Războiul Civil Rus

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Istoria Rusiei
Stema Rusiei
Acest articol este parte a unei serii
Slavii estici timpurii
Rusia Kieveană
Bulgaria de pe Volga
Hazarii
Cnezatul Vladimir-Suzdal
Republica Novgorodului
Invazia mongolă
Hoarda de Aur
Hanatul Kazanului
Hanatul Astrahanului
Hanatul Siberiei
Hanatul Crimeii
Cnezatul Moscovei
Imperiul Rus
1682-1796
1796-1855
1855-1892
1892-1917
Revoluția din 1905
Revoluția din 1917
Războiul civil
Uniunea Sovietică
1927-1953
1953-1985
1985-1991
Federația Rusă

Portal Rusia
 v  d  m 

Războiul Civil Rus s-a desfășurat între 1917 și 1923. După succesul Revoluției Ruse, noul guvern bolșevic al Rusiei a semnat pacea cu Germania la Brest-Litovsk, tratatul de pace fiind ratificat pe 6 martie 1918. Acest tratat de pace era singura opțiune, deoarece armata rusă era într-o stare haotică și de totală indisciplină atunci când Germania a atacat în februarie 1918, deși vechea armata țaristă fusese reorganizată în ianuarie ca "Armata Roșie a Muncitorilor și Țăranilor".

Acest tratat a unit un număr de grupuri antibolșevice din Rusia sau din afara ei, să acționeza împotriva noului regim. De exemplu, Winston Churchill a declarat că bolșevismul trebuie "strâns de gât în leagăn".

Privire de ansamblu[modificare | modificare sursă]

Războiul s-a dus în principal între "Roșii", care erau comuniștii și revoluționarii, și "Albii", care erau monarhiștii, conservatorii, liberalii și socialiștii care se opuneau Revoluției bolșevice. A mai existat un grup al naționaliștilor și anarhiștilor cunoscuți ca "Verzii", sau ceva mai târziu cunoscuți și ca "Negrii", care au jucat un rol mai puțin însemnat în război, care i-au hărțuit atât pe Albi cât și pe Roșii, iar uneori s-au bătut între ei. În plus, Antanta și alte câteva țări au intervenit de partea Albilor[necesită citare], ceea ce a agravat războiul civil.

Roşu – Frontierele la 1921
Portocaliu – Zona controlată de bolşevici, noiembrie 1918
Albastru- Avansarea maximă a "Albilor"

Războiul s-a purtat pe trei fronturi principale: cel estic, cel sudic și cel de nord-vest. Războiul poate fi împărțit în mare în trei perioade.

Prima perioadă a războiului a durat de la Revoluție până la Armistițiu. Conflictul a început cu grupuri de ruși dezertori, principala forță fiind proaspăta formată Armata Voluntarilor în regiuna râului Don, cărora li s-a alăturat mai târziu, în Siberia, Legiunea Cehă. În răsărit, existau de asemenea două administrații antibolșevice, Komuch în Samara și guvernul naționalist siberian aflat în Omsk.

Cea mai mare parte a luptelor din această perioadă a fost sporadică, implicând numai mici grupuri, în mijlocul unei scene strategice care se schimba pe zi ce trece. Printre cei implicați în luptă s-au aflat Legiunea Cehă, sau Cehii Albi (Белочехи, Bielocehi), polonezii din Divizia a 5-a de Pușcași Polonezi și unitățile bolșevice Pușcașii Roșii Letoni (Красные латышские стрелки,Krasnie Latișskie strelki).

A doua perioadă a războiului a fost perioada hotărâtoare și a durat numai din martie până în noiembrie 1919. La început, armatele Albilor au avansat cu succes dinspre sud (sub conducerea lui Anton Denikin), dinspre nord-vest (sub conducerea lui Nicolai Nicolaevici Iudenici) și dinspre est (sub conducerea lui Alexandr Vasilevici Kolceak), reușind să împingă înapoi nou-formata Armată Roșie, croindu-și drum către Moscova. Dar Lev Troțki a reușit să reformeze Armata Roșie, a oprit înaintarea lui Kolceak în iunie, iar pe Denikin și pe Iudenici i-a respins în octombrie. Puterea de luptă a lui Kolceak și a lui Denikin a fost distrusă aproape simultan pe la mijlocul lunii noiembrie.

A treia perioadă a războiului a fost îndelungatul asediu al forțelor Albilor din Crimeea. Piotr Nicolaievici Wrangel a adunat rămășițele armatelor lui Denikin și și-au fortificat pozițiile în Crimeea. Au apărat aceste poziții până când Armata Roșie s-a întors din Polonia, unde luptase în Războiul Polono-Sovietic începând din 1919. Când toată forța Armatei Roșii a fost arncată asupra Albilor, aceștia din urmă au fost rapid copleșiți și forțele rămase au fost evacuate la Constantinopol în noiembrie 1920.

Desfășurarea evenimentelor[modificare | modificare sursă]

Prima încercare de a smulge puterea din mâinile bolșevicilor a fost făcută de Kerenski încă din octombrie 1917. A fost sprijinită de rebeliunea iuncherilor din Petrograd, dar aceste încercări au fost repede înfrânte de Gărzile Roșii.

Anglia, Franța, Canada, Statele Unite și alte 17 puteri au intervenit în războiul civil de partea Albilor. După ce Aliații au învins Puterile Centrale în noiembrie 1918, au continuat intervenția în războiul împotriva comuniștilor, pentru a preîntâmpina ceea ce ei se temeau că poate deveni Revoluția Socialistă Mondială. Lenin a fost surprins de izbucnirea războiului civil și la început a subestimat proporțiile forțelor care se ridicaseră împotriva noii sale țări. Primele succese din zona Donului l-a făcut să fie prea încrezător.

Grupurile inițiale care se ridicaseră împotriva comuniștilor erau reprezentate în principal de generali contrarevoluționari și armatele locale de cazaci care juraseră credință Guvernului Provizoriu. Printre cei mai importanți conducători s-au numărat: Alexei Maximovici Kaledin (cazacii de pe Don), Alexander Dutov (Cazacii din Orenburg) și Grigori Mihailovici Semenov (Cazacii din Baikal).

În noiembrie, generalul Mihail Vasilevici Alexeev, fostul Comandant Suprem țarist, a început să organizeze Armata a Voluntară.(Добровольческая Армия Dobrovolceskaia Armia) în Novocerkassk. Lui i s-au alăturat în decembrie Lavr Gheorghevici Kornilov, Denikin și alții. Ajutați de Kaledin, au cucerit Rostovul în decembrie.

Însă cazacii nu erau foarte dornici de luptă și când a început contraofensiva sovietică sub conducerea lui Vladimir Alexandrovici Antonov-Ovseenko, cazacii au dezertat în masă din unitățile lui Kaledin, care s-a sinucis. Forțele lui Antonov au recucerit rapid Rostovul și până la sfârșitul lui martie 1918 a fost proclamată Republica Sovietică de pe Don. Armata Voluntară a fost evacuată în februarie și a scăpat în Kuban, unde s-a unit cu cazacii din zonă. Forțele lor reunite au încercat să cucerească Jekaterinodar, dar fără succes. Kornilov a fost ucis pe 13 aprilie într-un bombardament de artilerie, iar comanda a fost luată de Denikin, care s-a retras spre Don. Aici, sovietele reușiseră să câștige antipatia populației locale, iar Armata Voluntară a găsit astfel noi recruți.

Afiş de propagandă al Armatei Albe înfăţişându-l pe Troţki drept "Diavol jidănesc". Textul scris deasupra spune: "Pace şi libertate în Sovdepia [1]".

De-abia în primăvara anului 1918 menșevicii și socialist-revoluționarii s-au alăturat luptelor armate. La început, ei s-au opus răsturnării prin puterea armelor a bolșevicilor, dar semnarea tratatului de pace și stabilirea unor măsuri dure, dictatoriale, le-au schimbat opțiunile.

Ei erau un pericol potențial, deoarece aveau o oarecare susținere populară și autoritatea dată de câștigarea alegerilor din 1918 pentru Adunarea Constituantă Rusă. Ei aveau totuși nevoie și de sprijin militar. O încercare făcută de socialist-revoluționari de a recruta trupe letone s-a dovedit a fi un dezastru. Norocul lor a fost Legiunea Cehă, care s-a dovedit mai de încredere pentru "contrarevoluția democratică".

Legiunea Cehă făcuse parte din vechea armată țaristă, iar în octombrie 1917 număra aproximativ 30.000 de oameni, cei mai mulți foști prizonieri de război și dezertori din armata Austro-Ungară. Încurajați de Tomás Masaryk, Legiunea a fost redenumită Corpurile de armată ceho-slovace care aveau ca scop continuarea luptelor cu Germania.

O înțelegere cu guvernul sovietic de evacuare a Corpurilor de armată ceho-slovace pe calea apei, (cu îmbarcarea din portul Vladivostok), a căzut, atunci când s-a încercat dezarmarea lor. Legiunea Cehă s-a răsculat în iunie 1918 la Celiabinsk. În numai o lună, cehoslovacii controlau cea mai mare parte a vestului Siberiei și zone întinse ale regiunilor râului Volga și a munților Ural. Până în august, ei au reușit să-și extindă controlul și mai mult, izolând Siberia de restul Rusiei și împiedicând aprovizionarea Moscovei cu prețiosul grâu din zonă.

Menșevicii și socialist-revoluționarii au sprijinit acțiunile țăranilor împotriva controlului sovietic asupra rezervelor de hrană. În mai 1918, cu sprijinul cehoslovacilor, ei au cucerit Samara și Saratov, punând bazele Comitetului Membrilor Adunării Constituante (Комуч, Komuch). Până în iulie, autoritatea Komuch se extindea asupra celei mai mari părți a zonelor controlate de cehoslovaci. Ei aveau intenția de a redeschide conflictul cu Germania și au început să-și formeze propria Armată populară. Au început, de asemenea, să introducă propriile reforme socialiste, dar fără schimbările economice nepopulare pe care le urmăreau sovietele.

S-au mai format "guverne" naționaliste și conservatoare ale bașkirilor, kîrgîzilor șitătarilor și de asemenea s-a format un Guvern Regional al Siberiei la Omsk. În septembrie 1918, guvernele antisovietice s-au întâlnit la Ufa și au căzut de acord să formeze un nou 'Guvern Provizoriu' în Omsk, având o conducere colectivă (Directorat) formată din cinci membri: trei socialist-revoluționari, (Avxentiev, Boldîrev și Zenzinov) și doi cadeți din parteaPartidului Constituțional Democratic Rus, (Vinogradov și Volgogodskii).

Noul guvern a ajuns repede sub influența Guvernului Regional Siberian și a noului său Ministru de Război, Contraamiralul Alexandr Vasilevici Kolceak. Pe 18 noiembrie, o lovitură de stat l-a consacrat pe Kolceak ca dictator. Membrii Directoratului au fost arestați, iar Kolceak s-a autopromovat la gradul de Amiral și s-a autoproclamat "Conducătorul Suprem".

Pentru sovietici, această schimbare nu a fost în principal o problemă militară, ci o victorie politică, deoarece confirma că oponenții lor sunt niște reacționari antidemocratici. Dar Kolceak s-a dovedit un comandant militar priceput. După reorganizarea Armatei Populare, forțele lui au reușit cucerirea orașului Perm și și-au extins controlul în teritoriul sovietic.

În teritoriul controlat de soviete, după al cincilea Congres al Sovietelor din iulie, doi socialiști-revoluționari de stânga – Iakov Bliumkin și Nicolai Andreiev – l-au asasinat pe ambasadorul Germaniei la Moscova, contele Mirbach, într-o încercare de a-i provoca pe germani să reînceapă ostilitățile. Alți socialist-revoluționari de stânga au capturat câțiva bolșevici de frunte și au încercat să ridice unitățile militare ale Armatei Roșii împotriva regimului sovietic.

Sovietele au reușit să înfrângă revoltele locale organizate de socialiști-revoluționari și de anarhiști. Lenin personal s-a scuzat pentru asasinat, deși represalii germane erau puțin probabile datorită luptelor de pe Frontul de Vest. S-au efectuat arestări în masă ale socialist-revoluționarilor și, după încă două acte teroriste din 30 august, asasinarea președintelui CEKA din Petrograd, Moisei Urițki, și rănirea lui Lenin, a fost dezlănțuită "Teroarea Roșie". Menșevicii și socialist-revoluționarii au fost excluși din soviete și orice persoană suspectă de activități contrarevoluționare a fost întemnițată sau executată fără judecată.

Reorganizarea Armatei Roșii[modificare | modificare sursă]

După insuccesele în lupta cu trupele germane, Armata Roșie a fost reorganizată sub comanda noului Consiliu Militar Revoluționar condus de Lev Troțki. Unitățile militare pestrițe au fost omogenizate, iar foștii ofițeri au fost reîncadrați în armată ca "specialiști militari". În mai 1918, a fost reintrodus serviciul militar obligatoriu, din cauza numărului foarte scăzut de militari înrolați – numai 450.000 de oameni. În iulie, comandanții din armata au fost epurați, cu scopul de a înceta promovarea ofițerilor a căror singură calitate era cea de membru de partid și de a încadra unitățile cu ofițeri experimentați, formați în perioada prerevoluționară. În septembrie, Troțki a fost numit șef al noului Consiliu Militar Revoluționar al Republicii, cu puteri nelimitate.

Consecințe[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul Războiului Civil, Rusia Sovietică era vlăguită și ruinată. Seceta din 1920 și 1921 și foametea din 1921 au înrăutățit dezastrul. Războiul a provocat aproximativ 9 milioane de victime, numai după câțiva ani de la nesângeroasa Revoluție din Octombrie. Alte milioane de oameni au fost ucise prin efectele indirecte ale războiului.

Mai multe milioane de oameni au părăsit Rusia – cu Generalul Wrangel, prin Orientul Îndepărtat, sau pe alte căi – pentru a scăpa de ravagiile războiului, de foamete sau de excesele vreuneia dintre facțiunile aflate în luptă. Printre acești emigranți s-au aflat numeroși oameni învățați și bine calificați.

Comunismul de Război a salvat guvernul sovietic pe durata războiului civil, dar cea mai mare parte a economiei Rusiei s-a prăbușit la un nivel nemaiîntâlnit până atunci. Industria privată și comerțul particular au fost scoase în afara legii, iar statul proaspăt înființat (și instabil pe deasupra) nu a putut conduce economia la scară națională. S-a estimat că producția totală a minelor și fabricilor s-a prăbușit la 20% din producția de dinainte de război, iar în alte sectoare importante s-au văzut scăderi și mai mari. De exemplu producția de bumbac a scăzut la 5%, iar cea de fier la 2% din cea de dinainte de război.

Țăranii au răspuns la rechiziții prin refuzul de a mai lucra pământul. Până în 1921, suprafața cultivată a scăzut la 62% fată de perioada țaristă, iar recoltele reprezentau numai 37% din ceea ce era normal să se obțină. Numărul cailor a scăzut de la 35 de milioane în 1916 la 24 de milioane în 1920, iar numărul vitelor a scăzut de la 58 de milioane la numai 37 de milioane. Rata de schimb a dolarului a scăzut de la 2 ruble în 1914 la 1.200 ruble în 1920.

Deși Rusia a reușit să se refacă și chiar să obțină creșteri extrem de rapide în vremea lui Stalin, efectele combinate ale primului război mondial și ale Războiului Civil au lăsat urme de neșters în societatea rusească și au avut un efect continuu asupra regimului sovietic.

Note[modificare | modificare sursă]

  1. ^ Sovdepia era numele peiorativ dat Rusiei Sovietice și mai apoi Uniunii Sovietice de către adversarii bolșevicilor. Numele derivă din abrevierea termenului "SOViet DEPutatov",

Vezi și[modificare | modificare sursă]