înainte de regruparea din 1997 provincile erau:

Economie

Finlanda are o economie bine industrializată, în mare parte de piață liberă, cu un PIB per capita asemănător celor din Regatul Unit, Franța, Italia sau Germania. Finlanda este în prezent sediul social al Nokia, lider mondial în telefonia mobilă.

În 2010, PIB-ul Finlandei a fost de aproximativ 239 de miliarde de dolari, la o populație de 5,3 milioane de locuitori. Industria are o contribuție de 29% la formarea PIB-ului și angajează aproximativ 16% din totalul salariaților. Exporturile anuale ale Finlandei se ridică la peste o treime din PIB, iar metalele reprezintă 12% din total.

Minerit

Finlanda este cel mai mare producător de aur din UE. Finlanda mai deține rezerve subterane importante de fier, cupru, zinc sau nichel. Pentru 2020, obiectivul intermediar este ca nivelul extracției de minereu brut să ajungă la 70 de milioane de tone anual, după ce, în 2008, acest indice era de 4 milioane de tone anual.

Demografie

Articol principal: Demografia Finlandei.

Finlanda are o populație de 5.300.000 locuitori cu următoarea compoziție etnică:

• europeni (96,7% finlandezi și 2,2% alți europeni)
• imigranți asiatici, africani și americani 1,1%

În Finlanda există două limbi oficiale: limba finlandeză care este și limba majoritară cu 91% din populație(ca limbă maternă) și limba suedeză cu 5,5% din populație(ca limbă maternă). În Laponia aproximativ 7.000 de persoane vorbesc limbi din grupul limbilor lapone. Bilingvismul este destul de răspândit, 46% din populație vorbind suedeza fluent.

Alte minorități constituie grupuri mici cum ar fi: rușii, țiganii, tătarii și evreii. Finlanda a oferit de asemenea adăpost unor refugiați precendenți mai ales din : Somalia, Iran, Irak și kurzi.

În Finlanda există două biserici naționale : Biserica Luterană și Biserica Ortodoxă Finlandeză. Majoritatea populației finlandeze se declarase în anul 2012 ca aparținînd bisericii luterane cu un proncentaj de 76,4%. Ortodocșii finlandezi reprezintă 1,1% din populație. Chiar dacă numărul de credincioși practicanți este în scădere doar 21,0% se declară fără religie. Alte grupuri religioase mai sunt: protestanți (în afară de luterani), romano-catolici, musulmani, iudei (1,4%).

Cultură

Sărbătorile de iarnă

Un colorit magnific al Finlandei îl are iarna. În părțile de sud ale țării zăpada începe să cadă pe la sfârșitul lui noiembrie și se topește prin aprilie. În părțile de nord ale țării iarna este mai lungă cu aproximativ o lună.

Cu venirea iernii, Finlanda se transformă într-o poveste de iarna. Despre finlandezi se mai glumește cum că se nasc cu patinele sau schiurile în picioare.

În Finlanda sunt o mulțime de pârtii de diferite categorii, pe toate gusturile, echipate modern și iluminate pe timp de noapte. Pe la sfârșitul lui decembrie, sărbătorile de iarna sunt în toi, Crăciunul, Anul Nou. La peisajele fermecătoare, totul fiind acoperit de zăpadă, se adaugă și minunatele tradiții finlandeze. Totul este ornamentat și înfrumusețat încât ai crede că toată țara s-a pregatit un an întreg pentru aceste sărbători. Printre alte tradiții fiind și focurile de sărbători. Tradiții importante ale sărbătorilor de iarnă mai sunt și sauna de Crăciun și totodată și dăruirea cadourilor. Momentul așteptat de toți este vizita „Moșului Joulupukki”, care vine și împarte cadouri copiilor. Este un Moș Crăciun finlandez. El vine pe o sanie trasă de reni.

Sauna de Crăciun

Sauna este o parte foarte importantă din viața finlandezilor, de aceea multe familii merg la saună de câteva ori pe săptămână. Dar sauna de Crăciun are o semnificație deosebită datorită faptului că după ce merg la sauna lasă toate relele în urmă și în acest fel își pot începe sărbătoarea de Crăciun.

Patrimoniu mondial

Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Finlanda:

• Vechiul oraș Rauma (1991)
• Cetatea Suomenlinna (1991)
• Biserica din Petäjävesi (1994)
• Fabrica veche de carton de la Verla (1996)
• Situl funerar din epoca de bronz de la Sammallahdenmäki (1999)
• Arhipelagul Kvarken (2000, 2006)
• Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Finlandei) (2005)

Orașele Finlandei

• 

  Helsinki

• 

  Espoo

• 

  Tampere

• 

  Turku

• 

  Vantaa

• 

  Oulu

• 

  Jyväskylä

• 

  Lahti

• 

  Kuopio

• 

  Pori

Vezi și

• Literatură finlandeză
• Alvar Aalto
• Jean Sibelius
• Carl Gustaf Emil Mannerheim
• Aleksis Kivi
• Locuri din patrimoniul mondial UNESCO

Legături externe

• Portalul administrației finlandeze
• Biroul de turism al Finlandei
• Finland Travel Community
• Site dedicat Finlandei
• Grădina Zoologică Ranua din Laponia
• Centrul Științific Tietomaa - Oulu
• Portalul oficial al orașului Jyvaskyla
• Helsinki Portalul oficial al orașului Helsinki
• Portalul oficial al orașului Tampere
• Portalul oficial al orașului Muurame
• Portalul oficial al orașului Korphilati
• Portalul oficial al orașului Jamsa
• Portalul oficial al orașului Rovaniemi
• Finlanda – tara lui „A fost odata...”, 10 iunie 2008, Andrada Fiscutean, Descoperă
• Suomi - o Tara de padure si de apa, 11 aprilie 2007, Lucian Vasilescu, Descoperă