Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie este o mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este aceea de a proteja viaţa şi sănătatea oamenilor, de a asigura respectul faţă de fiinţa umană şi de a preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo discriminare în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, clasele sociale sau opiniile politice.

Termenul cel mai răspândit este de Crucea Roşie Internaţională, deşi acesta este folosit greşit, deoarece nu există nicio organizaţie cu acest nume. În realitate, mişcarea constă în mai multe organizaţii distincte, independente din punct de vedere legal, însă unite în cadrul aceleiaşi mişcări prin principii de bază, obiective, simboluri, statuturi şi organe de conducere comune.

Cuprins 1 Părţile componente ale mişcării: 2 Istoria Mişcării 2.1 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii 2.1.1 Henry Dunant la Solferino 2.1.2 Înfiinţarea CICR 2.1.3 CICR în timpul Primului Război Mondial 2.1.4 CICR în al Doilea Război Mondial 2.1.5 CICR după al Doilea Război Mondial 2.2 Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie 2.2.1 Istorie 2.2.2 Preşedinţi ai Federaţiei 3 Activităţi 3.1 Organizarea Mişcării 3.2 Activităţile şi organizarea CICR 3.2.1 Misiunea CICR şi responsabilităţile sale în cadrul Mişcării 3.2.2 Statut legal şi organizare 3.2.3 Finanţare şi chestiuni financiare 3.3 Activităţile şi organizarea Federaţiei 3.3.1 Misiunea Federaţiei şi responsabilităţile sale în cadrul Mişcării 3.4 Societăţile naţionale în cadrul Mişcării 3.4.1 Recunoaşterea oficială a unei societăţi naţionale 4 Simboluri ale Mişcării 4.1 Crucea Roşie 4.2 Semiluna Roşie 4.3 Cristalul Roşu 4.4 Leul şi Soarele Roşu 4.5 Magen David Adom 5 Vezi şi 6 Note 7 Bibliografie 8 Legături externe

[modifică] Părţile componente ale mişcării:

Părţile componente ale mişcării sunt:

• Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) este o instituţie umanitară privată, înfiinţată în 1863, la Geneva, Elveţia. Comitetul cuprinde 25 de membri şi are o autoritate unică în cadrul dreptului internaţional umanitar privind protejarea vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale.

• Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a fost înfiinţată în 1919. Astăzi coordonează activităţile întreprinse între cele 185 de Societăţi Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Sediul Federaţiei se află la Geneva, Elveţia.

• Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape toate ţările lumii. La ora actuală, 185 de Societăţi Naţionale sunt recunoscute de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi admise ca membre cu drepturi depline în cadrul Federaţiei. Fiecare entitate lucrează în ţara de origine.

[modifică] Istoria Mişcării

[modifică] Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

[modifică] Henry Dunant la Solferino

Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu au existat sisteme şi instituţii de adunare şi îngrijire a răniţilor militari sau civili, în războaie şi alte conflicte armate, sau catastrofe cu un număr mare de lezaţi, unde să fie găzduiţi şi trataţi cei răniţi pe câmpurile de luptă. În iunie 1859, omul de afaceri elveţian Henry Dunant călătoreşte în Italia pentru a se întâlni cu împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a discuta problemele de afaceri din Algeria, la aceea vreme ocupată de Franţa. Ajuns în micul oraş Solferino pe data de 24 iunie, elveţianul este martor al Bătăliei de la Solferino, o confruntare din cadrul Războiului Austro-Sardinian. Într-o singură zi, aproximativ 40.000 de soldaţi aparţinând ambelor tabere au fost abandonaţi pe câmpul de luptă, morţi şi răniţi. Henry Dunant este şocat de aceste lucruri, de suferinţele soldaţilor răniţi şi de lipsa personalului medical calificat şi a medicamentelor pentru îngrijirea acestora, precum şi a instrumentelor de acordare a îngrijirii medicale primare. Duant abandonează complet scopul iniţial al călătoriei sale şi pentru mai multe zile lucrează ca voluntar pentru a ajuta la îngrijirea celor răniţi. Reuşeşte să organizeze un grup de ajutor format din localnici, pe care îi convinge să-i ajute pe cei aflaţi în nevoie, fără discriminare.

Până atunci, la încetarea luptelor se strecurau printre morţi şi răniţi rude şi prieteni, pentru ajutorarea răniţilor, sau recuperarea cadavrelor, dar şi hoţi şi criminali căutători de lucruri de valoare, cu preţul amputării de degete şi uciderii celor care mai încercau să se opună. Pentru a nu fi atacat de răniţi, Dunant flutură un steag care poate fi considerat neutru, un negativ al steagului elveţian (fond roşu cu o cruce albă la mijloc) obţinut în pripă prin desenarea unei cruci roşii pe o pânză albă.

Întors la Geneva scrie o carte numită Amintiri din Solferino, publicată din banii proprii în 1862. A trimis copii ale acestei cărţi liderilor politici şi militari din întreaga Europă. Pe lângă relatarea experienţei trăite la Solferino în 1859, el pledează pentru formarea unor organizaţii naţionale voluntare care să ajute la acordarea de îngrijiri medicale soldaţilor răniţi în timpul războiului şi elaborarea de tratate internaţionale care să garanteze protecţia celor răniţi pe câmpurile de luptă.

[modifică] Înfiinţarea CICR

La 9 februarie 1863, la Geneva, Henry Dunant înfiinţează „Comitetul celor cinci” cu scopul de a examina ideile expuse în cartea sa şi de a organiza o conferinţă pentru implementarea lor. Ceilalţi patru membri au fost avocatul Gustave Moynier, medicul chirurg Louis Appia, Théodore Maunoir de la Comisia pentru Igienă şi Sănătate de la Geneva şi generalul elveţian Guillaume-Henri Dufour. Opt zile mai târziu, cei cinci decid modificarea numelui comitetului în „Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor”. În perioada 26–29 octombrie 1863, se desfăşoară la Geneva conferinţa internaţională, cu scopul de a dezvolta măsurile pentru îmbunătăţirea serviciilor medicale de pe câmpurile de luptă. La conferinţă participă 36 de persoane: optsprezece delegaţi oficiali ai unor guverne naţionale, şase delegaţi din partea unor organizaţii non-guvernamentale, şapte delegaţi străini neoficiali şi cei cinci membri ai Comitetului Internaţional. Statele reprezentate de delegaţii oficiale au fost: Baden, Bavaria, Franţa, Marea Britanie, Hanovra, Hessa, Italia, Olanda, Austria, Prusia, Rusia, Saxonia, Suedia şi Spania. Dintre rezoluţiile finale ale conferinţei adoptate la 29 octombrie 1863, cele mai importante au fost:

• Infiinţarea unor societăţi naţionale pentru ajutorarea soldaţilor răniţi;
• Neutralitate şi protecţie pentru soldaţii răniţi;
• Utilizarea de forţe voluntare pentru ajutorarea celor aflaţi pe câmpurile de luptă;
• Introducerea unor semne distinctive comune pentru personalul medical, şi anume, o cruce roşie pe mânecă.

La doar un an mai târziu, guvernul elveţian invită guvernele tuturor statelor europene, precum şi cele ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei şi Mexicului să participe la o conferinţă diplomatică oficială. Şaisprezece ţări trimit un total de 26 de delegaţi la Geneva. La 22 august 1864, conferinţa adoptă prima Convenţie de la Geneva „pentru ameliorarea condiţiilor răniţilor de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanţi a 12 state au semnat convenţia: Baden, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania şi Württemberg. Convenţia este compusă din zece articole, stabilind pentru prima dată reguli legale care garantează neutralitatea şi protecţia soldaţilor răniţi, personal medical pe câmpurile de luptă şi instituţii umanitare specifice conflictelor armate. Convenţia defineşte două criterii pentru recunoaşterea societăţilor naţionale aparţinând Comitetului Internaţional:

• Societatea naţională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern naţional;
• Guvernul naţional al respectivei ţări trebuie să fie parte a Convenţiei de la Geneva.

Imediat după adoptarea Convenţiei de la Geneva, s-au format primele societăţi naţionale în Belgia, Danemarca, Franţa, Oldenburg, Prusia, Spania şi Württemberg. De asemenea, în 1864, Louis Appia şi Charles van de Velde, căpitan al Armatei Olandeze devin primii delegaţi independenţi şi neutri care activează sub egida Crucii Roşii într-un conflict armat. Trei ani mai târziu, în 1867, are loc loc prima Conferinţă Internaţională a Societăţilor Naţionale de Ajutor Pentru Îngrijirea Victimelor de Război.

Neglijarea afacerilor datorată activităţii desfăşurate în cadrul Comitetului Internaţional îl aduce pe Dunant în stadiul de faliment (1867). Controversele în ceea ce priveşte afacerile lui Dunant, părerea proastă pe care publicul o avea despre el şi conflictul cu Gustave Moynier, duc la demiterea sa din poziţia de membru şi secretar al organizaţiei. Este acuzat de fraudă şi forţat să părăsească Geneva, nemaiîntorcându-se vreodată în oraşul natal. În anii următori vor fi înfiinţate societăţi naţionale în aproape toate ţările Europei. În 1876, comitetul adoptă numele de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), nume păstrat până astăzi. Cinci ani mai târziu, se înfiinţează Crucea Roşie Americană, în genere datorită eforturilor depuse de Clara Barton. Din ce în ce mai multe ţări aderă la Convenţia de la Geneva şi încep să-i respecte prevederile pe timp de război. La scurt timp, Crucea Roşie devine o organizaţie foarte respectată la nivel internaţional, iar societăţile naţionale cresc în popularitate şi ca număr de voluntari.

Acordarea primului Premiu Nobel pentru Pace în 1901 de către Comitetul Norvegian al Premiului Nobel îi are ca laureaţi pe Henry Dunant şi Frédéric Passy, un pacifist cunoscut la nivel internaţional. Mult mai importantă decât premiul în sine, recunoaşterea oficială din partea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii a reprezentat reabilitarea oficială a lui Dunant şi a reprezentat şi o recompensă pentru rolul său-cheie în înfiinţarea Crucii Roşii. Dunant moare nouă ani mai târziu în micul oraş elveţian Heiden. Cu doar două luni mai devreme, adversarul său, Gustave Moynier moare la rându-i, rămânând în istorie drept cel mai longeviv preşedinte al organizaţiei.

Convenţia de la Geneva din 1864 este revizuită pentru prima dată în 1906. Un an mai târziu, prima Convenţie de la Haga adoptată în cadrul celei de a Doua Conferinţă Internaţională de Pace de la Haga lărgeşte raza de acţiune a Convenţiei de la Geneva şi asupra problemelor maritime. La scurt timp după începerea Primului Război Mondial, în 1914, la 50 de ani de la înfiinţarea CICR şi de la adoptarea primei Convenţii de la Geneva existau deja 45 de societăţi naţionale de ajutorare în toată lumea. Mişcarea se extinde în Europa şi America de Nord, ajungând până în America Centrală şi America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile, Cuba, Mexic, Peru, El Salvador, Uruguay, Venezuela), Asia (Republica China, Japonia, Coreea, Siam) şi în Africa (Africa de Sud).

Între anii 1916 şi 1918, CICR lansează cărţi poştale cu imagini din lagărele de concentrare în care se aflau prizonieri de război. Imaginile ilustrau activităţile de zi cu zi ale prizonierilor, cum ar fi distribuirea scrisorilor primite de acasă. Intenţia CICR a fost aceea de a da speranţă familiilor prizonierilor de război şi de a le diminua temerile pentru soarta celor dragi. După încheierea războiului, CICR organizează repatrierea a aproximativ 420.000 de prizonieri de război. În 1920, sarcina repatrierilor a fost cedată nou-înfiinţatei Ligi a Naţiunilor, care îl numeşte pe diplomatul şi omul de ştiinţă norvegian Fridtjof Nansen în funcţia de „Înalt comisar pentru repatrierea prizonierilor de război”. Mandatul său legal a fost extins mai târziu pentru a susţine eforturile întreprinse pentru prizonierii de război şi pentru persoanele strămutate. Funcţia este redenumită ca „Înalt comisar al Ligii Naţiunilor pentru refugiaţi”. Nansen, care a inventat Paşaportul Nansen pentru refugiaţii apatrizi, a fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 1922.

Anterior încheierii războiului, în 1917, CICR primeşte Premiul Nobel pentru Pace, datorită extraordinarei sale activităţi din timpul conflictului. A fost singurul Premiu Nobel acordat între 1914 şi 1918. În 1923, Comitetul adoptă o schimbare a politicii sale în ceea ce priveşte admiterea noilor membri. Până atunci, numai locuitorii oraşului Geneva puteau presta servicii pentru Comitet. Această limită a fost extinsă la toţi cetăţenii elveţieni. Ca o consecinţă directă a Primului Război Mondial în 1925 este adoptat un protocol adiţional Convenţiei de la Geneva, care scotea în afara legii folosirea de gaze otrăvitoare şi agenţi biologici ca arme. Patru ani mai târziu, Convenţia originală este revizuită, şi asftel se organizează a Doua Convenţie de la Geneva „privitoare la tratamentele aplicate prizonierilor de război”. Evenimentele din timpul Primului Război Mondial şi activitatea întreprinsă de către CICR în acest sens au condus la o creştere semnificativă a reputaţiei şi autorităţii Comitetului în cadrul Comunităţii Internaţionale, ducând la extinderea competenţelor sale.

În anul 1934, este adoptată propunerea pentru o convenţie adiţională privitoare la protecţia populaţiei civile în timpul conflictelor armate, în cadrul Conferinţei Internaţionle a Crucii Roşii. Din nefericire, majoritatea guvernelor a avut un interes foarte scăzut în ceea ce priveşte implementarea acestor măsuri, acest lucru împiedicând aplicarea convenţiei înainte de al Doilea Război Mondial.

[modifică] CICR în timpul Primului Război Mondial

Odată cu declanşarea Primului Război Mondial, CICR s-a confruntat cu provocări uriaşe, provocări care puteau fi rezolvate numai cu ajutorul societăţilor naţionale de Cruce Roşie. Asistenţii Crucii Roşii din întreaga lume, inclusiv din Statele Unite şi Japonia, au venit în sprijinul medicilor forţelor armate ale statelor europene implicate în război. La data de 15 octombrie 1914, imediat după declanşarea războiului, CICR a creat Agenţia Pentru Prizonierii de Război (APR), care a avut aproximativ 1.200 de voluntari la sfârşitul lui 1914. La sfârşitul războiului, Agenţia a transferat aproximativ 20 de milioane de scrisori şi mesaje, 1,9 milioane de pachete şi aproape 18 milioane de franci elveţieni, reprezentând donaţii către agenţiile APR din toate statele afectate. Mai mult, datorită intervenţiei Agenţiei, aproape 200.000 de prizonieri au fost schimbaţi între părţile implicate în război, eliberaţi din captivitate şi trimişi în ţările de origine. Organizaţia a reuşit, deasemenea să identifice 2 milioane de prizonieri de război, care au fost ajutaţi să-şi contacteze familiile.

Pe durata întregului război, CICR a monitorizat părţile implicate în luptă, pentru ca acestea să respecte prevederile Convenţiei de la Geneva din 1907. Când armele chimice au fost folosite pentru prima dată în istorie, CICR a protestat vehement împotriva acestui nou tip de armă. Chiar dacă nu a primit un mandat, CICR a încercat să amelioreze suferinţele populaţiei civile. În teritoriile care au fost denumite oficial „teritorii ocupate”, CICR a asistat populaţia civilă, în baza Convenţiei de la Haga din 1907. În baza acestei convenţii, CICR a acţionat şi în privinţa prizonierilor de război.

[modifică] CICR în al Doilea Război Mondial

Baza legală a activităţii CICR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a reprezentat-o Convenţia de la Geneva, în forma sa din 1929. Activităţile Comitetului erau similare celor din Primul Război Mondial: vizitarea şi monitorizarea locaţiilor în care se aflau prizonierii de război, asistarea populaţiei civile şi asigurarea schimbului de mesaje legate de prizonieri şi persoane dispărute. Până la sfârşitul războiului, 179 de delegaţi au condus 12.750 de vizite în locurile în care se aflau prizonieri de război în 41 de ţări. Prin intermediul Agenţiei Centrale de Informaţii Despre Prizonierii de Război (Zentralauskunftsstelle für Kriegsgefangene), au fost trimise 120 de milioane de mesaje. Un obstacol major a fost Crucea Roşie Germană, care era controlată de nazişti, şi care nu a respectat anumite legi ale Convenţiei de la Geneva, cum ar fi deportarea evreilor din Germania şi asasinatele în masă din lagărele de concentrare, conduse de guvernul german. În plus, alte două mari părţi combatante, Uniunea Sovietică şi Japonia, făceau parte din Convenţia de la Geneva din 1929 şi nu erau obligate legal să urmeze regulile acesteia.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, CICR a adoptat o politică de neutralitate ambiguă, politica celor trei maimuţe: a nu vedea, a nu auzi, a nu comenta. Grija comitetului CICR de a nu risca un conflict cu puterile Axei a fost aşa de mare încât inobedienţa unui adevărat erou al CICR, Louis Haefliger, delegatul organizaţiei în lagărul Mauthausen (vezi mai jos) s-a soldat cu o ruşinoasă admonestare oficială care a fost anulată doar în anul 1990. CICR nu a reuşit să încheie un acord cu Germania Nazistă legat de tratamentul deţinuţilor din lagărele de concentrare şi nu a făcut presiuni asupra Germaniei pentru respectarea angajamentelor cu privire la prizonierii de război. CICR nu a reuşit nici să formuleze un răspuns la informaţiile potrivit cărora evreii erau ucişi în lagărele de concentrare din Europa. Această politică a unei conduceri depăşită de împrejurări este considerată ca cel mai mare eşec din istoria CICR.

După noiembrie 1943, CICR a primit aprobarea de a trimite pachete pentru deţinuţii din lagărele de concentrare ale căror nume şi locaţie erau cunoscute. Ea a reuşit să înregistreze identităţile a aproximativ 105.000 de deţinuţi şi a livrat aproximativ 1,1 milioane de pachete, în principal către lagărele Dachau, Buchenwald, Ravensbrück, şi Sachsenhausen. Un ajutor deosebit de modest într-un război soldat cu 61 000 000 de morţi (peste 16 000 000 militari şi peste 45 000 000 civili), sute de milioane de răniţi, dizlocaţi, refugiaţi, etc.

La data de 12 martie 1945, preşedintele CICR, Jacob Burckhardt a primit un mesaj de la Generalul Ernst Kaltenbrůnner, care accepta solicitarea CICR de a permite delegaţilor să viziteze lagărele de concentrare. Acest acord prevedea însă ca delegaţii să rămână în lagăre până la finalul războiului. Zece delegaţi, Louis Haefliger (lagărul Mauthausen), Paul Dunant (lagărul Theresienstadt), Victor Maurer (lagărul Dachau) ş.a. au acceptat să meargă. Louis Haefliger a anunţat trupele americane cu privire la ceea ce urma să se întâmple la Mauthausen-Gusen, salvând viaţa a aproximativ 60.000 de oameni. Acţiunile sale au fost condamnate de CICR deoarece i-au pus în pericol neutralitatea. Doar în 1990, reputaţia sa a fost în sfârşit reabilitată de Cornelio Sommaruga, preşedintele CICR.

Un alt exemplu de spirit umanitar a fost Friedrich Born (1903-1963), delegat al CICR la Budapesta, care a salvat vieţile a aproximativ 15.000 de evrei din Ungaria. Marcel Junod (1904-1961), un fizician din Geneva, a fost un alt delegat faimos. Acesta a fost unul dintre primii străini care au vizitat Hiroshima după ce bomba atomică a fost lansată.

În 1944, CICR a primit al doilea Premiu Nobel. Ca şi în Primul Război Mondial, a primit singurul Premiu Nobel pentru Pace din timpul conflictului militar (1939-1945). La sfârşitul războiului, CICR a lucrat cu societăţile naţionale de Cruce Roşie pentru a organiza acţiuni de ajutorare în regiunile foarte afectate. În 1948, Comitetul a publicat un raport prin care a rezumat activitatea sa din perioada războiului, de la 1 septembrie 1939, până la 30 iunie 1947. Din ianuarie 1996, arhiva CICR din această perioadă a fost deschisă pentru cercetare academică şi publică.

[modifică] CICR după al Doilea Război Mondial

Pe 12 august 1949, au fost adoptate anumite revizuiri ale celor două Convenţii de la Geneva. O convenţie adiţională „pentru ameliorarea condiţiei membrilor Forţelor Armate Marine răniţi, blonavi şi naufragiaţi”, acum numită a doua Convenţie de la Geneva, a devenit succesoarea Convenţiei a X-a de la Haga. Convenţia de la Geneva din 1929 „legată de tratamentul prizonierilor de război” poate fi considerată a fi a doua Convenţie de la Geneva dintr-un anumit punct de vedere istoric (deoarece era formulată la Geneva), dar după 1949 a fost numită a treia Convenţie de la Geneva deoarece, cronologic vorbind, a fost creată după Convenţia de la Haga. Reacţionând faţă de experienţa celui de-al Doilea Război Mondial, A Patra Convenţie de la Geneva, o nouă convenţie „legată de protecţia civililor în vreme de război”, a fost adoptată. De asemenea, protocoalele adiţionale din data de 8 iunie 1977 au dorit să facă în aşa fel încât convenţia să poată fi aplicată şi în cazul războaielor civile. Astăzi, cele patru convenţii şi protocoalele sale adiţionale conţin peste 600 de articole, o creştere spectaculoasă faţă de cele 10 din 1864.

La sărbătorirea centenarului său, în 1963, CICR împreună cu Liga Societăţilor de Cruce Roşie, a primit al treilea Premiu Nobel pentru Pace. Din 1993, persoanelor care nu sunt de origine elveţiană le-a fost permis să lucreze ca delegaţi ai Comitetului, o sarcină care până atunci nu a fost permisă persoanelor ce nu posedau cetăţenie elveţiană.

La data de 16 octombrie 1990, Adunarea Generală a ONU a decis să acorde CICR statutul de observator la sesiunile sale, primul astfel de permis acordat unei organizaţii private. Rezoluţia a fost propusă de 138 de state membre şi a fost introdusă de ambasadorul italian Vieri Traxler, în memoria originilor organizaţiei în Bătălia de la Solferino. Un acord cu guvernul elveţian semnat la data de 19 martie 1993, a afirmat independenţa deplină a Comitetului faţă de guvernul Elveţiei. Acordul protejează proprietăţile CICR din Elveţia, incluzând sediile şi arhivele sale şi garantează protejarea transferului de bunuri şi bani.

La sfârşitul Războiului Rece, activitatea CICR a devenit mult mai periculoasă. În anii '90, şi-au pierdut viaţa mai mulţi delegaţi decât în orice moment al istoriei, în special intervenind în conflicte armate locale. Aceste incidente au demonstrat de cele mai multe ori nerespectarea regulilor Convenţiilor de la Geneva şi ale simbolurilor sale protectoare. Printre delagaţii ucişi se numără:

• Frédéric Maurice. A murit la data de 19 mai 1992 la vârsta de 39 de ani, la o zi după ce un transport al Crucii Roşii escortat de el a fost atacat la Sarajevo.
• Fernanda Calado (Spania), Ingeborg Foss (Norvegia), Nancy Malloy (Canada), Gunnhild Myklebust (Norvegia), Sheryl Thayer (Noua Zeelandă), şi Hans Elkerbout (Olanda). Au fost ucişi în timp ce dormeau la data de 17 decembrie 1996 în spitalul CICR din oraşul cecen Nowije Atagi, în apropiere de Groznîi. Ucigaşii lor nu au fost prinşi niciodată.
• Rita Fox (Elveţia), Véronique Saro (Republica Democrată Congo), Julio Delgado (Columbia), Unen Ufoirworth (RD Congo), Aduwe Boboli (RD Congo), şi Jean Molokabonge (RD Congo). La data de 26 aprilie 2001, se aflau în două maşini, fiind într-o misiune de ajutorare în nord-estul Republicii Democrate Congo, când au fost împuşcaţi de atacatori necunoscuţi.
• Ricardo Munguia (El Salvador). Lucra în Afghanistan şi călătorea cu colegi din această ţară când maşina lor a fost oprită de bărbaţi înarmaţi necunoscuţi. A fost ucis, dar colegilor lui li s-a acordat dreptul de a pleca. A murit la 39 de ani.
• Vatche Arslanian (Canada). Din 2001, a fost coordonator logistic şi lucra pentru misiunea CICR din Irak. A murit când se deplasa prin Baghdad împreună cu colegii săi din cadrul Semilunii Roşii Irakiene. Maşina lor a intrat într-o zonă în care se realizau schimburi de focuri.
• Nadisha Yasassri Ranmuthu (Sri Lanka). A fost ucis de atacatori necunoscuţi la data de 22 iulie 2003, când maşina sa a fost incendiată în apropierea oraşului Hilla, la Sud de Baghdad.

[modifică] Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

[modifică] Istorie

În 1919, reprezentanţi ai societăţilor de Cruce Roşie din Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia şi Statele Unite s-au reunit la Paris pentru a fonda „Liga Societăţilor de Cruce Roşie”. Ideea originală îi aparţine lui Henry Davison, pe atunci preşedintele Crucii Roşii Americane (ARC). Această mişcare, condusă de Crucea Roşie Americană a extins activitatea internaţională a Crucii Roşii. ARC avusese deja o misiune foarte solicitantă în urma unei catastrofe naturale.

Formarea Ligii, ca o organizaţie adiţională a Crucii Roşii Internaţionale nu s-a realizat fără controverse datorită mai multor motive. CICR a avut îngrijorări privind o posibilă rivalitate între cele două organizaţii. Fondarea Ligii a fost văzută ca o încercare de a submina poziţia de lider a CICR în cadrul organizaţiei şi de a transfera treptat atribuţiile şi competenţele sale către o instituţie multilaterală. În plus, toţi membrii fondatori ai Ligii erau societăţi din state din Antanta sau state asociate acesteia. Statutul original al Ligii din mai 1919 conţinea mai multe prevederi care acordau societăţilor fondatoare drepturi speciale şi, datorită eforturilor lui Henry P. Davison, dreptul de a exclude permanent societăţile de Cruce Roşie din statele aparţinând Puterilor Centrale şi anume Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria şi Turcia, la acestea adăugându-se şi Rusia. Aceste reguli erau contrare principiilor de universalitate şi egalitate ale Crucii Roşii, fapt ce a alimentat temerile CICR.

Prima misiune de ajutorare organizată de Ligă a fost pentru victimele unei epidemii de tifos în Polonia. La doar cinci ani de la fondarea sa, Liga făcuse deja 47 de apeluri pentru donaţii în 34 de ţări. Suma totală s-a ridicat la 685 de milioane de franci elveţieni, bani care au fost folosiţi pentru suplimentarea ajutoarelor victimelor foametei din Rusia, Germania şi Albania; cutremurelor din Chile, Persia, Japonia, Columbia, Ecuador, Costa Rica şi Turcia şi refugiaţilor din Grecia şi Turcia. Prima misiune a Ligii într-un dezastru la scară mare a avut loc în urma unui cutremur petrecut în Japonia în 1923 care a ucis 200.000 de persoane şi a lăsat mult mai multe persoane rănite sau fără adăpost. Datorită coordonării Ligii, Societatea de Cruce Roşie din Japonia a primit bunuri de la organizaţiile sale surori în valoare totală de aproximativ 100 de milioane de dolari americani. Altă acţiune a Ligii a fost crearea organizaţiilor de tineret ale Crucii Roşii în cadrul societăţilor naţionale.

O misiune comună a Ligii şi CICR în timpul Războiului Civil din Rusia din 1917 până în 1922 a fost prima dată când mişcarea a fost implicată într-un conflict intern, chiar dacă nu a avut un mandat special din partea Convenţiei de la Geneva. Liga, cu suportul a peste 25 de societăţi naţionale a organizat misiuni de asistenţă şi de distribuire a hranei şi altor ajutoare populaţiei civile afectate de foamete şi boli. CICR a lucrat cu Crucea Roşie Rusă şi mai târziu cu societatea Uniunii Sovietice. În 1928 a fost fondat „Consiliul Internaţional” pentru a coordona cooperarea dintre CICR şi Ligă, o sarcină care mai târziu a fost preluată de „Comisia Permanentă”. În acelaşi an, un statut comun al mişcării a fost adoptat pentru prima dată, definind rolurile CICR şi ale Ligii în cadrul mişcării.

În timpul războiului dintre Etiopia şi Italia între anii 1935 şi 1936, Liga a contribuit cu ajutoare în valoare de aproximativ 1,7 milioane franci elveţieni. Datorită regimului fascist din Italia, condus de Benito Mussolini, statul italian a refuzat orice cooperare cu Crucea Roşie, aceste bunuri fiind livrate doar Etiopiei. În timpul războiului, aproximativ 29 de persoane şi-au pierdut viaţa chiar fiind sub protecţia explicită a simbolului Crucii Roşii datorită atacurilor Armatei Italiene. În timpul Războiului Civil din Spania între anii 1936 şi 1939 Liga şi-a unit din nou forţele cu CICR cu ajutorul a 41 de societăţi naţionale. În 1939, al începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Liga şi-a mutat sediul de la Paris la Geneva pentru a profita de neutralitatea Elveţiei.

În 1952, statutul comun al mişcării din 1928 a fost modificat pentru prima dată. De asemenea, perioada de decolonizare dintre anii 1960 şi 1970 a fost marcată de un salt uriaş al numărului de orgnizaţii naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. La sfârşitul anilor '60, erau mai mult de 100 de astfel de societăţi la nivel internaţional. La data de 10 decembrie 1963, Federaţia şi CICR au primit Premiul Nobel pentru Pace. În 1983, Liga a fost redenumită în „Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie” pentru a marca creşterea numărului de societăţi naţionale care operau sub simbolul Semilunii Roşii. Trei ani mai târziu, cele 7 principii de bază ale mişcării adoptate în 1965 au devenit parte a statutului său. Numele Ligii a fost schimbat din nou în 1991, ajungându-se la actualul său nume, „Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie”. În 1997, CICR şi Federaţia au semnat Acordul de la Sevilla care a definit responsabilităţile ambelor organizaţii în cadrul mişcării. În 2004, Federaţia şi-a început cea mai mare misiune după dezastrul din Asia de Sud provocat de un tsunami în acelaşi an. Peste 40 de societăţi naţionale au lucrat cu peste 22.000 de voluntari pentru a ajutora persoanele rămase fără adăpost şi hrană.

[modifică] Preşedinţi ai Federaţiei

Din anul 2001, preşedintele Federaţiei este Don Juan Manuel Suárez Del Toro Rivero din Spania. Vice-preşedinţii sunt René Rhinow, Bengt Westerberg (Suedia), Tadateru Konoe (Japonia), Shimelis Adugna (Ethiopia) şi Raymond Forde (Barbados).

Foşti preşedinţi:

1919 - 1922: Henry Davison (SUA) 1922 - 1935: John Barton Payne (SUA) 1935 - 1938: Cary Travers Grayson (SUA) 1938 - 1944: Norman Davis (Sua) 1944 - 1945: Jean de Muralt (Elveţia) 1945 - 1950: Basil O'Connor (SUA)

1950 - 1959: Emil Sandstrom (Suedia) 1959 - 1965: John MacAulay (Canada) 1965 - 1977: José Barroso Chávez (Mexic) 1977 - 1981: Adetunji Adefarasin (Nigeria) 1981 - 1987: Enrique de la Mata (Spania) 1987 - 1997: Mario Enrique Villarroel Lander (Venezuela) 1997 - 2000: Astrid Nøklebye Heiberg (Norvegia)

[modifică] Activităţi

[modifică] Organizarea Mişcării

Există aproximativ 97 de milioane de persoane la nivel mondial care lucrează cu CICR, Federaţia şi societăţile naţionale. Există aproximativ 300.000 de membri permanenţi.

Conferinţa Internaţională din 1965 de la Viena a adoptat şapte principii de bază care trebuiau să fie comune tuturor părţilor componente ale Mişcării, şi care au fost adăugate statutului Mişcării în 1986:

• Umanitate
• Imparţiale
• Neutralitate
• Independenţă
• Voluntariat
• Unitate
• Universalitate

Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, care are loc o dată la patru ani, este cel mai mare corp instituţional al Mişcării. Reuneşte delegaţi ai tuturor societăţilor naţionale.

[modifică] Activităţile şi organizarea CICR

[modifică] Misiunea CICR şi responsabilităţile sale în cadrul Mişcării

Misiunea oficială a CICR, ca organizaţie imparţială, neutră şi independentă este aceea de a garanta protecţia vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale. Conforma Acordului de la Sevilla din 1997, este „Agenţia de conducere” a Mişcării în conflicte. Cele mai importante sarcini ale Comitetului sunt:

• monitorizarea conformităţii părţilor dintr-un conflict cu Convenţiile de la Geneva
• acordarea de asistenţă medicală celor răniţi pe câmpul de luptă
• supervizarea tratării prizonierilor de război
• acordarea de ajutor în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate
• protejarea populaţiei civile
• arbitrarea părţilor dintr-un conflict armat.

[modifică] Statut legal şi organizare

Sediul CICR se află în oraşul Geneva din Elveţia şi are birouri externe în 80 de ţări. Are aproximativ 12.000 de membri la nivel mondial, dintre care aproape 800 dintre aceştia lucrează în cadrul sediului de la Geneva. Contrar a ceea ce se crede, CICR nu este o Organizaţie non-guvernamentală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici o organizaţie internaţională. Deoarece membrii săi pot fi doar cetăţeni elveţieni, nu are o politică deschisă indivizilor din alte state ca alte ONG-uri. Cuvântul „Internaţional” din numele său nu se referă la capacitatea unei persoane de a fi membru, ci la scopul său de a întreprinde acţiuni internaţionale, conform Convenţiilor de la Geneva. CICR are privilegii speciale şi imunitate legală în mai multe state, bazate pe legile din statele respective sau pe acorduri între Comitet şi guvernele naţionale. Conform legii elveţiene, CICR este o asociaţie privată.

[modifică] Finanţare şi chestiuni financiare

Bugetul pe 2005 al CICR a fost de aproximativ 970 milioane franci elveţieni. Majoritatea acestor bani vine din Elveţia, de la societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie şi de la organizaţii internaţionale cum ar fi Uniunea Europeană. Toate plăţile către CICR sunt voluntare şi sunt primite ca donaţii bazate pe două tipuri de apeluri ale Comitetului: Apeluri Centrale pentru acoperirea nevoilor interne şi Apeluri de Urgenţă pentru misiunile sale individuale.

[modifică] Activităţile şi organizarea Federaţiei

[modifică] Misiunea Federaţiei şi responsabilităţile sale în cadrul Mişcării

Federaţia coordonează cooperarea dintre societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie din toată lumea şi sprijină fondarea unor noi societăţi naţionale în ţările în care nu există. La nivel internaţional, Federaţia organizează şi conduce misiuni de asistenţă în caz de dezastre naturale, dezastre provocate de om, epidemii şi alte urgenţe. Conform Acordului de la Sevilla din 1997, Federaţia este Agenţia de conducere a Mişcării în orice situaţie de urgenţă care nu apare într-o zonă de conflict armat. Federaţia cooperează cu societăţile naţionale din ţările afectate - fiecare fiind numită Societate Naţională de Operare (ONS) - la fel ca şi cu societăţile naţionale din alte state care doresc să coopereze - numite Societăţi Naţionale Participante (PNS). Dintre cele 187 de societăţi naţionale admise ca fiind membre cu drepturi depline sau observatoare, între 25 şi 30 lucrează ca PNS-uri în alte state. Cele mai active dintre acestea sunt Crucea Roşie Americană, Crucea Roşie Britanică, Crucea Roşie Germană, Crucea Roşie Suedeză şi cea norvegiană.

[modifică] Societăţile naţionale în cadrul Mişcării

[modifică] Recunoaşterea oficială a unei societăţi naţionale

Societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape fiecare ţară din lume. În cadrul statelor în care se află, acestea preiau datoriile şi rsponsabilităţile unei societăţi naţionale de ajutorare lucru definit de Legea Umanitară Internaţională. În cadrul Mişcării, CICR e responsabil de recunoaşterea legală a unei societăţi de ajutor ca societate naţională de Cruce sau Semilună Roşie. Regulile exacte pentru recunoaştere sunt definite în statutul Mişcării: Articolul 4 din acest statut conţine „Condiţiile pentru recunoaşterea Societăţilor Naţionale”:

Pentru a fi recunoscută în termenii Articolului 5, paragraful 2 b) ca Societate Naţională, Societatea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie constituită pe teritoriul unui stat independent unde este respectată Convenţia de la Geneva pentru Ameliorarea Condiţiei Răniţilor şi Bolnavilor pe câmpurile de luptă.
2. Să fie unica Societate de Cruce sau Semilună Roşie din statul respectiv şi să fie condusă de un corp central care să fie singurul competent să o reprezinte.
3. Să fie recunoscută corespunzător de guvernul din ţara respectivă pe baza Convenţiilor de la Geneva şi a legislaţiei naţionale ca societate voluntară.
4. Să aibă un statut autonom care să-i permită operarea în conformitate cu Principiile Fundamentale ale Mişcării.
5. Să folosească numele şi emblema Crucii sau Semilunii Roşii în conformitate cu Convenţiile de la Geneva.
6. Să fie organizată astfel încât să îndeplinească sarcinile definite în propriul statut, inclusiv pregătirea pentru război pe timp de pace.
7. Să-şi extindă activităţile pe întreg teritoriul Statului.
8. Să recruteze membri voluntari, indiferent de rasă, sex, clasă socială, religie sau opinii politice.
9. Să adere la prezentul Statut şi să coopereze cu membrii Mişcării.
10. Să respecte Principiile Fundamentale ale Mişcării şi să fie ghidată în munca sa de principiile legilor umanitare internaţionale.

După recunoaşterea de către CICR, o societate naţională e acceptată ca membră a Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

[modifică] Simboluri ale Mişcării

Simbolurile descrise mai jos au două înţelesuri distincte. Pe de o parte, simbolurile vizuale ale Crucii Roşii, Semilunii Roşii, Leului şi Soarelui Roşu şi Cristalului Roşu servesc ca semne protectoare în conflictele armate, lucru definit în cadrul Convenţiilor de la Geneva. Aceasta se numeşte utilizare protectoare a simbolurilor. Pe de altă parte, aceste simboluri sunt folosite ca semne distinctive de acele organizaţii care sunt parte a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. Aceasta este utilizare indicativă a emblemelor.

[modifică] Crucea Roşie

Crucea Roşie pe un fundal alb a fost simbolul original de protecţie declarat la Convenţia de la Geneva din 1864. Este o inversare a steagului naţional al Elveţiei, fiind adoptat pentru a-l onora pe fondatorul său, elveţianul Henry Dunant şi ţara sa. Idea de a introduce un simbol de protecţie uniform şi neutru, precum şi respectivul model aparţine doctorului Louis Appia şi generalului Henri Dufour, membri fondatori ai Comitetului Internaţional. Crucea Roşie este definită ca simbol protector în Articolul 7 al Convenţiei de la Geneva din 1864, Capitolul VII şi Articolul 38 în Convenţia de la Geneva din 1949. Există un acord neoficial în cadrul Mişcării Crucii Roşii şi Semilunei Roşii prin care forma crucii ar trebui să fie una compusă din cinci pătrate. Totuşi, indiferent de formă, orice Cruce Roşie pe fundal alb ar trebui să fie un semn valid şi recunoscut ca semn de protecţie. Dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute actual de către CICR, 151 folosesc Crucea Roşie ca emblemă oficială. În plus, Crucea Roşie este folosită de societatea naţională din Tuvalu.

[modifică] Semiluna Roşie

În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună Roşie în locul Crucii Roşii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi afectat pe soldaţii musulmani. În 1877, Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii, după care şi Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii. După aceste evenimente, CICR a declarat în 1878 că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiţionale pentru statele non-creştine. Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convenţiile de la Geneva au fost amendate (mai precis Articolul 19). Original, Semiluna Roşie a fost folosită de Turcia şi Egipt. De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna Roşie a devenit emblema majorităţii statelor cu populaţii majoritar musulmane. Societăţile naţionale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989) şi-au schimbat oficial numele şi emblema de la Crucea Roşie la Semiluna Roşie. Semiluna Roşie este folosită de 33 dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute la nivel mondial.

[modifică] Cristalul Roşu

Datorită controversei legate de societatea naţională din Israel, Magen David Adom şi alte dispute, introducerea unui simbol de protecţie adiţional şi neutru a fost pus în discuţie mai mulţi ani, Cristalul Roşu fiind cea mai populară propunere. Alte încercări au inclus Sri Lanka (1957) şi India (1977) care au încercat să introducă o Svastică Roşie. De asemenea, societăţile din Kazakhstan şi Eritreea au încercat să folosească o combinaţie a Crucii şi Semilunii Roşii, după modelul Uniunii Sovietice, care a folosit această combinaţie până la destrămarea sa. Oricum, amendarea Convenţiilor de la Geneva pentru adăugarea unui nou simbol de protecţie solicită o conferinţă diplomatică a tuturor celor 192 de state semnatare. Guvernul elveţian a organizat o astfel de conferinţă care ar fi trebuit să aibă loc între 5 şi 6 decembrie 2005 pentru a adopta un al treilea protocol la Convenţiile de la Geneva pentru introducerea Cristalului Roşu ca simbol adiţional cu statut egal cu Semiluna Roşie şi Crucea Roşie. Conferinţa a fost amânată pentru data de 7 decembrie iar protocolul a fost adoptat. Din toate statele care au participat la conferinţă, 98 au votat pentru, 27 împotrivă şi 10 s-au abţinut de la vot.

Deşi prima încercare de aderare a Israelului datează din 1948 şi a fost reînoită în fiecare an, CICR, sub presiunea ţărilor din blocul arab-musulman a refuzat sistematic această aderare. La data de 22 iunie 2006 CICR a anunţat că Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie a adoptat Cristalul Roşu ca emblemă adiţională şi a anunţat de asemenea recunoaşterea Societăţii Palestiniene de Semilună Roşie (PRCS) şi Societatea Naţională Israeliană, Magen David Adom (MDA).^[1]. De menţionat că recunoaşterea simultană, ca pachet a acestor două organizaţii a fost deosebit de problematică deoarece, pentru a fi recunoscută ca Societate Naţională, conform articolului 5, paragraful 2 b)Societatea „trebuie să fie constituită pe teritoriul unui stat independent unde este respectată Convenţia de la Geneva pentru Ameliorarea Condiţiei Răniţilor şi Bolnavilor pe câmpurile de luptă.” ori Societatea Palestiniană de Semilună Roşie (PRCS) nu aparţine unui stat, cel mult, unei regiuni autonome. Cât despre „respectarea Convenţiei de la Geneva pentru Ameliorarea Condiţiei Răniţilor şi Bolnavilor pe câmpurile de luptă", este inexistentă în respectiva Autoritate Autonomă Palestineană şi cu deosebire în zona Gaza (vezi cazul soldatului israelian prizonier Şalit).

La data de 14 ianuarie 2007, al treilea protocol adiţional a intrat în vigoare.

[modifică] Leul şi Soarele Roşu

Între 1924 şi 1980, Iranul a utilizat 'Leul şi Soarele Roşu' ca simbol pentru societatea sa naţională, bazat pe steagul Dinastiei Qajar. Leul şi Soarele Roşu a fost recunoscut ca simbol protector în 1929, odată cu Semiluna Roşie. În ciuda faptului că Iranul a adoptat Semiluna Roşie în 1980, acest stat are dreptul de a utiliza simbolul. Este considerat în continuare simbol de protecţie.

[modifică] Magen David Adom

Magen David Adom, (ebraică Steaua lui David Roşie) societatea naţională din Israel, a folosit Steaua lui David Roşie ca emblemă încă de la fondarea sa şi iniţial propusă ca un adaos Crucii Roşii, Semilunii Roşii şi Leului Roşu în 1931. Propunerea a fost respinsă de CICR. Israelul a încercat din nou să introducă emblema sa ca al treilea simbol de protecţie în cadrul Convenţiilor de la Geneva, dar propunerea a fost respinsă în 1949. Datorită faptului că Steaua Roşie a lui David nu este încă un simbol de protecţie recunoscut, recunoaşterea Magen David Adom ca societate naţională a fost amânată.

Abia în 2006 CICR a recunoscut oficial Magen David Adom.^[2] Chiar dacă organizaţia a câştigat recent recunoaşterea oficială, a avut o reputaţie excelentă în cadrul Mişcării pentru mai mulţi ani şi a participat la foarte multe activităţi internaţionale, în cooperare cu Federaţia, dar şi cu CICR.

[modifică] Vezi şi

• Crucea Roşie Română
• Crucea Roşie Moldova

[modifică] Note

[modifică] Bibliografie

• David P. Forsythe: Humanitarian Politics: The International Committee of the Red Cross. Johns Hopkins University Press, Baltimore 1978, ISBN 0-8018-1983-0
• Henry Dunant: A Memory of Solferino. ICRC, Geneva 1986, ISBN 2-88145-006-7
• Hans Haug: Humanity for all: the International Red Cross and Red Crescent Movement. Henry Dunant Institute, Geneva in association with Paul Haupt Publishers, Berna 1993, ISBN 3-258-04719-7
• Georges Willemin, Roger Heacock: International Organization and the Evolution of World Society. Volume 2: The International Committee of the Red Cross. Martinus Nijhoff Publishers, Boston 1984, ISBN 90-247-3064-3
• Pierre Boissier: History of the International Committee of the Red Cross. Volume I: From Solferino to Tsushima. Henry Dunant Institute, Geneva 1985, ISBN 2-88044-012-2
• André Durand: History of the International Committee of the Red Cross. Volume II: From Sarajevo to Hiroshima. Henry Dunant Institute, Geneva 1984, ISBN 2-88044-009-2
• International Committee of the Red Cross: Handbook of the International Red Cross and Red Crescent Movement. 13th edition, ICRC, Geneva 1994, ISBN 2-88145-074-1
• John F. Hutchinson: Champions of Charity: War and the Rise of the Red Cross. Westview Press, Boulder 1997, ISBN 0-8133-3367-9
• Caroline Moorehead: Dunant's dream: War, Switzerland and the history of the Red Cross. HarperCollins, London 1998, ISBN 0-00-255141-1 (Hardcover edition); HarperCollins, Londra 1999, ISBN 0-00-638883-3 (Paperback edition)
• François Bugnion: The International Committee of the Red Cross and the protection of war victims. ICRC & Macmillan (ref. 0503), Geneva 2003, ISBN 0-333-74771-2
• Angela Bennett: The Geneva Convention: The Hidden Origins of the Red Cross. Sutton Publishing, Gloucestershire 2005, ISBN 0-7509-4147-2
• David P. Forsythe: The Humanitarians. The International Committee of the Red Cross. Cambridge University Press, Cambridge 2005, ISBN 0-521-61281-0

[modifică] Legături externe

• en es fr Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
• en es fr ar Comisia Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
• en es fr ar ru zh pt CICR
• en es fr IFRC
• Crucea Roşie Română
• Crucea Roşie Română, Bucureşti, Sector 4
• Crucea Roşie Cluj