Islam

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Punctul de vedere neutru al acestui articol este disputat. Vă rugăm vedeţi părerile exprimate în pagina de discuţii.

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea şi bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran.

Cuprins 1 Etimologie 2 Precizări terminologice 3 Izvoare principale 3.1 Coranul 3.2 Sunna (Cutuma) 4 Dogmă şi credinţă 4.1 Şase articole ale credinţei 4.1.1 Allah (Dumnezeu) 4.2 Profeţi 4.3 Eschatologia islamică 5 Organizare 5.1 Autoritate religioasă 6 Legea islamică 6.1 Obligaţiile musulmanului 6.2 Al-kaba’ir - Marile păcate 6.3 Calendarul islamic 7 Ramuri ale islamului 7.1 Sunniţii 7.2 Kharigiţii 7.3 Şiiţii 7.4 Alte grupări 8 Sufismul sau mistica islamică 9 Bibliografie 10 Vezi şi 11 Legături externe

[modifică] Etimologie

Islam (ar.:اسلام islam) şi musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acţiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama "a se supune", aşadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînţelegându-se, faţă de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârşire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeaşi rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليك as-salāmu 'alayka (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu".(www.islamhouse.com)

[modifică] Precizări terminologice

Având în vedere desele confuzii între diverşii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:

Islam: a) religia islamică; b) comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor.

Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiţia sa modernă, se referă la versiunea extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul.

Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieşit din uz, de altfel, impropriu pentru denumirea acestei religii, deoarece nu reflectă realitatea islamică, el fiind derivat, de la numele profetului Muhammad, prin analogie cu creştinism ← Cristos.

Articol din seria Islam

Articole în această serie

Abbasizi Alawi Allah Bagdad Bairam Califat Cinci stâlpi ai islamului Civilizaţia islamică medievală Coran Islam Islamul în România Karbala Limba arabă Listă de oameni de ştiinţă arabi Mecca Medicina islamică Moschee Muhammad Sura

editează

Musulman: un adept al religiei islamice, al islamului. Ca atare, termenul este utilizat incorect când nu se referă la persoane (de exemplu, este incorect "arta musulmană", corect fiind: "arta islamică").

Islamist: un militant, adept al curentului extremist din cadrul islamului politic.

Un musulman nu este neapărat un islamist. Există chiar musulmani anti-islamişti, care combat curentul extremist din cadrul islamului.

Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparţine islamului (fie religiei, fie comunităţii)".

Islamolog: specialist în islam.

Islamologie: ştiinţa care se ocupă cu studierea islamului.

[modifică] Izvoare principale

[modifică] Coranul

Coranul este cartea sfântă a islamului. În original se numeşte قرآن şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.

Coranul a fost revelat, conform tradiţiei islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, unii dintre însoţitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplaţi de cămilă. O parte probabil importantă dintre ele au finit prin a se regăsi în versiunea osmanică a Coranului, a cărei formă a fost stabilită de către o comisie, însă o comisie nu mai putea garanta fidelitatea şi veracitatea formei alese, în măsura în care rezultatul muncii ei este punctul de vedere al unui om (Zaid) sau al unui grup de oameni. (Dominique Sourdel, profesor la Université de Paris-Sorbonne, în lucrarea Islamul, publicată de Humanitas în 1993, spune la pagina 53 despre versiunea introdusă de Osman ('Othman): <<Această Vulgata, al cărei cel mai vechi exemplar păstrat datează din 776 şi care nu poate pretinde că ar cuprinde totalitatea revelaţiilor, contine fără îndoială unele pasaje interpolate.>>)

Schematic, versiunea tradiţiei a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu Bakr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Uthman bin Affan, între anii 650 şi 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferenţele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, şi a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiţie, Coranul fiind rodul unei munci redacţionale ale cărturarilor islamici aflaţi în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol. Vezi intrarea "Coran" pentru mai multe detalii.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele şi care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferenţieze literele izomorfe, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare şi la decuparea textului - scris fără punctuaţie - în fraze), diferenţele dintre acestea fiind considerate minore şi nu afectează înţelesul general al textului.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliţii au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aş'arită (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, unele mişcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziţia mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu veneraţie, înfăşurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt şi spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obişnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală şi viaţa în comunitate, un adevăr istoric şi ştiinţific. Din perspectiva ştiinţei însăşi (istoria religiei), Coranul reprezintă un text de literatură sacră a cărei evoluţie şi fixare tardivă este tipică acestui tip de documente (există un paralelism cu istoria textului sacru creştin, în ceea ce priveşte perioada de tradiţie orală ca şi în privinţa multiplicităţii surselor). Astfel, aşa cum acceptă tradiţia islamică însăşi, în mod suprinăztor, cuvântul lui Alah a fost practic transmis spre păstrare de către Profet tovarăşilor lui, şi asta prin memorare, astfel încât, cum era de aşteptat, au survenit curând după dispariţia acestuia neîntelegeri şi dispute, provocate de inadvertenţele exprimate de multitudinea de crâmpeie orale ale companionilor care i-au supravieţuit lui Mahomed. Ştiinta, de asemenea, în contrast cu credinţa, nu poate ignora faptul ca religia islamică s-a născut la marginea unui puternic imperiu creştin, anume Bizanţul (Imperiul roman de rasarit, Ρωμανία (Romania)), imperiu creştin ortodox care domina în regiune diverse state clientelare arabe, ce erau şi ele creştinate. În aceste state creştine (de orientare eretică cel mai adesea) s-a dezvoltat pentru prima dată cultura arabă, aici aparând, de ex., scrierea arabă în care mai târziu a fost fixat Coranul însuşi. În plus, în deşertul arab unde s-a născut religia islamică, erau statornicite numeroase comunităţi evreieşti, care, evident, şi ele împărtăşeau o religie monoteista (iudaismul). Iatrib (Medina) este un astfel de exemplu de aşezare în care exista o comunitate evreiască sedentară şi cu mare influenţă economică asupra oraşului.(1) Mai mult, fricţiunile teologice interne din sânul Imperiului bizantin au produs valuri succesive de refugiaţi, în majoritate creştini eretici (nestorieni, de ex.) care s-au instalat în diverse oaze situate pe drumurile comerciale ale epocii. Sclavia era, si ea, o altă sursă de populaţie creştină aflată în zonele ocupate de triburile de arabi politeişti din vremea lui Mahomed, astfel existând mărturii ale tradiţiei care ne vorbesc despre sclavii creştini etiopieni. Preexistenţa şi preeminenţa ideilor monoteiste din diversele surse maisusmenţionate, nu sunt privite, desigur, de către ştiinţe, ca fiind simple întâmplări. Ele reprezintă sursa de inspiraţie a lui Mahomed în enunţarea mesajului său religios, aşa cum au înţeles chiar şi prea mulţi arabi contemporani lui, care l-au acuzat adesea de a copia precepte ale religiilor străine de lumea tribal-politeistă arabă. (2)

(1) În lucrarea Fundamentele islamului a profesorului în islam Alfred Louis De Prémare (cecetător la IREMAM), de la pagina 99 până la pagina 102 în ediţia franceză de la Seuil (Univers historique) din 2002, se arată situaţia favorită pe care evreii, populaţie sedentară şi lucrătoare în agricultură si artizanat, o aveau la Iatrib.

(2) În lucrarea "Mahomed" a islamologului francez Anne-Marie Delcambre (doctor în drept islamic), la paginile 42 si 43 din ediţia originală a lui Desclée De Brower (1999), se povesteşte că unii dintre contemporanii lui Mahomed credeau că revelaţiile îi sunt dictate de către un sclav creştin grec din Meca, care se ocupa cu producţia şi vânzarea de bijuterii, şi care se numea Giabr. În apărarea sa, Mahomed mai produce un crâmpei de revelaţie în care se apăra spunând că revelaţiile sale sunt într-o arabă pură, în timp ce grecul nu vorbeşte decât imperfect araba. Evident, asta nu demonstrează nimic privitor la originea revelaţiilor sale, însă logica vremii se pare că era alta.

[modifică] Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de faţă, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele şi faptele profetului Muhammad, aşa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiţii") pe care se bazează jurisconsulţii şi teologii pentru a preciza mai bine conţinutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad şi faptele acestuia şi ale unora dintre însoţitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generaţiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moştenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute şi apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părţi.

• Lanţul martorilor sau al garanţilor şi textul propriu-zis. Lanţul (ar.: إسناد isnād, سند sanad, سلسلة silsila) este o înşiruire de martori sau garanţi de o înaltă probitate. Lanţul începe cu menţionarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povesteşte hadīth-ul, şi urcă, apoi, din generaţie în generaţie până la un însoţitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situaţie dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيح sahīh), lanţul de garanţi trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanţul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيف da’īf), iar dacă lanţul nu are nici o consistenţă, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزور muzawwar).
• Textul propriu-zis (ar.: متن matn) relatează într-un mod extrem de concis o spusă sau o atitudine a profetului.

[modifică] Dogmă şi credinţă

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) şi alţi profeţi, printre care Adam, Avraam, Moise şi Iisus. Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai islamului. Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelaţiei către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părţi ale Bibliei şi ale Torei au fost pierdute, interpretate greşit sau distorsionate de credincioşi. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carţilor sfinte iudaice şi creştine.
Musulmanii susţin că islamul conţine în esenţă aceeaşi credinţă ca a tuturor trimişilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelaţia finală a lui Dumnezeu. Învăţătura islamică vede iudaismul şi creştinismul ca derivând din învăţăturile unora din aceşti profeţi - în special Avraam - şi recunoaşte rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numeşte Oameni ai Cărţii.

[modifică] Şase articole ale credinţei

Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii:

1. Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie.
2. Credinţa în toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu.
3. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu.
4. Credinţa în îngeri.
5. Credinţa în Ziua Judecăţii (Al-din) şi în înviere (Al-Qiyama).
6. Credinţa în destin (Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):

"Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în trimişii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său."

[modifică] Allah (Dumnezeu)

Conceptul fundamental în islam este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numeşte Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce aşadar prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, musulmanii resping teologia creştină privind doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nicio imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu în islam, deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea Sa bidimensională sau tridimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin atributele divine menţionate în Coran, cunoscute drept "cele mai frumoase nume" (ar.: الأسـماء الحسنـى al-asmā’ al-husnā), în număr de 99 (ca, de exemplu: Supremul, Milostivul, Înţeleptul, Înaltul).

[modifică] Profeţi

Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: trimişi (rasūl în arabă), şi profeţi (nabĩ în arabă şi ebraică). În general, trimişii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră că toţi profeţii şi trimişii lui Dumnezeu sunt egali. Se spune că toti profeţii au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelaţie majoră sunt numiţi trimişi.

Trimişi importanţi sunt consideraţi Adam, Noe (Nūh), Avraam (Ibrāhim), Moise (Mūsā), Iisus (Isā) şi Muhammad, toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni călăuziţi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii între ei: "Trimisul a crezut în ceea ce a fost pogorât asupra sa de la Domnul său. El, laolaltă cu credincioşii, au crezut în Dumnezeu, în îngerii Săi, în trimişii Săi. 'Noi nu facem deosebire între trimişii Săi'. Şi ei au spus: 'Ascultăm şi ne supunem!' (Coranul,II, 285) În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi.

Coranul (XXXIII, 40) îl prezintă pe Muhammad ca fiind ultimul dintre profeţii trimişi de Dumnezeu omenirii, numindu-l "pecetea profeţilor" (ar.: khātam an-nabiyīn). Cu toate acestea, au existat unele grupări ai căror conducători s-au proclamat succesori ai lui Muhammad sau ai căror membrii au făcut astfel de afirmaţii despre conducătorii lor.

[modifică] Eschatologia islamică

Eschatologia islamică se ocupă, în egală măsură, de destinul individului şi de cel al întregii făpturi. Islamul, ca şi alte religii, predică învierea (ar.: al-qiyãma) trupească a morţilor, finalizarea unui plan divin al creaţiei, şi judecarea tuturor după fapte: cei ce au făcut fapte bune, vor fi răsplătiţi cu plăcerile raiului (ar.:ğanna), iar cei care au păcătuit vor fi pedepsiţi cu chinurile iadului (ar.: ğahannam, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom").

[modifică] Organizare

[modifică] Autoritate religioasă

Există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioşi, cunoscută ca Ummah ("familie" sau "naţiune"). Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credinţe anterioare. Nu este nevoie decât de credinţă în valorile centrale ale islamului. Această condiţie se îndeplineşte făcând mărturia de credinţă shahada, fără de care o persoană nu poate deveni musulman.

[modifică] Legea islamică

Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", aşadar singura cărare care-i garanta viaţa celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu aşa cum au fost ele păstrate în Coran şi în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiţii musulmani au elaborat o ştiinţă numită fiqh (jurisprudenţa islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieţii, de la cele mai simple şi banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viaţa socială, familială, la interdicţii alimentare, la impunerea unei anumite vestimentaţii (mai ales în cazul femeilor) etc.

Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viaţă a unui musulman:

• • • datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, aşa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viaţa de Apoi şi pedepsei legiuitorului în această viaţă;
    • îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplineşte îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplineşte nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
    • lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
    • lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
    • lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât şi o pedeapsă în lumea aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.

Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În acelaşi timp totuşi, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât şi spaţiul/frontierele de stat. Explicaţia acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, şi deşi aceasta din urmă este interpretabilă şi modernizabilă, ea comportă totuşi anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind şi dificultăţile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare şi democratizare ( vezi articolul Sharia şi Drepturile Omului - http://ro.wikipedia.org/wiki/Sharia_drepturile_omului ).

[modifică] Obligaţiile musulmanului

Obligaţiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligaţii, musulmanul trebuie să fie major şi cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligaţii, el trebuie să-şi exprime (în sinea lui) intenţia (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conştientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligaţii este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.

• Mărturisirea de credinţă (ar.: šahāda), prin care o persoană îşi exprimă apartenenţa la islam, şi care constă în afirmarea unicităţii lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".

• Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoţite de rostirea unor formule rituale, se desfăşoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunţate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoţită de predica (khutba) imamului.

• Postul (ar.: sawm), ce constă în abţinerea de la mâncare, băutură, relaţii sexuale pe timpul zilei (începând cu puţin înainte de răsăritul soarelui până după asfinţitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.

• Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte nisab-ul, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.

• Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca şi în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea materială.

Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al şaselea stâlp doar de către kharigiţi (vezi mai jos).

[modifică] Al-kaba’ir - Marile păcate

În funcţie de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică defineşte păcatele pe care ar putea să le săvârşească un musulman şi pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):

- facerea de părtaşi lui Dumnezeu ;

- uciderea unui suflet ;

- vrăjitoria ;

- neîmplinirea rugăciunii ;

- sodomia

- neachitarea daniei

- neascultarea şi supărarea părinţilor ;

- luarea de camătă ;

- întreruperea postului în Ramadan fără justificare şi fără îngăduinţă ;

- mărturia mincinoasă ;

- sinuciderea;

- consumarea cărnii de de mortăciune, a sângelui şi a cărnii de porc;

- şi încă multe altele.

Cel mai de temut păcat este « facerea de părtaşi lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăşi esenţa religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturaţi alţii, însă El iartă cui voieşte păcate mai puţin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, şi sodomia este pedpsită cu moartea celor implicaţi), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituţie).

Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază şi apostazia şi blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate faţă de islam a oricui a făcut mărturisirea de credinţă. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esenţiale ale islamului. Nu există o distincţie clară între aceste concepte, mulţi credincioşi considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală; pedepse cu moartea erau executate sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea in Arabia Saudită, Qatar, Yemen, Iran, Sudan, Pakistan şi Mauritania. Blasfemia este de asemenea pedepsită în multe din aceste ţări.

În cele mai multe ţări, aceste legi sunt invocate doar sporadic si selectiv; condamnările sunt anulate la nivele superioare, sau daca nu sunt anulate, condamnaţii pot fi lăsaţi să plece din ţară. Unele ţări, mai ales Iran sub Republica Islamică, Afghanistan sub Talibani si Sudan au aplicat legea fără compromisuri. În fiecare din aceste ţări regimurile islamiste au executat şi închis sute de mii de oameni consideraţi ca săvârşind apostazie sau blasfemie.

Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcţie de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietăţii şi drepturilor de moştenitor sau alte sancţiuni.

În ultima perioada, organizaţiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autorităţile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile..

[modifică] Calendarul islamic

Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., şi reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puţin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme faţă de anul precedent.

Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare - cel islamic, selenar şi cel creştin, solar - otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.

Echivalarea anilor selenari cu cei solari, şi invers, se face pe baza a două ecuaţii algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici şi cei creştini se stabileşte o dată la 32 de ani solari. Aşadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuaţia de echivalare a anilor solari conform calendarului creştin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:

Unde C reprezintăa anii solari, creştini, 622 este anul hegirei, iar M, anii selenari, islamici. Pentru aflarea anilor islamici plecâand de la anii creştini, formula este:

Zecimalele care apar la rezultat reprezintă zile ce vor fi grupate în luni. În epoca actuală, în majoritatea ţărilor islamice se folosesc în paralel cele doua calendare, pe actele oficiale menţionându-se întotdeauna doua date: cea islamică ce poartă indicativul H (هـ)de la hegira, şi cea creştină ce poartă indicativul M (م) de la Al-Milād, Naşterea (lui Hristos) în arabă.

[modifică] Ramuri ale islamului

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărţirii musulmanilor în: sunniţi (90% dintre musulmani), kharigiţi (0,2%) şi şiiţi (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiţia profetului Muhammad (sunna), reflecţia şi consensul.

[modifică] Sunniţii

Sunniţii sunt acei musulmani care perpetuează opţiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunităţii islamice drept o problemă de moştenire, după cum au refuzat să accepte că însuşirea dogmei şi a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărţiţi în patru şcoli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, şafiismul şi hanbalismul.

• Malekismul sau şcoala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală raţională (ar.: رأى ra’y) şi pe raţionamentul prin analogie (ar.: قياس qiyās) mai mult decât pe Tradiţii. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).

• Hanefismul sau şcoala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa – 767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul şi Tradiţiile, opinia personală raţională (ar.: رأى ra’y), atunci când nu se găseşte un precedent al cazului în discuţie în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia şi în regiunile aflate cândva sub dominaţie otomană, în afară de Maghreb şi Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiţi.
• Şafiismul sau şcoala şafiită, ce îl are drept fondator pe Aş-Şafi’ (m. 820), se bazează pe Tradiţii şi pe raţionamentul prin analogie, atunci când situaţia o cere. Consensul – ’iğmā‘– învăţaţilor (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Şafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, şi present, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen şi Palestina.
• Hanbalismul sau şcoala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală şi raţionamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariţiei inovaţiei păcătoase (ar.: بدعة bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului şi a Tradiţiilor. Deşi această şcoală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaşte sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mişcarea wahhabită sau salefită, iniţiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite şi are o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca şi Medina, şi din cauza finanţării saudite a unor şcoli şi moschei din alte ţări.

[modifică] Kharigiţii

Kharijiţii (ar.: خوارجة khawāriğa „secesionişti"), la început susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea şovăielnic şi imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproşabil din punct de vedere moral şi religios. Puritani desăvârşiţi, kharigiţii îi exclud din islam pe toţi aceia care se fac vinovaţi de păcate grave. Descendenţi ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca şi în Oman, sub numele de ibadiţi, unde reprezintă jumătate din populaţie.

[modifică] Şiiţii

Şiiţii (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui ‘Ali”) urmaşii partizanilor lui ’Ali , văr şi ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar şi Osman) care au domnit în locul său şi împotriva descendenţilor acestora. Şiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizaţi să practice reflecţia (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înţelege”) ceea ce-i îndreptăţeşte să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârşitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, consideraţi ca intermediari între om şi Dumnezeu au pentru mulţi dintre şiiţi o aură divină, noţiune total străină sunniţilor, ca şi aceea de imamat.

• Şiismul septiman, „cu şapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susţinut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya şi Egipt. Un ordin extremist şi terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: حشاشين haššāšīn „consumatori de haşiş”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli şi mameluci.

Din ismaelismul septiman derivă şi gruparea agha-khan.

• Şiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiţii s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populaţie. Ei condiţionează dreptul urmaşilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calităţile lor morale şi intelectuale.

[modifică] Alte grupări

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invăţăturile lui Rashad Khalifa şi se numesc „supuşii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمون muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiţia şi dreptul canonic şi spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup şi mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invăţăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuşi". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic.

[modifică] Sufismul sau mistica islamică

Sufismul (ar.: تصوف tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoaşterea divinităţii nemijlocit, nu numai prin intermediul revelaţiei coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunţând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care şi-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-şi dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiţionat, neaşteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiţii – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărţiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei îşi manifestă dragostea pentru întreaga creaţie aşa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn ’Arabi (1165-1240):

„Inima mea poate fi orice: o pajişte pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei şi cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia şi credinţa mea”.

[modifică] Bibliografie

• • • 2003. Coranul. Ediţie bilingvă arabă-română; Traducere: George Grigore. Istanbul: Çağrı Yayınları.
    • Anghelescu, Nadia.1993. Introducere în islam. Bucureşti: Editura Enciclopedică.
    • Az-Zahabi. 1983. Al-Kaba'ir (Marile păcate). Bagdad.
    • Delumeau, Jean. 1996. Religiile lumii. Capitolul Islamul. Traducere: Rodica Buburuzan. Bucureşti: Humanitas.
    • Eliade, Mircea. 1988. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Traducere: Cezar Baltag. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
    • Grigore, George. 1997. Problematica traducerii Coranului în limba română. Bucureşti: Ararat.
    • Sourdel, Dominique; Sourdel-Thomine, Janine. 1975. Civilizaţia islamului clasic. 3 volume. Traducere: Eugen Filoti. Bucureşti: Meridiane.
    • Sourdel, Dominique. 1995. Islamul. Traducere: Liliana Saraiev. Bucureşti: Humanitas.
    • Tabbāra, 'Afif. Rūh ad-dīn al-'islāmī (Spiritul religiei islamice). Beirut: Dār al-'ilm li-l-malāyīn.
    • Thoraval, Yves. 1997. Dicţionar de civilizaţie musulmană. Traducere, adaptare şi completări: Nadia Anghelescu. Bucureşti: Univers Enciclopedic.

- Islamul, Dominique Sourdel, lb. Română, Humanitas, 1993. // Mahomet, lb. franceza, Anne-Marie Delcambre, Desclée de Brouwer, 1999. // Islamul interdicţiilor, lb. franceză, Anne-Marie Delcambre, Desclée de Brouwer, 2003. // Iconoclasmul bizantin, lb. română, André Grabar, Meridiane, 1991. // Istoria Orientului Mijlociu, Bernard Lewis, Albin Michel (traducerea franceză), 1997. // Islamul - O perspectiva istorică, lb. engleza, H. A. R. Gibb, Oxford University Press, 1980. // Domnul triburilor, Islamul lui Mahomed, lb. franceză, Jacqueline Chabbil, Neosis, 1997. // Fundamentele islamului - Între scriere şi istorie, lb. franceză, Alfred-Louis de Prémare, Seuil, L’Univers Historique, 2002.

[modifică] Vezi şi

• Moschee
• Mecca
• Cinci Stâlpi ai Islamului
• Islamul în România
• Islamul în Republica Moldova

[modifică] Legături externe

• ro Introducere in Islam
• ro Fundaţia Taiba
• ro Verdicte islamice !
• ro Islamul azi
• ro tr Muftiatul Cultului Musulman din România
• ro Islamul
• ro Introducere la Islam
• en Obligativitatea postului
• en Compendiu de texte islamice
• en Islam Bookshelf, Project Gutenberg
• en Spiritualitate islamică
• en Islamul în Europa Occidentală
• en Islamic Network
• en cennet
• en Islam Blog
• en Convertor de calendar islamic-creştin
• fr Civilizaţia arabo-islamică